Category Archives: Dicţionarul Catiei

Steaua iubirii

“S’anghileshti steaua di vreari!” [Se îngerește steaua iubirii]

D71_1908_resize                                                 (Icoană din Moscopole)                                                            Foto: FC

Ctitorită în 1768, Biserica Spirea Nouă, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, a găzduit azi-dimineață o Liturghie în limba aromână, destinată aromânilor din București. Preotul paroh Vanghele Gheorghe de la Biserica Spirea Nouă alături de preotul George Dima și dascălul Nicolae Racu din Constanța s-au dovedit părinți îmbunătățiți cu mult har, oficiind slujba în străvechea limbă aromână presărată cu rostiri melodice impregnate de “emoții” și “trăiri” bizantine, ce definesc miraculos ținuturi balcanice. Rostită în aromână, Sfânta Liturghie m-a purtat spre Trecutul care a zămislit atâtea seminții diferite în matca acelorași Balcani misterioși, aproape intraductibili pentru occidentali. Rugăciunea Domnească (Tatăl Nostru), Crezul, Texte Evanghelice, însoțite de cântări redate pe linii melodice, debordând de trăire și profunzime, m-au transpus pentru două ore într-o dimensiune la fel de reală și vie precum ortodoxia practicată de românii majoritari. Urmărind grupul de credincioși aromâni, văzându-le bucuria și emoția, nu pot decât să sper că vor avea biserici binecuvântate de același Părinte pentru care preoțimea și credincioșii români nu obosesc a se ruga slujbă de slujbă. Aromânii ar trebui să folosească toate pârghiile legale- inclusiv iubirea, unitatea și înțelegerea între ei- și să solicite ca în sânul Institutului Teologic să ia ființă o secție destinată viitorilor preoți aromâni. Dacă deja există- nu am știință- proaspeții absolvenți aromâni ar putea opta pentru parohii ale celor de-un neam cu ei, aromâni care se nevoiesc să-și păstreze limba și credința. Închei cu credința că nici Dumnezeu nu ar avea motiv să se necăjească, iar generozitatea majoritarilor s-ar împlini armonios, dacă  și aromânii ar avea posibilitatea să-și practice credința în limba maternă.
La sfârșit de 2015, celor care mă citesc și nu numai, le urez sănătate și la mulți ani!

en passant

A fost o vreme, când mă preocupau până la îngrijorare felul în care scriam și reacțiile stârnite. Timpul a țesut cuminte, iar eu m-am vindecat de orgolii și spaime. Subiectele, aceleași de peste două mii de ani, m-am dumirit că nu ele fac o carte, nici moda trecătoare sau capricioasă, ci stilul. Bucuroasă că sunt femeie, mi-am amintit că, așa cum în studenție “mi-am găsit” parfumul și, de atunci, nu l-am mai schimbat, la fel s-a întâmplat cu stilul de a scrie: descoperit, el persistă ca un parfum ce “îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce pleci “( Coco  Channel). Lipsit de zorzoane, stilul meu se dorește simplu. De aceea, de câte ori am ocazia, adresez munților, apelor, copacilor, cerului și păsărilor cuvântul Chapeau!

DSC01532
Cu oamenii, devine un pic mai complicat, dar nu imposibil. :))

Dumnezeu să o odihnească!

Azi, trăiesc un moment al cuvintelor rostite greoi. Scoase cu forcepsul. Le simt suferinde. Le aud respirația precipitată. Dureros de vii totuși, ele refuză să se înlănțuie și să mărșăluiască pe pajiștea albă de word.
Prin 2007, când începeam să scriu, nu prea știam ce fac. Destul de rapid, am priceput că pentru a fi scriitoare aveam nevoie- printre altele- de un maestru onest și generos, capabil să mă muștruluiască în așa hal, încât să mă împingă în brațele unei iubiri fără hotar, care să-mi taie respirația: iubirea de scris. Dumnezeu nu s-a calicit și mi-a dăruit nu unul, ci doi maeștrii: prozatorul Constantin Stan și poeta Cornelia Maria Savu. S-au dus! Amândoi. Întâi, Costi. Acum, Cornelia. Ambii, răpuși de aceeași tristețe. Umiliți de sistem și striviți de indiferență. În aerul otrăvit al unei vieți literare incapabilă de generozitate. Prea puțin dornică să-și respecte valorile. Toate-s vechi și nouă toate!

DSC01065_resize

9 noiembrie, ultima lectură publică, Serile de poezie și jazz ale MNLR, la Teatrul de Comedie

Poeta Cornelia Maria Savu, citită  din scoarță în scoarță, a fost al doilea dar providențial. Reîntâlnită, după ani buni,  în Cafeneaua La Muzeu, loc al scriitorilor, de asemenea dispărut și  înmormântat. Ne cunoșteam din anii ’90, când, o vreme, lucraserăm la editura Ion Creangă, o altă importantă dispărută. Bucuria și emoția revederii s-au produs în toiul unei lansări( “Între timpuri”). După, au venit de la sine: prietenie și  lecții de scris predate cu suflet de Cornelia Maria Savu. M-a ajutat și m-a învățat. Enorm. Încă o  pierdere! Pentru mine și pentru cultura română. Cât și ce-ar mai trebui să pierdem?! Până să ne schimbăm: noi toți și sistemul. Dispariția Corneliei Maria Savu constituie o Pierdere. Indiferent de cât de abil  ne oblojim rănile și rostim pe diferite voci că rămânem cu POEZIA.  Cu ce s-a ales însă OMUL și care i-au fost ultimile  gânduri?! Îmi vin în minte o grămadă de discuții- voi scrie poate, când voi avea starea- despre suferințe și umilințe financiare. Dumnezeu să o odihnească! Iar pe noi să ne trezească!

