Monthly Archives: September 2012

Las-o baltă!

Închide ochii. Pune palma dreaptă pe frunte. Pe sub arcul sprâncenelor arămii se perindă locuri şi chipuri, senzaţii amestecate, miresme nedefinite. Zâmbeşte! Ce poate fi mai amuzant decât un amalgam de stări? La vremea când a comis  primul ei zbor, întâmplările aveau forță şi consistenţă. După un timp, a rămas cu amintiri amestecate într-un joc difuz de nuanţe. Oftează! Plăcută senzaţia de eliberare de cea mai devoratoare relație din câte i-a fost dat să trăiască, generoasă dovadă totuși că inima “simte” şi altfel decât pragmatic şi riguros . Câţi ani  a întors povestea pe toate feţele? A și uitat gustul neputinţei,  sub  soarele torid ce omora orice suflare, de-a lungul unui infinit deşert când, o căprioară i se răsucea în trup, în timp ce-i şoptea despre o posibilă oază ce susura pe undeva și a pierdut şirul aşteptărilor lipsite de logică.  Azi, contează sublima amintire finală, mărturie că nici o căutare sau aştepare nu sunt zadarnice, că într-un fel sau altul, poveştile se scriu unele pe altele, în timp ce oamenii le urmează,  fără să li se împotrivească sau să se ascundă. Nu a făcut altceva decât să urmărească  firul roșu, ghidată de vorbele lui: “laisse-toi, flotter…”

Mai mică decât Gara de Nord, Gara Austerlitz, deloc aglomerată îşi etala liniştea de pe peroane, într-o nefirească solemnitate. Câteva trenuri picoteau pe liniile metalice şi-şi tremurau visele nerostite pe luciul  necunoscutului. Urma să parcugă sute de kilometri spre sud-vest, pînă la un peron din L.  De  un an, nu-și privise chipul în oglindă, spera să-i fi rămas  zâmbetul luminat deși , de emoţie, urma să pară mai degrabă înspăimântată decât bucuroasă de revedere. Bejul cald al pluşului ce capitona  compartimentul, atenua   presiunea. A închis ochii, bucuroasă, că reuşea să-şi potrivească bătăile inimii cu freamătul roţilor. Respira normal: să profite de răgazul celor trei ore de mers, doar şi-o mai potoli emoţia astfel încât, acolo, pe peron, la sosire să fie luminată de zâmbet. Se foia, puţin iritată. Să-şi scoată, din minte, povestea, să se gândească la revedere cu detaşarea indusă de tăcerea lui din ultimii ani. Într-o provocare opaliană, el îi desenase frânturi ale unei histoire pointilée,  diferită de altele , însă cu aceeași dinamică dureros de previzibilă. În fiecare staţie, deschidea ochii, privea, cu atenţie şi lăcomie, oamenii: bărbaţi, femei, cupluri, mame și bebeluşi. Zâmbete, îmbrăţişări, imagini estompate, şterse… Urma să fie femeia lui trei- patru zile. Treizeci de minute, cinci…  Ultima oară, s-au întâlnit pe un aeroport din Maroc; zâmbitor, el afişa o hârtie albă pe care scrisese numele ei iar, dedesubt, cu litere de-o şchioapă: Qui voit…vit! replică la cuminţenia expresiei pe care ea o folosise, într-un răsfăţ pontos al spiritului : Qui vivra verra!

