Monthly Archives: January 2010

După-amiaza unui copac

…înconjurat de zăpadă…

Alături de alţi copaci, sub un soare care  mai mult se ghicea, din spatele norilor groşi şi pufoşi,  mi-a dat bineţe un copac!

V-am spus că privesc  plină de curiozitate copacii?  Mă fascinează limbajul lor… Copacii din bătrânul Cişmigiu îmi par copaci aristocraţi:  au clasă. Tulpina , coroana , statura  impun. Seamănă cu rarii aristocraţi supravieţuitori din Bucureştiul,  impostor de azi . Când am răgăz, mă opresc să-i privesc.

♦ Văzut de aproape, părea un bătrânel ce-avea îndesată pe frunte, căciula de zăpadă.

♦ Pe aleea scriitorilor, Caragiale cu două rânduri de căciuli: una modelată în piatră, cealaltă de zăpadă presărată cu steluţe colorate de lumina blândă a unui amurg ce se apropia, privea întrebător spre coroana vecinilor copaci.

♦ Eminescu…! Avea şi el tichie de zăpadă, dar…cine o fi fost fiinţa inconştientă care i-a pictat obrajii  ca unui biet clovn? Are cineva grijă de  busturile sculptate în piatră?

♦ O frunză-lacrimă neştearsă  a toamnei stătea stingheră pe-o alee…

Advertisements

O altă cronică

… a romanului Ghici pe cine iubesc eu?,  în numărul 3 al  revistei  Luceafărul de dimineaţăautor Horia Gârbea.

♦ Mulţumesc domnului Horia Gârbea că s-a aplecat asupra acestui roman, scris  şi din dorinţa de a dovedi că simplitatea  şi întâmplarea lipsită de spectaculos pot crea anumite emoţii.  A fost o opţiune. Am avut, recunosc, emoţii citind materialul.

Cronică

… la romanul Ghici pe cine iubesc eu? pe 2 ianuarie, 2010.

Mulţumesc  pentru lectură, chiar dacă  materialul exprimă pe alocuri  presupuse adevăruri referitoare la intenţia mea de autor. Pe de altă parte voi reflecta serios asupra ideii dacă o carte e musai să ofere o soluţie şi un final. Eu tocmai asta nu am vrut, deşi aş fi putut.

edit later: la Afi Palace Cotroceni la Târgul de carte care va fi deschis până duminică 31 ianuarie, ora 12, la etajul 2 , grupul editorial SemnE- Artemis are un stand de carte .



Limbajul, o haină a comunicării

… postat  pe siteul( PRwave) Loredanei Pascal

Revista

Mesaj literar a văzut lumina tiparului, iar azi am avut satisfacţia să intru în  posesia ei.  A fost pentru prima oară, când am lucrat la redactarea unei reviste. Deşi resursele materiale ale Fundaţiei culturale UNESCO Iulia Hasdeu au fost  modeste, revista arată bine. Sunt bucuroasă că alături de doamna Crina Bocşan, preşedinta fundaţiei, am mai gătat ceva…


Frumuseţea văzută şi nevăzută

…a  femeii, subiect destul de vag care, o dată abordat, duce spre ţinuturi nisipoase.

Femeia care purcede la un asemenea drum are o greutate în plus: nu poate fotografia instantaneu şi nu are obiectivitatea de care un bărbat dispune cu o anume lejeritate.

De-a lungul timpului m-am întrebat, la grade diferite de intensitate, unde anume şi mai ales cum se exprimă frumuseţea unei femei?

Trecerea timpului mi-a fost de un real folos, căci mi-a ascuţit spiritul de observaţie, m-a adus cu picioarele pe pământ şi, astfel, am reuşit să mă apropii de subiect fără vreun motiv aparent, ci pur şi simplu din dorinţa de sublinia ceva ce poate limpezi zbaterile sterile, despicatul firului în patru, care amărăsc viaţa multor femei.

Cine nu îşi doreşte să fie frumoasă? De la caz la caz, frumuseţea femeii diferă în funcţie de particularităţile proprii personalităţii fiecăreia. A fi frumoasă e o noţiune extrem de cuprinzătoare, ceva ce se dobândeşte în timp şi presupune un continuu efort de evaluare, de sinceritate. Un astfel de demers e cu atât mai complicat cu cât el trebuie realizat, fără ca cei din jur să sesiseze sau să fie bruiaţi în vreun fel de introspecţia personală.

Frumuseţea văzută e  veritabilă, în măsura în care e întreţinută de focul interior ce încălzeşte cu generozitate fiecare gest, fiecare mimică, fiecare cuvânt, fiecare surâs, fiecare lacrimă…

Cu o zestre ancestrală pe care o poartă ca un Sisif, femeia înţelege după ani şi ani de poticneli, cum anume trebuie să-şi priceapă şi să-şi acccepte condiţia şi, când se acceptă aşa cum e modelată de sfânta natura, femeia se apropie mai mult de feminitate, esenţă a conceptului de frumuseţe nevăzută.

Să traduc în vorbe mai simple: ceea ce ţine de frumuseţea morală a unei femei, în sensul pe care-l ştim cu toţii, ar trebui să pornească de la cultivarea cu grijă şi sinceritate a acceptării că, nativ, o femeie e înzestrată cu un bagaj genetic(exprimat prin spirit posesiv exacerbat, spirit matern uneori haotic orientat, instinct sexual mai puternic decât la un bărbat etc.) de care rareori e pe deplin conştientă. O astfel de zestre nu trebuie să sperie nici o femeie, numai că  trebuie conştientizată în vederea diminuării consecinţelor care, cel mai adesea, se întorc împotriva ei înseşi.

