Category Archives: Dicţionarul Catiei

Un răspuns

Anumite întrebări primesc, uneori,  răspunsuri la intervale mai lungi sau mai scurte. Nimic nou sub soare. Ni se întâmplă! De câte ori, în miezul unei discuții, nu v-ați surprins formulând un răspuns la o mai veche întrebare la care, chiar dacă ați avut replică, abia după o vreme simțeați că s-a copt un răspuns. Într-o astfel de cheie mi-ar fi drag să deslușiți esența a ce voi scrie aici.

De când am început să scriu mi s-a pus întrebarea:“ Ce te-a determinat să te apuci de scris?“  De fiecare dată, răspunsul a fost parțial, generat de starea sau conjunctura momentului. Cum a început să mă frământe întrebarea, am tânjit, la rândul meu, după un răspuns cuprinzător. Așa se face că, zilele trecute, vorbeam cu poeta Clara Mărgineanu și m-am auzit spunându-i:

Vine vremea, când ne stabilim priorități. Simplu. Motivați și hotărâți. S-a întâmplat și n-am avut nicio spaimă față de incertele perspective financiare ale viitorului. Nu mi-a mai păsat. O astfel de atitudine se contura, după ce ani buni, modelul meu îl constituise un melanj armonios între performanțe profesionale și financiare (atât cât permitea spațiul autohton). Timp de aproape treizeci de ani am experimentat modelul amintit, cu seninătate și încredere, în diverse domenii de activitate, de fiecare dată, luând-o de la zero în aceeași abordare constructivă. Pas cu pas, etapă cu etapă, s-au derulat proiecții slow motion ale unor construcții bine finisate, căci vocația de constructor a reprezentat întotdeauna lozul câștigător. De exemplu, anii petrecuți la catedră, chiar și în desfășurarea lor absurdă și nebunească, impusă de regimul totalitar comunist, m-au împins să evadez cu elevii mei într-o lume diferită de cea bolșevică, o lume cu repere sigure și demne după care tânjeam. În acel univers visat și dorit, mă străduiam să-i ghidez pe adolescenții acelor vremuri. Când am simțit că nu le mai puteam fi de folos, deoarece schilodirea sufletului românesc se desăvârșea, m-am oprit. Am luat-o de la alt capăt: am intrat prin concurs în sistemul editorial al anilor  80’. Corectura iar, mai târziu, redactarea unor cărți pentru copii m-au adus însă mai aproape  de chipul hâd al cenzurii comuniste, căreia un umor ales și demn îi putea veni de hac, amorțindu-i cumva vigilența lemnoasă. A urmat uriașa stupoare provocată de implementarea în cultura anilor ’90 a unei “originale” democrații de budoar care m-a împins spre alt PUNCT, chiar dacă parcursul editorial fusese presărat cu proiecte utile, duse la bun sfârșit. Dintotdeauna demisia demnă, înaintată la timp, a constituit măsura potrivită de igienă morală. După, s-a prefigurat provocarea unei posibile lumi concurențiale, bazată pe libera inițiativă: am demarat un proiect de afaceri, generat de o idee novatoare în spațiul românesc, dovedită, ulterior, necesară și de succes. Istorie. După câțiva ani dinamici, plini de speranță, am constatat că sistemul mă țintuiește din nou, obligându-mă să bat pasul pe loc și nu numai. De aceea, clipa providențiala, în care am decis să nu mai fac parte din nicio echipă, să nu mai am niciun șef, să rămân cu mine însămi în fața paginii word, se dovedește și azi, după zece ani de scris, o gură permanentă de oxigen ce restabilește firescul și normalitatea, fie chiar și numai între copertele unor cărți. Scrisul, printre multe altele, reprezintă o forță capabilă să stabilească punți între oameni. Grație cărților avem posibilitatea de a cerceta trecutul și de a pricepe prezentul, astfel încât să putem construi viitorul, oricum s-ar numi el. Prin urmare, fără a ne încărca bagajul pe care-l purtăm, Sisifi mai senini sau mai triști, să admitem că, oricât de mic e rolul pe care-l interpretăm, se cuvine să lăsăm în urmă o scenă curată. Îmbietoare. Restul, deja știm: orgoliu și deșertăciune.                                             

                                                                                                                   CM   

                                                                                                           30 iulie, 2017

[24- 30 noiembrie, 2003]
O imagine din altă viață… :))
    

 

 

 

Steaua iubirii

“S’anghileshti steaua di vreari!” [Se îngerește steaua iubirii]

D71_1908_resize                                                 (Icoană din Moscopole)                                                            Foto: FC