A trecut ceva timp, de când s-a întors  din oraşul de câmpie, provincial şi medieval! Primise pe mail, biletele de călătorie și nu ştia ce să răspundă, mai ales că erau însoţite  de mesajul:”Fără mulţumesc, este un cuvânt pe care-l  detest!” Întâmplările s-au înlănţuit într-o stranie alchimie.  Aşa arăta oare un vis împlinit? Amintiri sufocate de miresme ale frunzelor de mentă, strecurate  în cele două cocktailuri pe care el le-a preparat pe terasa casei sale răsfățate de verdele unei coline blânde. Casa din piatră, cu bârne de lemn  lăcuite, aştepta prcă un semn că viaţa palpită. Pisica gri, înfometată, se strecura, tiptil, pe lângă ziduri şi-i arunca priviri nedumerite. În faţa porţii, pădurea unduită de vânt. I-a trasat drumul și ea l-a urmat cu tâmplele vâjind, un scurt ocol dat casei și, în spate, a urcat câteva trepte de piatră lucioasă și tocită de paşi. Terasa largă şi spaţioasă oferea perspectiva unei păşuni pe care mai multe nuanţe de verde se  făceau şi se desfăceau sub copitele unui cal singuratic care îşi purta potcoavele, dincolo de  un gard  scund.  El s-a scuzat, apoi a dispărut după nişte draperii grele din catifea de culoarea vişinei coapte, iar ea  a rămas,  pe şezlong, deşi începuse să bată un step imaginar: cum o fi camera lui? De câteva ori, îl rugase să i-o descrie. El i-a răspuns: nu-i cine ştie ce! un pat, câteva tablouri cumpărate din diverse locuri şi o pictură uriaşă, pictată de un prieten  din Brazilia,  cu succes la public…  nu le-am agăţat pe pereţi!  Din depărtare, norii se adunau deasupra terasei și, după un timp ploaia îşi răpăia picăturile cât boabele de strugure. Neliniştea punea stăpânire pe ea: bucuria clipei aşteptate, s-a risipit când, vocea lui Ahmad Jamal a fost bruiată de portabil: primise un sms despre agonia unui  bun prieten. Abia dacă a avut puterea să  închidă portabilul, când el s-a ivit cu tava cu două coctailuri de mentă, alături de câteva boluri cu sortimente de fructe de care nu auzise.  Respira aerul curăţat de ploaie, asculta jazzul lui Jamal şi zâmbea, deşi totul se răsucea în ea: minunea pe care se pregătise s-o guste să coincidă oare cu moartea lui Crin? Nu se mai putea desprinde de identitatea ei, să-i ofere, clipele totale. Plutea pe ape, nu tocmai limpezi, ploaia curgea şiroaie, strivea copaci,  Ahmad  cânta, cocktailul părea minunat. Departe de casă, în locul la care visase atâţia ani, vorbele însă nu mai veneau. El s-a apropiat și, intrigat, a desenat, cu degetul, pe chipul ei palid conturul unui zâmbet, şoptindu-i “ce-i cu  surâsul tău, ma belle? ” Ahmad nu mai cânta. Ploaia continua, iar ea se chinuia, cu o furie neputincioasă, să despletească  firele de ploaie şi să ignore nebunia opaliană ce o împinsese  să străbată miile de kilometri, cu numai o  sută de euro în buzunar şi aceia împrumutați.  Îl privea. Dacă s-ar fi topit în el, precis ar fi rămas acolo! Îl iubea! I-o spusese de câteva ori, dar tot ea se grăbise să-l liniştească că nu era problema lui. Atât de aproape, nu mai era la fel de sigură!  Simțea că îl intrigă, dar nu-i păsa:  nu mai putea fi femeia lipsită de griji, plecată în vacanţă, ca să  salveze clipe. Nu avea chef să se prefacă veselă, de vreme ce era al naibii de tristă. Cât dor i-a fost, cât l-a dorit! Un şuier, iţit din inima pământului, a adus spaimă şi tremur în mărul de vizavi de terasă. El s-a ridicat de pe şezlong,  a aranjat hamacul portocaliu, împins de vânt la marginea terasei.  Ea privea copacul, hipnotizată de mişcările haotice ale crengilor doldora de merele micuţe şi verzi ca nişte mingiuţe de tenis, dar nu a avut răgaz să-şi odihnească privirea năucită de jocul haotic al crengilor, că jumătatea dreaptă  a mărului s-a înclinat la pământ şi a căzut, cu izbituri şi bubuieli. Pe jumătate la pământ, cu fructe cu tot, cealaltă parte străjuia stingheră şi mâhnită.  O fi murit Crin?! El o privea, nedumerit. Ea a dat liber  la şuvoiul de lacrimi, deşi ştia ce urâtă e femeia care plânge. Nu-i păsa! Iubirea ei era reală, omenească. Să-i vadă spaimele şi nedumeririle! Aşa arăta femeia îndrăgostită , în carne şi oase, nu cum fusese ea, perpetua îndrăgostită de ideea de iubire. Și-a șters lacrimile și i-a șoptit: tocmai ce am primit un sms că mi se prăpădeşte un bun  prieten …  El a rostit un aaa lung, apoi a întrebat-o cum îl cheamă pe prietenul ei. După ce zilele s-au scurs, au urmat cuvintele de pe peron: à la prochaine, peut-etre, dar nu s-a întristat, pentru că știa că iubirea poposea încă la ea, deși el n-o mai deslușea, ba chiar îi spusese, în cea mai romantică noapte că e prea cerebrală pentru el.