Traiectoria femeii se înscrie în felul în care adolescenta, tânăra, apoi adulta ştiu să-şi gestioneze cu tact veşnicele cârcoteli, dar mai ales mijloacele prin care ele se pot opune spiritului dominator, moştenit din perioada matriarhatului. Din acest punct de vedere, cei mai expuşi sunt bărbaţii, ştiute fiind nesfârşitele controverse sterile dintre ei şi femei, situaţi fiecare în mod arbitrar  pe planete diferite.

Nu e uşor ca femeia să-şi accepte şi să-şi înţeleagă zestrea şi condiţia în aşa fel încât, ulterior, să înceapă să lucreze cu migală la şlefuirea calităţilor pe care le poate dobândi prin educaţie, experienţă şi mai ales prin acel spirit de aventură menit să o ducă pe căi nebătătorite, care să ofere un plus de strălucire rigorilor anoste şi ipocrite impuse de convenţia socială.

Indiferent de traiectoria ei, fiecare femeie dispune de suficiente mijloace să ajungă acolo unde îşi doreşte şi îmi dau seama cu onestitate că frumuseţea văzută şi nevăzută a unei femei constă de fapt în strălucirea ei: nu strălucirea obraznică, gălăgioasă, ci strălucirea unui diamant minuscul, migălos şlefuit ce se răsfaţă pe degete delicate, ce stiu să mângâie, nu să rănească. Frumuseţea văzută şi nevăzută a femeii generează bucuria simplă, sănătoasă, armonia fără de care viaţa ar fi doar un balamuc gălăgios, deloc creativ.

O  astfel de  frumuseţe îmi pare că produce un efect similar vinului de calitate, obţinut în urma unor procedee riguros respectate şi păstrat în recipiente rare. Un vin cu o tărie specială, care însă nu îmbată: tulbură, încântă, provoacă bucurie şi poftă de viaţă. Aşa aş traduce într-o primă variantă frumuseţea văzută şi nevăzută a femeii: un vin de soi, îmbuteliat în sticle speciale, păstrat în pivniţele vizitate de  cunoscătorii care apreciază marca Feminitate.

Narcis dă faliment

…într-o lume în care comunicarea, în pofida numeroaselor ei posibilităţi din ce în ce mai performante, nu numai că nu se realizează, dar se întâmplă să se destrame, să se rupă, aşa cum, de nenumărate ori, în timpul războaielor mai mult sau mai puţin îndepărtate, poduri gândite şi construite de minţi luminate au fost sau sunt distruse de cele mai sofisticate arme. Ce legătură are însă Narcis cu toate astea? Ca multe alte legende, povestea lui a fost mărunţită, croşetată pe toate feţele de mitologie, de metamorfozele lui Ovidiu, de artişti, gânditori, filozofi, psihiatrii care s-au aplecat mai intens sau mai puţin pe Sinele lor. Am citit, cât m-am priceput, diverse materiale, dar niciunul nu a reuşit să potolească cascada de întrebări în căderea lor rapidă și repetată. Cu excepția unei picturi care, în mare măsură, a mai calmat din interogaţii: pânza lui Salvatore Dali, Metamorfoza lui Narcis. Revin la formula eşecului enunţat în titlu. În ce ar consta? Din multitudinea de chei oferite de legendă, încerc să le aleg pe cele potrivite înțelesului meu. Se spune despre Narcis că, fiind așa de frumos, se privește mereu în oglinda lac sau fântână, încântat de imaginea lui de care se îndrăgosteşte. Chipul său are însă un surâs trist, cât se reflectă în oglindă, disperat să dobândească și mai multă frumusețe. El se comportă ca un pămîntean. Cu limite. Cu disperare. Vrea să se cunoască pe Sine. Nu există nici un indiciu că ar fi  extrem de încântat de chipul oglindit în lac, astfel încât să-şi dorească să se suprapună imaginii din spatele oglinzii- lac sau fântână. Prin  urmare narcisismul în esenţa lui nu mi se pare blabla-ul despre încântarea de sine. De ce vrea totuși Narcis- fiul nimfei Liriope şi al râului Cephios- să-şi vizualizeze cu așa acuratețe și din instincte umane- răsuflăm ușurați că zeii , deși n-or fi  oameni, şi-ar dori-  Sinele? Un singur răspuns îmi vine în minte- m-a ajutat un material semnat de Octavian Paler, Despre sinucidere, marginalii la mitul lui Narcis-  din dorinţa de a comunica. Pentru un astfel de demers dinăuntru spre afară şi pe o asemenea idee, se sprijină mitul lui Narcis. Sinuciderea, în sensul unei contopiri cu Sinele, și nu curmare a vieţii- aici  mă despart de materialul citat- nu duce nicăieri. Mai departe drumul nu mai are marcaje. Prin urmare, Narcis se contopeşte cu Sinele- Alchimistul lui Coelho aminteşte despre un râu care îşi plânge frumuseţea pierdută reflectată în ochii lui Narcis şi nu frumuseţea tânărului pe care râul nu o vede- pentru a găsi o cale de comunicare. În clipa contopirii cu Sinele, realizează că nu e suficient efortul îndelung, conştient şi dureros. Iar aspiraţia lui, dorința de a comunica, nu se înfiripă decât rareori într-un zbor anemic şi foarte dureros.  De unde tristeţea profundă, iremediabilă, dincolo de depresie și psihoză. Iată cheia în care aș deschide un alt înțles la un mit așa de proaspăt. Și constat că Narcis dă faliment. Chiar dacă îmi doresc să reușească, ca să-și înalțe și spre noi frumosul chip său zâmbitor, fericit că scapă dintr-un așa impas.