Category Archives: Cuplu

Bună dimineața, Lup Alb!

Mergeau unul lângă altul, umăr la umăr. Zâmbea! Nu lua în seamă amănunte ale unui decor desfășurat paralel. Ori de câte ori, porneau împreună la drum,  devenea fie distrată, neatentă chiar, într-un mod straniu, fie își învelea umerii cu o tăcere incoloră, solitară, calmă, văduvită de nuanțe bâlbâite de bine sau rău. De bunăvoie, bucuroasă chiar, se lipsea de gânduri, dorințe, deși mai simțea sub tălpi bucăți de asfalt și pământ. Mărșăluiau constant spre ceva  despre care habar nu aveau. Dar nu puneau țara la cale. Lui îi era lehamite de vorbe, iar ea învățase să nu se sprijine pe ele, oricât de rotunde și cu miez ar fi fost. Acele minute sau ore sau zile sau ani sau secole, naiba știe, păreau tihnite și era de mirare că nu-și dorea, de fapt simțea, fără remușcări, fără regrete. Se  întâmpla totuși ca la traversarea unei păduri, să simtă prezența unui urs, însoțit de doi lupi care își  furișau blănurile pe lângă tulpini. Atunci, își amintea de neliniști mai vechi și venea mai aproape de el. Animalele se apropiau  și scoteau mârâieli mormăite. Îi provocau frisoane. Își continuau însă drumul, ținându-se de mână. Fără vorbe. De câte ori ursul se apropia, ea își simțea mâna eliberată.  Privea în jur și se vedea singură, cu lupii la doi pași. Ursul dispărea. Însă ea tot nu reușea să se desprindă din tăcerea solitară și calmă. Deși spaima îi dădea târcoale. Nu trebuia s-o simtă însă și lupii, de fapt lupul, deoarece al doilea dispăruse și el, poate plictisit că nu se întâmpla nimic.  Lupul  rămas i se părea cam tânăr, deși n-ar fi băgat mâna în foc, căci nu se pricepea deloc la vârsta unui lup. Alb, cu blana cu păr scurt și des, străpunsă de doi ochi sticloși, cu bot negru și umed.  Îl privea cu fereală, dar continua să meargă, în vreme ce glasul ei intona o melodie fără cuvinte, presărată cu un refren anemic. În felul ăsta,  putea spera că-l ține la distanță. La ieșirea din pădure, lac de sudoare, nu mai știa unde se află și se gândea să-l sune. Presupunea că telefonul mobil ar trebui să fie rătăcit în vreun buzunar al epidermei.  Telefona. Apel pierdut.  Lupul  Alb se apropia.  Să facă  zgomot, să-l alunge. Se chinuia să scoată sunete tăioase, lame ascuțite, prelungi, să i le înfigă în inimă. Totul se derula rapid și lupul dispărea. Apoi, întreba în dreapta, în stânga de strada de unde plecase. Trecătorii o întrebau cum se numea, dar nu știa să le răspundă și regreta  că  nu reușea să memoreze nume de străzi.

– Trezește-te! Ai visat… Bolboroseai ceva de un mobil fără acoperire, distrusă c-ar fi căzut yahoo-ul.

Una, două, trei secunde. Respiră. Apoi, hohotele ei de râs inundă pereții dormitorului. Deschide ochii. Prin fereastra imensă din dreptul patului,  se zărește coama maronie a gardului pe care se plimbă, tacticos, pisica din vecini.

Punct și de la capăt :))

La 30 octombrie 2005, puneam punct romanului Încă un pas ce urma să fie editat în 2007 de editura Echinox( Cluj), într-un tiraj de 500 exemplare, epuizate în primele luni după apariție. Pe atunci, habar nu aveam că voi scrie, cu atâta determinare și plăcere. La toamnă, Încă un pas va avea o a doua ediție.  Romanul, al cărui final nu dădea nici o soluție, se încheia în felul următor:

“Un rotocol de fum de ţigară se înalţă la tavan iar, acolo, sus, se sparge, cum se sparg clipele, unele de altele, în trecerea lor ireversibilă. A mai făcut un pas!  Sufletul ei ramâne pe teren solid, luminat de soare.  Singură sau nu, va continua…! Nu va face nimic împotriva ei şi, cu atât mai puţin, împotriva celorlalţi. Nu se va opune, nu se va încrâncena, nu va urî, căci sufletul ei va fi acelaşi, chiar dacă  Atlantida s-a prăbuşit.”