O felie de viață

Dragilor,
Ce-ar fi să ne întoarcem în timp? Nu mult. Douăzeci și cinci de ani. Să ne aducem-aminte cum gândeam și ce eram la sfârșitul lui ’89.  Să închidem ochii și să retrăim exuberanța intensă, deși prea scurtă, simțită după fuga lui Ceaușescu: bănănăiam pe străzi, cu ochii în lacrimi și ne îmbrățișam de bucurie, deși nu ne știam unii cu alții. Să ne amintim cum starea de grație ne-a secătuit de rațiune, devenind parcă mai vulnerabili și stupid de încrezători, tocmai când trebuia să fim vigilenți și atenți. Cum am asistat pasivi sau numai scârbiți la marile greșeli, tratându-i cu indiferență pe puținii noștri eroi. Și, dacă după  o așa de concisă amintire, cu  luciditatea muribunzilor care suntem, îi mai cerem lui Dumnezeu o felie de viață, generos și iertător, nu cred să ne refuze. Numai să știm CUM să-i prețuim darul…

Ursiți iubirii…!

Se zice c-am fi din naștere meniți iubirii!
De-o fi adevărat sau nu, n-am inimă să amendez tocmai eu asemenea zicere. N-am să recurg la definiții, aforisme sau  istorii, doar că se brodește ca anume constatări, țâșnite din mama realitate, cu sâmburi de adevăruri aferente, să le flutur și eu pe ici și colo, deși am senzația că-și pierd savoarea, pentru că nu le scriu cu vechiul meu stilou cu cerneală pelikan.
Tevatura legată de suferințele îndurate de Măria-Sa, Omul din cauza  iubirii- în urmă cu ani, eu însămi am avut putința să evadez din turnul cu prejudecăți, limite egoiste și posesive- azi, îmi pare inutilă, demnă de o cauză mai înălțătoare. Iubirea nu înseamnă suferință! Un singur OM a suferit pentru noi și poate că deja se întreabă cât de tălâmbi putem fi? Nu de puține ori, omul de rând, adică eu, tu, el, ea amestecăm într-o bizară alchimie iubirea cu suferința. Ne îndrăgostim de proiecții virtuale? Dorim să regăsim în ființa iubită însușiri pe care nu le avem? Noroc că vine mintea la cap și începem să ne modelăm mai atent și-atunci constatăm ce lină devine calea către iubire. Eliberați de prejudecăți sau constrângeri – nota bene, cu repere solide însă- avem unica șansă să devenim îngeri cu aripi amanetate unui necunoscut malefic sau benefic. Cine să știe? Astfel, o dată sau de mai multe ori, iubirea ni se dăruie rotundă ca un cerc perfect. Când ea se schimbă în altceva, continuăm să croim la vise și, de ce nu la iluzii și, astfel nimic nu se pierde, numai se adaugă, pentru ca  Măria Sa, Omul să devină tot mai bogat.

Cimilitură de femeie

Eii, dragilor, vicleană și lungă e iarna!
Privesc pe fereastră, dar mare lucru nu văd. Pe trotuarul de vizavi, rezemată de un plop infinit, fără să schițeze un gest, cea mai vestită curvă din cartier așteaptă umbre care nu mai știu să se furișeze  pe lângă ziduri. Plictisită, blazată din cauza miilor de mișcări și grimase plătite de săracii clienți triști, femeia îi tot așteaptă până s-o îndura Dumnezeu s-o scoată  la pensie. Uneori, privește înspre fereastra mea și, de câteva ori pe zi, ni se încrucișează privirile, încât aș vrea să o invit să bea cafeaua cu mine, măcar pân-o da colțul ierbii, să gâdile din nou, cu neastâmpăr, ghiocelul zorit de alb și verde. Între timp, continui să ascult tăcerea și zâmbesc cailor verzi, porniți într-un  galop smintit pe pereți, mânați de zâmbetul vrăjitoarei Catia atârnată pe un colț de perete.

Lungul drum al minciunii către mine

Așa e, mă gândesc la piesa lui O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte, văzută și citită, în urmă cu ani și-mi vin în minte ipostaze din viața unei familii americane la început de secol XX(1912). Minciuni și erori, munți de minciuni împresoară însă milioane sau miliarde de familii de pretutindeni și din toate timpurile. Tonul meu nu e trist, nici pesimist, de vreme ce o libertate interioară mă îndeamnă să recunosc că drumul pe care îl speram autostradă a devenit- de cel puțin câteva ori- deviat sau înfundat, semnalizat de minciuni sau marcat cu răutăți colaterale, majoritatea fără logică sau noimă. Minciuni, dorința de a comite ceva rău- doar pentru că e interzis- de dragul răului s-au acumulat și au prins în mreje puturoase oameni, destine și, mai cu seamă,un suflet de copil. Încă nevinovat! Dintr-o minimă decență, nu voi fi mai explicită. Reiterez însă forța adevărului, oricât de incomod, dar și dorința naturală de a nu persevera în greșeli. Adesea, bunica îmi spunea să nu îndrăznesc, vreodată, să mă pun ca proasta pe mormânt, dacă ceva se dovedește greșit și nepermis. Azi, nu-mi pare rău c-am ascultat-o…