Spre un nou roman

Miezul unui roman poate fi și relatarea unei realități. O poveste adevărată. Cu tâlc. Ca aceasta… Pe la începutul anilor 1900, pe Strada Principală din Bitolia, locuiau trei frați buni, de-același sânge. Atât diferiți însă, că nu-și vorbeau de mulți ani. Pentru a marca și mai tare diferența dintre ei, cei trei și-au schimbat numele strămoșesc. Fratele cel mare, Ianachi, se numea Danu (de la al său strămoș, celnicul Dan din Arucutina). Mijlociul, Teodor (Todi), Danide sau Danides, după cum îl strigau vechii colegi de la Facultatea de Filozofie din Atena, unde studiase cu mare râvnă, inclusiv cultura elenă. Mezinul, Alexandru, Danabași, cum îi ziceau prietenii turci (caimacami, valii, bei și pașale). Nu doar numele erau diferite, ci și casele lor, căci păstrau, intacte, istorii și destine aparte. La mijlocul străzii, casa lui Ianachi, masivă ca o cetate, acoperită cu plăci de ardezie, fusese construită de meșteri moscopoleni, după modelul casei din Moscopole. [Am descris-o pe larg în “Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate”] Casa lui chir Todi (Teodor Danide), situată la capătul străzii, nu departe de Strada Largă (Șirok-sokak), aproape de locuința lui Iconomu Cărinte, de fapt vechea casă părintească, joasă, cu două cerdacuri, în față și spate, era înconjurată de pomi fructiferi, cu boltă de viță în spate, sub care trona o masă de piatră la care, adesea, chir Todi medita. Pe aceeași parte a străzii, la celălalt capăt, înspre Piața Mare, către cartierul evreiesc, se înălțau casele lui Alexandru: două corpuri de cărămidă, acoperite cu țiglă, cu jaluzele verzi la ferestre și balconașe cochete. Ianachi Danu era negustor de cherestea (cherestegiu), Teodor Danides, filozof, iar Alexandru Danabași, furnizor al armatei turcești. Trei destine diferite. Scrise în Balcanii misterioși și frământați.

Gheorghe Danu, fiul lui Ianachi Danu, alături de soția sa, Fania Manu Magiari. [din albumul familiei Dan Telemac]

Advertisements
Image

lectură publică

fragment inedit

în revista Tribuna Cluj, nr. 370

Încă un fragment


La o distanță de două fotografii numai , albumul familiei conține o altă fotografie istorică, înfățișând cele mai reprezentative figuri ale armânamei din Bitolia. Fotografia datează din 1909. Fotograf, unul din frații Manakia, originari din Bitolia. O imagine de grup, surprinsă în gara din Bitolia, înainte de plecarea la Congresul de la Dibra, localitate unde tatăl meu a prins răsăritul lângă lacul Dibra și a admirat munții și castelul Sfetigrad. La Dibra se desfășura un congres constituțional otoman-albanez. Prezidat de Vehbi Dibra, Mare Muftiu al Sanjak din Dibra și sponsorizat de guvernul tinerilor turci. Statul otoman organiza acest congres pentru ca albanezii să se declare otomani și să promită că-și vor apăra “suveranitatea teritorială” și că vor folosi alfabetul arab și nu latin. Motivul congresului a fost dezvăluit cu două zile înainte de începerea lui.  Fahri Pasha, valiul Monastirului le-a mărturisit consulilor din Monastir că scopul lui era să-i convingă pe albanezi să renunțe la moftul independenței. Valoarea istorică a fotografiei lui Manakia pare și mai evidentă, când privitorul constată cine făcea parte din delegație. Lângă fotografie, pe o foiță îngălbenită de vreme, apar scrise cu creionul numele membrilor delegației: profesor Adam Coe, inspector școlar, N Tacit, consulul general de la Salonic, G. Ionescu, profesor, Poclitaru, consul de la Bitolia, Brăileanu, profesor, Petre Danu (tatăl meu), Ghiulamila, bătrânul Nărti, profesorul Ghicu, Costa Belimaci, Fani Capsali, profesor Nicolau, înclusiv un Manakia în costum englezesc în dungi, cu cămașă albă, cravată asortată și fes turcesc pe cap. Fotografia se remarcă prin două elemente distincte: delegații purtau costume de orășeni, aveau pălării și paltoane lungi de culoare închisă , iar în mână țineau o țigară pe care o savurau, cât stăteau pe peron, până urcau în tren. Cu toate că mulți aveau pe cap fesul turcesc, simbol al Imperiului Otoman, se sprijineau, cu mândrie, de cârlibana străbună.