Oftează și respiră uşurată de amintiri. Istoria ar fi continuat poate, dacă el i-ar fi acceptat şi defectele. De la fereastră, priveşte lacul din faţa casei şi zâmbeşte, când își aude glasul, rostind şugubăţ:  spuneai că iubirea e problema ta, ai ținut însă morțiș să te iubească şi el iar, când el a spus că nu te mai  pricepe, tu ai dat apă la şoricei şi te-ai supărat. Las-o baltă!

 

Advertisements

Timpul, cel mai bun prieten :)

Vacanțele pe plaiuri franceze îmi dăruiesc, de fiecare dată, inedite percepții, dincolo de peisaje, oameni, miresme sau melodii. Mediterana, reper emoțional, de unde sufletul de femeie aude nestăvilite chemări, reprezintă un  far, constant luminat, printre diverse corpuri plutitoare ancorate pe marea vieții pentru a marca, fie limite de pasă, canal sau nave, fie pentru a avertiza  navigatorul înțelept, care aș vrea fiu, de existența stâncilor și epavelor. Metaforă sau nu, timpul mi-a înlesnit diversele percepții… Turbulențe recente  au fost potolite, din nou,  de  apele Mediteranei și timpul petrecut în sud-estul Franței, între Les Gorges du Verdun(Les Alpes de Hautes Provence) și Les calanques de Marseille a împlinit, armonios, provensalul calanco (escarpé ) ce desenează o vale săpată de râu, devorată apoi de mare.  Peisajele mângâiate de privirea lacomă și curioasă- faleze de calcar străbătute de falii și fisuri, prin care rădăcini vegetale abia de se zăresc sau întinderi de ape din care țâșnesc pereți de stîncă (Les Gorges),- au reajustat iluzia libertății desăvârșită de zbor de pescăruși și puffins cendrés, mărunt, continu( battu) sau  lin(plané). Zborul dezinvolt, deși greoi aproape de valuri- când marea e liniștită- măiastru însă, cu înălțări și coborâri spectaculoase, pe furtună , m-a emoționat cu sutele de aripi adunate în formă de clopot spre spate, ba chiar am  avut senzația de zbor spre un univers personal pe care Timpul a dorit, și de data asta, să mi-l dăruiască… 🙂

Rimplas

Les Gorges du Verdun

La Mairie de Marseille

Le Chateau d’If

Nisa

Construit de românul Henri Negresco(n. la București), plecat din România la vârsta de 15 ani. Director al  Cazinoului Municipal, Henri Negresco construiește cu ajutorul arhitectului Édouard Niemans, în 1912 acest hotel situat pe Promenada Englezilor, pe malul Golfului Îngerilor.

Cu Dara, punct și de la capăt 🙂