Inedit. Pentru acest final de noiembrie.
” 29 August, 1990, Heidenheim an der Brenz.
Nu de puține ori, m-am rostogolit, orbește, în voia sorții. În curând, pe 25 septembrie voi împlini 58 de ani. Nu știu cum se simt alți bărbați de aceeași vârstă, dar eu mă consider încă un căpitan, chiar dacă vaporul meu a eșuat, undeva, pe luciul râului Benz, izvorât din stânga Dunării; Brenz traversează Bavaria și ținutul Baden-Württemberg. Mai jos, la câteva sute de metri de castelul Hellenstein, odinioară casa Lorzilor din Hellestein, își susură viața, liniștit și senin, burgul Heidenheim, tăiat de râul deja amintit. Mărginit, la Vest, de Konigsronn și Steinheim, iar la Est, de Nattheim, Heidenheim an der Brenz e mai degrabă o așezare rurală spre care destinul m-a împins, așa cum am zis, orbește. Aici, în acest burg, simt că am eșuat. Să mă explic? O voi face, cu altă ocazie. Deocamdată, nu doresc să povestesc despre mine: eu, Mircea-Eugen Cărbunescu, violonist și dirijor român, ca mulți alții am plecat din sărmana noastră țară, fără să fiu pregătit sufletește de marea schimbare. Sufletul însă îmi spune răspicat cât datorez memoriei tatălui meu, Dumitru Cărbunescu și fiicei mele, din prima căsătorie, Teodora. Ultima oară, când am văzut-o, s-a petrecut pe peronul gării din Sibiu: fiica mea urma să se întoarcă la Brașov, unde locuia cu soțul ei. Venise să mă vadă cu micuțul, Bruce, pentru care am cumpărat un cărucior. Mi-a făcut mare plăcere să-mi văd primul nepot, zâmbind în căruciorul nou-nouț. Îmi însoțisem fiica la gară și am ajutat-o să urce în tren, cu căruț cu tot, iar eu am rămas pironit pe peron, cu sufletul bântuit de regrete. Nu eram singur: mă însoțea unul din cei trei feciori pe care viața mi i-a dăruit în cea de-a doua căsătorie. Uwe părea să fie singurul care mă înțelegea cel mai bine din noua mea familia de la Sibiu. Uneori, îmi zicea Titi în loc de tată și-mi plăcea, căci așa eram strigat, de când mă născusem. Mai mult, la fel îi spuneau apropiații și tatălui meu. În primăvara lui ’90, după plecarea mea în Germania, împreună cu familia din Sibiu și, după o integrare reușită a celor trei fii materno-germani, m-am simțit trădat și părăsit. I-am povestit despre toate astea Teodorei, stabilită de puțin timp, la Paris. În fine, timpul sau altcineva va descâlci ițele din familie. Și, chiar dacă resimt oarece stinghereală în ipostaza de condeier, cred cu tărie că se cuvine să sparg gheața tăcerii.
Dacă aș fi fotograf sau, și mai bine, pictor, m-aș avânta într-un crochiu, dominat de un evantai cu spițe de piatră cubică, căci burgul Heidenheim an der Brenz e pietruit, de la un capăt la altul, cu piatră cubică. Străzi înguste, de cetate, pornesc spre centru, de sus de la castel, oferind privirilor numeroase intrânduri și cotloane pline de lumini și umbre. Între albastrul râului Brenz, doldora de nuanțe și verdele intens al parcului Brenz, culori și o mulțime de tente par hăruite cu un calm ancestral. De când m-am stabilit aici, după ce am părăsit un Sibiu, doldora de castele de nisip, am evitat, instinctiv, bulevardul principal Hauptsrasse, cum pronunță șvabii bănățeni, concentrându-mă pe subtila muzică a orașului. Am poposit ore în șir pe Christianstraße, fie în interiorul, fie în afara bisericii Pauluskirche. Cu ziduri roșii, biserica lui Pavel, monumentală, construită în stil neogotic, are formă de cruce. Lăcașul pare unic cu zidurile lui din cărămidă roșie, nevopsită. Spontan și fără dubii, de la început, am fost atras de melodia celor patru clopote uriașe din turlă. Iubind muzica prin toți porii, am dorit să mă implic mai întâi într-o activitate didactică la Școala municipală de muzică de pe Olgastraße 16. Numai că un slogan cam populist, muzică pentru toți, mi-a luat din viteză, căci am simțit că e omisă însăși esența muzicii care nu poate țâșni keine liebe, fără iubire și fără har într-o lume îngustă și rece. Gata, nu mai suflu o vorbă despre mine, decât doar pentru a încrusta pe răbojul sufletului aspirația de a-mi marca rădăcinile. Caut prin cotloane ale memoriei povestea tatălui meu, lutierul Dumitru Cărbunescu, pe care încerc să o redau sub cascada de iubire pentru instrumentul nostru cel mai drag, vioara. Ea ne-a marcat viața. Amintesc cititorului că viorile lui Dumitru Cărbunescu, apreciate de cunoscători, au reprezentat un țel și un vis al dragei mele, fiice, Teodora, care s-a străduit să le adune laolaltă, de prin diverse colțuri ale lumii, într-o colecție de care nu știu ce se va alege. Nu-mi mai rămâne decât să vă ofer povestea unui lutier carpatin, părintele și maestrul meu, Dumitru Cărbunescu. Așa începe un roman. “
Foto: CM