Ctitorită în 1768, Biserica Spirea Nouă, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, a găzduit azi-dimineață o Liturghie în limba aromână, destinată aromânilor din București. Preotul paroh Vanghele Gheorghe de la Biserica Spirea Nouă alături de preotul George Dima și dascălul Nicolae Racu din Constanța s-au dovedit părinți îmbunătățiți cu mult har, oficiind slujba în străvechea limbă aromână presărată cu rostiri melodice impregnate de “emoții” și “trăiri” bizantine, ce definesc miraculos ținuturi balcanice. Rostită în aromână, Sfânta Liturghie m-a purtat spre Trecutul care a zămislit atâtea seminții diferite în matca acelorași Balcani misterioși, aproape intraductibili pentru occidentali. Rugăciunea Domnească (Tatăl Nostru), Crezul, Texte Evanghelice, însoțite de cântări redate pe linii melodice, debordând de trăire și profunzime, m-au transpus pentru două ore într-o dimensiune la fel de reală și vie precum ortodoxia practicată de românii majoritari. Urmărind grupul de credincioși aromâni, văzându-le bucuria și emoția, nu pot decât să sper că vor avea biserici binecuvântate de același Părinte pentru care preoțimea și credincioșii români nu obosesc a se ruga slujbă de slujbă. Aromânii ar trebui să folosească toate pârghiile legale- inclusiv iubirea, unitatea și înțelegerea între ei- și să solicite ca în sânul Institutului Teologic să ia ființă o secție destinată viitorilor preoți aromâni. Dacă deja există- nu am știință- proaspeții absolvenți aromâni ar putea opta pentru parohii ale celor de-un neam cu ei, aromâni care se nevoiesc să-și păstreze limba și credința. Închei cu credința că nici Dumnezeu nu ar avea motiv să se necăjească, iar generozitatea majoritarilor s-ar împlini armonios, dacă  și aromânii ar avea posibilitatea să-și practice credința în limba maternă.
La sfârșit de 2015, celor care mă citesc și nu numai, le urez sănătate și la mulți ani!

en passant

A fost o vreme, când mă preocupau până la îngrijorare felul în care scriam și reacțiile stârnite. Timpul a țesut cuminte, iar eu m-am vindecat de orgolii și spaime. Subiectele, aceleași de peste două mii de ani, m-am dumirit că nu ele fac o carte, nici moda trecătoare sau capricioasă, ci stilul. Bucuroasă că sunt femeie, mi-am amintit că, așa cum în studenție “mi-am găsit” parfumul și, de atunci, nu l-am mai schimbat, la fel s-a întâmplat cu stilul de a scrie: descoperit, el persistă ca un parfum ce “îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce pleci “( Coco  Channel). Lipsit de zorzoane, stilul meu se dorește simplu. De aceea, de câte ori am ocazia, adresez munților, apelor, copacilor, cerului și păsărilor cuvântul Chapeau!

DSC01532
Cu oamenii, devine un pic mai complicat, dar nu imposibil. :))

Dumnezeu să o odihnească!

Azi, trăiesc un moment al cuvintelor rostite greoi. Scoase cu forcepsul. Le simt suferinde. Le aud respirația precipitată. Dureros de vii totuși, ele refuză să se înlănțuie și să mărșăluiască pe pajiștea albă de word.
Prin 2007, când începeam să scriu, nu prea știam ce fac. Destul de rapid, am priceput că pentru a fi scriitoare aveam nevoie- printre altele- de un maestru onest și generos, capabil să mă muștruluiască în așa hal, încât să mă împingă în brațele unei iubiri fără hotar, care să-mi taie respirația: iubirea de scris. Dumnezeu nu s-a calicit și mi-a dăruit nu unul, ci doi maeștrii: prozatorul Constantin Stan și poeta Cornelia Maria Savu. S-au dus! Amândoi. Întâi, Costi. Acum, Cornelia. Ambii, răpuși de aceeași tristețe. Umiliți de sistem și striviți de indiferență. În aerul otrăvit al unei vieți literare incapabilă de generozitate. Prea puțin dornică să-și respecte valorile. Toate-s vechi și nouă toate!