Azi, firul epic, continuă cu alt roman- nu știu când mă voi apuca de el, având în vedere celelalte proiecte care trebuie finalizate- al cărui început va fi următorul: ” Freamătul din Piața Centrală se strecoară în somnul ei, lăsându-i pe perna boțită de vise, mai multe picături de sudoare. Buimacă, deschide ochii. Fereastra își flutură borangicul, cu mișcări din ce în ce mai ample. Deschide pleoapele, nedumerită. Ce să fie gălăgia de afară? Se scoală din pat, trage peste trupul gol sutana aspră de cânepă albită de spălat, își adună claia de păr cârlionțat într-o plasă argintie, singura podoabă, la îndemână. Zumzetul, de dincolo de fereastră, se transformă în rumoare. Nu are răbdare să se mai încalțe, așa că o zbughește, direct, pe ușă. Pașii o duc spre Piața Centrală. Grupuri- grupuri se îmbulzesc în aceeași direcție, mânate de o curiozitate egală cu obsesiva sete de sânge. Începe să se dumirească! Pe ziduri, afișe mari anunță o execuție capitală: un bărbat va fi pedepsit pentru trădare. Nici un alt amănunt menit să dumirească trecătorul curios. Ar vrea să se întoarcă în odaia ei cu borangic în fereastră, însă mulțimea o împinge, din spate, la locul cu pricina. Panica pune stăpânire pe ea: niciodată nu a asistat la o execuție publică. Pașii celorlați o împing mai departe, totul se învălmășește, imagini și amintiri se amestecă, culori se frământă, iar ea se trezește lângă un podium. Închide pleaopele. Vrea să-și astupe urechile. Ce caraghioasă! De ce a mai venit, dacă nu dorește să vadă și să audă? Se proptește mai bine pe tălpile goale:  simte răcoarea pietrelor cubice până spre tâmple. Inima îi bate, gata să străpungă cenușiul aspru al sutanei…

Miresmele toamnei

Fiecare detaliu, oricât de nesemnificativ ar părea la prima vedere, are şansa să spună ceva. În seara asta eram în bucătărie şi extrem de guralivă îi spun la un moment dat soţului meu că imi place cum arată şirul de ardei roşii pe care el i-a atârnat acum câteva zile pe un dulap din perete. Tăcea şi mă asculta. Atent la ce îi spun, eu îmi continui şirul de vorbe:” ardeii aştia roşii miros a toamnă!” Şi cum el continua să tacă, am adăugat netulburată:” fă-le o poză şi trimite-mi-o pe mail” Apoi am plecat din bucătărie şi m-am dus să vizionez în continuare filmul despre care o să vă vorbesc zilele astea, aici, pe blog. Dar să revin! După câteva ore, când am deschis computerul, aveam deja un mail cu două poze intitulate : Sănătate. Vi le arăt şi vouă şi nu mă pot abţine să nu remarc încă o dată cât de importantă e imaginea vizuală la un bărbat… Îmi plac aceste poze! Să le intitulăm: Miresmele toamnei! Nu de alta, dar cine ştie ce idee îmi mai vine!

Noapte bună!

Ideea de cuplu ucide sau face sa infloreasca iubirea?

Marturisesc ca atunci cand mi-a venit ideea cu acest blog, nu aveam un plan bine pus la punct , dar mi-am zis ca nu strica sa intru si eu in acest ocean necunoscut si chiar daca o sa ma balbai putin , nimeni nu o sa se supere pe mine. Evident ca dupa cateva zile au inceput sa vina si ideile . De fapt totul a fost generat de reactiile voastre , atatea cate au fost. Eu raman optimista dintotdeauna.
Am vrut sa discutam in concret pe marginea unei teme dezbatute in cartea mea de debut: Inca un pas. Si pentru ca intreaga actiune se desfasoara in cadrul unui cuplu , ma gandesc ca uite, ar fi cazul sa dezbatem si acest subiect: un el si o ea , casatoriti de 18 ani , care la un moment dat sunt scurtcircuitati de stimuli puternici ce vin dintr-o lume exterioara, de care practic nici unul nici altul nu au avut habar. Adrian si Smara au dus o existenta siameza si la un moment dat sunt in situatia de a reconsidera totul. Au deschis poarta cetatii…E momentul in care Smara evalueaza intreaga situatie:”Poarta cetatii a fost deschisa si lasata asa:trecatorii fara adapost sau nu, curiosii, intr-un cuvant oamenii de pe drum s-au putut uita, au putut intra, vor putea fura, vor putea distruge, vor putea orice. Ea se va retrage intr-o incapere micuta, stiuta doar de ea si va veghea de acolo. De un singur lucru va trebui sa aibe grija: sa ramana intreaga cetatea.”(pag.66)
Sintetizez sub forma unor intrebari: puteau Adrian si Smara sa evite tot ceea ce s-a intamplat? Daca ar fi continuat starea lor de…hibernare ar fi fost la fel de frumosi? Existenta lor siameza
( doi soti care sunt impreuna tot timpul) putea sa le ofere starea de mister si inefabil cu care iubirea se hraneste ?