În această toamnă, poetul Adrian Pârvu a debutat în proză cu romanul “Sângele apă nu se face”(proiect literar realizat cu suportul publicului). Îl știam pe Adrian Pârvu, hăruit cu talent poetic și jurnalistic iar, acum, constat că este și un prozator care se ia cât se poate de în serios. Aidoma unui alchimist, autorul a realizat, în filigran, cronica familiei sale. Sintetic. Analitic. Artistic.
Parcursul omului Adrian Pârvu dezvăluie sufletul unui artist, îndrăgostit plenar de viață, oricât de complicată și frământată, așa cum îi e dată omului. Unii o trăiesc din plin, alții o sar sau o ocolesc, când devine prea aventuroasă. În cazul lui Adrian Pârvu, cititorul remacă în biografia de la începutul cărții căutări cu schepsis întreprinse într-o mulțime de activități.
“Sângele apă nu se face ” se deschide cu o dedicație emoționantă, de suflet, indiciu prețios despre motivul care a dus la nașterea romanului: “ În memoria lui Șerban Ioan Pârvu (Bocio), răpus la numai 18 ani de boala nedreaptă și inacceptabilă sângelui său nevinovat. ” Și cu un motto din Evanghelia după Ioan, Învierea lui Lazăr: “ Eu sunt învierea și Viața. ” Relatările la persoana întâi (Prima voce) pe parcursul a paispreceze intervenții epice, menite să-l pună pe autor, față în față, cu cititorul, se remarcă prin măiestria lor concisă. O calitate a cărei sorginte se află (poate) în experiența de jurnalist a autorului. Pornind de la constatări generate de suferințe personale, prozatorul reușește să ajungă la generalizări cu iz de adevăruri cuprinzătoare, dezvăluind o consis- tentă experiență de viață, vitală pentru demersul unui prozator. Purificarea suferinței prin suferință, oricât de cumplită, redată în întregul ei cuprinzător și filozofic, reprezintă un atuu esențial al romanului. Exemplu: “ La urma urmei, am murit, murim și vom muri într-un ciclu de dimensiuni cosmice, aparent logic. Și totuși, adeseori, acest ciclu își iese din propriile tipare.” ( Prima voce 14, o referire directă la eterna dramă a părintelui care și-a pierdut fiul). Chiar dacă bună parte din roman a fost gândită și concepută mai demult, textul a stat o vreme la dospit, până când scriitorul a simțit că a venit sorocul să-l ofere cititorului iubitor de o proză profundă. Concisă. Romanul “Sângele apă nu se face”desenează cu instrumente beletristice extrem de fine arborele genealogic al unei familii (bunici, părinți, copii și nepoți), de-a lungul câtorva generații, într-un București (și nu numai) dinainte și după invazia bolșevică, când sufletul românului a fost mutilat și alterat. Instalarea comuniștilor la putere, explicată fără sofisticări ideologice, dă măsura dramei unui popor: “ Când s-au instalat comuniștii la putere, bunicul din partea mamei a devenit o pradă pe care ideologia roșie a înghițit-o dintr-o îmbucătură, pe nemestecate. Un om care nu avea nimic de pierdut.” ( Dulgherul 2) Bazat pe o concepție epică, cu mai multe planuri, romanul se remarcă, prin concizie și precizie. Grație polifoniei, măiestriei cu care e folosit contrapunctul, șapte compoziții (A doua voce, în contrapunct) aduc în prim plan adresarea la persoana a doua, uneori, autoironică, alteori, gravă. Modalitatea implică o epică specială. Într-un registru, când ironic, când umoristic, Adrian Pârvu identifică felul în care neșansele, dezamăgirile și suferințele pot fi depășite, inclusiv găsirea forței de a risipi umbrele care îl împresoară pe om. Un zâmbet, secondat de hazul de necaz, face cât toate năpastele la un loc: “ Țuțurloiule, stai pe recepție cu toată aparatura în funcțiune, belește ochii și ciulește urechile să-ți dea băiatu’ un megaimaj despre treaba cu sângele, că simt cum te matlasează.” ( A doua voce, în contrapunct 7)
Respirații ample ale câtorva generații, reînviate în sita timpurilor, cu bune și rele, de-a lungul a 44 de scurte capitole desprinse din viața de familie, alcătuiesc o cronică răsfrântă în oglinda vie a sângelui [care niciodată] apă nu se face. Un roman despre esența umană, despre spirit și despre sine, “ Sângele apă nu se face” e viu și proaspăt. Lectura lui îmbogățește sufletul. Îl recomand, cu drag, adolescenților și adulților de toate vârstele.
Fragile, îngălbenite de timp, scrisorile celor dragi le-am păstrat în plicuri mari pe care am scris numele expeditorului și al destinatarului. Epistole vechi, impregnate cu esențe subtile de fum, petale, santal sau clasica pudră. Cele mai multe, marcate de accente puternice de agheasmă (busuioc uscat și scoarță de stejar), precum un parfum oriental holy water, suavă trecere spre trecut. Pe unele nu le pot citi decât cu lupa. Chipuri dragi se înviorează pe ecranul amintirii, zoomate în gros plan. Emoție și fior se intensifică, iar cuvintele scrise cu penița sau creionul devin cortina ce se ridică silențios. Dincolo de ea, decor minimal: un ecran cu chipuri dragi…
(Tălmaciul valah/ titlu provizoriu/roman în lucru)
