Spre un nou roman

Miezul unui roman poate fi și relatarea unei realități. O poveste adevărată. Cu tâlc. Ca aceasta… Pe la începutul anilor 1900, pe Strada Principală din Bitolia, locuiau trei frați buni, de-același sânge. Atât diferiți însă, că nu-și vorbeau de mulți ani. Pentru a marca și mai tare diferența dintre ei, cei trei și-au schimbat numele strămoșesc. Fratele cel mare, Ianachi, se numea Danu (de la al său strămoș, celnicul Dan din Arucutina). Mijlociul, Teodor (Todi), Danide sau Danides, după cum îl strigau vechii colegi de la Facultatea de Filozofie din Atena, unde studiase cu mare râvnă, inclusiv cultura elenă. Mezinul, Alexandru, Danabași, cum îi ziceau prietenii turci (caimacami, valii, bei și pașale). Nu doar numele erau diferite, ci și casele lor, căci păstrau, intacte, istorii și destine aparte. La mijlocul străzii, casa lui Ianachi, masivă ca o cetate, acoperită cu plăci de ardezie, fusese construită de meșteri moscopoleni, după modelul casei din Moscopole. [Am descris-o pe larg în “Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate”] Casa lui chir Todi (Teodor Danide), situată la capătul străzii, nu departe de Strada Largă (Șirok-sokak), aproape de locuința lui Iconomu Cărinte, de fapt vechea casă părintească, joasă, cu două cerdacuri, în față și spate, era înconjurată de pomi fructiferi, cu boltă de viță în spate, sub care trona o masă de piatră la care, adesea, chir Todi medita. Pe aceeași parte a străzii, la celălalt capăt, înspre Piața Mare, către cartierul evreiesc, se înălțau casele lui Alexandru: două corpuri de cărămidă, acoperite cu țiglă, cu jaluzele verzi la ferestre și balconașe cochete. Ianachi Danu era negustor de cherestea (cherestegiu), Teodor Danides, filozof, iar Alexandru Danabași, furnizor al armatei turcești. Trei destine diferite. Scrise în Balcanii misterioși și frământați.

Gheorghe Danu, fiul lui Ianachi Danu, alături de soția sa, Fania Manu Magiari. [din albumul familiei Dan Telemac]

Advertisements

Interviu

“Vocile Serii”/ Tele 3 Gorj

 

 

dialogul unei lansări

Altarul din Carcera Oarbă la Târgu Jiu

afiș: Dorina Cioplea-Văduva

lectură publică: inedit

inedit

***
Odiseea zecilor de ani cât am fost traducător de beletristică – dar nu numai- polonă, rusă, franceză, cehă își va găsi însă locul în alt roman despre impecabila funcționare a Uniunii Scriitorilor din România după tipicul bolșevic la care țara aderase. În ‘58 eram membru al Fondului literar, cu prețul unor penibile condiționări impuse de baronii centrali ai scriitorimii. Tradusesem deja, cu dăruire și pasiune, la ESPLA și ELU zece volume de beletristică printre care: “Păpușa” și “ Faraonul” lui Boleslaw Prus, “Cavalerii Teutoni” ai lui H. Sienkiewicz. În plus, lucram de zor la traducerea trilogiei “Glorie și Fală” a lui Jaroslaw Iwaszkiewicz. Numai că banii veneau pe sponci. Eu însă trudeam cu disperarea înecatului care se agață de fiecare pai și nu-mi permiteam să fac nazuri la titlurile indicate. “Succes” aveau cărțile agreate de comuniști, urmași devotați ai bolșevicilor. Traduceam, traduceam, traduceam! Inclusiv lucrări despre organizarea financiară a cooperativelor de producție din Republica Populară Polonă destinate direcției tehnice a Ministerului Agriculturii. Muncă istovitoare: mă storcea de vlagă, iar banii îi încasam luni bune după predarea traducerii. Atunci, salvarea venea de la prietenul meu anticar, Enescu al cărui mentor fusese bătrânul Herman Pach, vestit prin zicerile la adresa impostorilor, amatorilor și, mai ales, culturlnicilor: “Zău! Ce ciudați sunteți dumneavoastră, amatorii, toți! ” Așa se face că, în preajma sărbătorilor din iarna lui ‘59, Sofia se mai ducea într-o zi la Enescu cu încă un pachet de cărți printre care una din secolul XVIII, “ Istoria Veneției” a lui Contarini, în latină, în format mic, legătură originală venețiană, în catifea roșie și, astfel, încasa integral 50 de lei cu care putea să cumpere câțiva pești, un kilogram de cârnați, un cozonac de nouă sute de grame, două sticle de vin și alte câteva mărunțișuri. Iar eu, în memoria bătrânului Contareni, urma să mă duc a doua zi la Crama Dealul Mare, deschisă recent în cartier, să cumpăr o damigeană cu vin. Să mai spună cineva că aromânii nu beau și ei de inimă albastră alături de rude și prieteni, la vreme de sărbători!

Image

lectură publică

fragment inedit

în revista Tribuna Cluj, nr. 370