DSC01065_resize

9 noiembrie, ultima lectură publică, Serile de poezie și jazz ale MNLR, la Teatrul de Comedie

Poeta Cornelia Maria Savu, citită  din scoarță în scoarță, a fost al doilea dar providențial. Reîntâlnită, după ani buni,  în Cafeneaua La Muzeu, loc al scriitorilor, de asemenea dispărut și  înmormântat. Ne cunoșteam din anii ’90, când, o vreme, lucraserăm la editura Ion Creangă, o altă importantă dispărută. Bucuria și emoția revederii s-au produs în toiul unei lansări( “Între timpuri”). După, au venit de la sine: prietenie și  lecții de scris predate cu suflet de Cornelia Maria Savu. M-a ajutat și m-a învățat. Enorm. Încă o  pierdere! Pentru mine și pentru cultura română. Cât și ce-ar mai trebui să pierdem?! Până să ne schimbăm: noi toți și sistemul. Dispariția Corneliei Maria Savu constituie o Pierdere. Indiferent de cât de abil  ne oblojim rănile și rostim pe diferite voci că rămânem cu POEZIA.  Cu ce s-a ales însă OMUL și care i-au fost ultimile  gânduri?! Îmi vin în minte o grămadă de discuții- voi scrie poate, când voi avea starea- despre suferințe și umilințe financiare. Dumnezeu să o odihnească! Iar pe noi să ne trezească!

O felie de viață

Dragilor,
Ce-ar fi să ne întoarcem în timp? Nu mult. Douăzeci și cinci de ani. Să ne aducem-aminte cum gândeam și ce eram la sfârșitul lui ’89.  Să închidem ochii și să retrăim exuberanța intensă, deși prea scurtă, simțită după fuga lui Ceaușescu: bănănăiam pe străzi, cu ochii în lacrimi și ne îmbrățișam de bucurie, deși nu ne știam unii cu alții. Să ne amintim cum starea de grație ne-a secătuit de rațiune, devenind parcă mai vulnerabili și stupid de încrezători, tocmai când trebuia să fim vigilenți și atenți. Cum am asistat pasivi sau numai scârbiți la marile greșeli, tratându-i cu indiferență pe puținii noștri eroi. Și, dacă după  o așa de concisă amintire, cu  luciditatea muribunzilor care suntem, îi mai cerem lui Dumnezeu o felie de viață, generos și iertător, nu cred să ne refuze. Numai să știm CUM să-i prețuim darul…

Ursiți iubirii…!

Se zice c-am fi din naștere meniți iubirii!
De-o fi adevărat sau nu, n-am inimă să amendez tocmai eu asemenea zicere. N-am să recurg la definiții, aforisme sau  istorii, doar că se brodește ca anume constatări, țâșnite din mama realitate, cu sâmburi de adevăruri aferente, să le flutur și eu pe ici și colo, deși am senzația că-și pierd savoarea, pentru că nu le scriu cu vechiul meu stilou cu cerneală pelikan.
Tevatura legată de suferințele îndurate de Măria-Sa, Omul din cauza  iubirii- în urmă cu ani, eu însămi am avut putința să evadez din turnul cu prejudecăți, limite egoiste și posesive- azi, îmi pare inutilă, demnă de o cauză mai înălțătoare. Iubirea nu înseamnă suferință! Un singur OM a suferit pentru noi și poate că deja se întreabă cât de tălâmbi putem fi? Nu de puține ori, omul de rând, adică eu, tu, el, ea amestecăm într-o bizară alchimie iubirea cu suferința. Ne îndrăgostim de proiecții virtuale? Dorim să regăsim în ființa iubită însușiri pe care nu le avem? Noroc că vine mintea la cap și începem să ne modelăm mai atent și-atunci constatăm ce lină devine calea către iubire. Eliberați de prejudecăți sau constrângeri – nota bene, cu repere solide însă- avem unica șansă să devenim îngeri cu aripi amanetate unui necunoscut malefic sau benefic. Cine să știe? Astfel, o dată sau de mai multe ori, iubirea ni se dăruie rotundă ca un cerc perfect. Când ea se schimbă în altceva, continuăm să croim la vise și, de ce nu la iluzii și, astfel nimic nu se pierde, numai se adaugă, pentru ca  Măria Sa, Omul să devină tot mai bogat.

Cimilitură de femeie

Eii, dragilor, vicleană și lungă e iarna!
Privesc pe fereastră, dar mare lucru nu văd. Pe trotuarul de vizavi, rezemată de un plop infinit, fără să schițeze un gest, cea mai vestită curvă din cartier așteaptă umbre care nu mai știu să se furișeze  pe lângă ziduri. Plictisită, blazată din cauza miilor de mișcări și grimase plătite de săracii clienți triști, femeia îi tot așteaptă până s-o îndura Dumnezeu s-o scoată  la pensie. Uneori, privește înspre fereastra mea și, de câteva ori pe zi, ni se încrucișează privirile, încât aș vrea să o invit să bea cafeaua cu mine, măcar pân-o da colțul ierbii, să gâdile din nou, cu neastâmpăr, ghiocelul zorit de alb și verde. Între timp, continui să ascult tăcerea și zâmbesc cailor verzi, porniți într-un  galop smintit pe pereți, mânați de zâmbetul vrăjitoarei Catia atârnată pe un colț de perete.