( Rroman în lucru: Sfinduchea cu Îngeri)

 

 

 

Image

Amintiri între coperte

Când am început să răsfoiesc file crestate într-un răboj rătăcit prin ungherele sufletului, amintirea și-a cerut dreptul la încă o viață, așa cum i-a venit rândul: uneori, puțin prăfuită, alteori, puțin dureroasă. De fiecare dată, în veșminte ample, menite să-i confere un tempo lent, ca un adagio de balet clasic. Un pas de deux. O amintire întrețesută cu alta, redată prezentului printr-o suită de mișcări ample executate parcă de doi dansatori. Eu și amintirea. Uneori, cu variații și demonstrații alternative, alteori cu gesturi de bravură care ne-au contopit. Într-un ritm rapid. De unde și acest imbold de a reveni în tempo lent, acolo unde pașii n-au fost simultani. De exemplu, amintirea despre mama Mina, faimoasa povestitoare din Corce, bunica mamei mele, Eugenia Gândzu.

(dintr-un roman în lucru)

Foto: Catia Maxim

o mai veche recenzie

a volumului doi din trilogia aromânilor (“Îngerii din Moscopole”) “Îngerii din Moscopole. Exilul”

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 

încă un fragment

din romanul la care lucrez :))

Emoția cu care răsfoiesc scrisorile mamei nu are corespondent în nicio altă trăire. N-am gândit vreodată că, bărbat în toată firea, am să rămân minute în șir în fața unui teanc de scrisori roase de timp și a unui album cu poze. Cumva felul meu și educația dobândită nu se potrivesc cu starea de grație în care mă aflu. Și nu ține de vârstă sau regrete legate de trecerea mea, nicidecum a timpului cu care am fost mereu prieten. Nici de vreo nostalgie, ce-i face pe atâția să lăcrimeze și să ofteze, închipuindu-și că bătrânețea, întrupată dintr-o neputință a sufletului, ne-ar ademeni pe toți în aceeași fundătura meschină să nu mai simțim și să nu mai putem visa nimic. Respir încă destul de bine și mă simt al naibii de viu. Iubesc viața la fel ca amintirile despre cei dragi, pe care încerc să-i readuc în memoria sufletului în situații și felurite nuanțe. Aleg, iarăși, la întâmplare o scrisoare din perioada cât mama a predat la Gimnaziul român din Berat-Vilardi, adresată aceluiași carismatic Nicolache despre care voi scrie ceva mai târziu.

 

Eugenia și Petre Dan cu Telemac, Tiberiu și Teodor

Foto: FC
( din albumul familiei Dan Telemac)                            

Fragment dintr-un roman în lucru

Bitola, orașul, în care familia mea s-a refugiat din calea ienicerilor lui Ali Pașa, numit în timpul stăpânirii otomane Monastir( Vilayet), și-a păstrat, în ciuda atâtor cutremure ce l-au spulberat, un aspect cosmopolit, mai cu seamă în centru, unde au locuit mai multe familii de aromâni. Încă mai port în buzunarul de la piept imaginea sepia a Străzii Principale, Sirok Sokak, pe care se înșirau pe dreapta, de la capătul dinspre gară, casa familiei Manakia, urmată, la câteva case distanță, de casa bancherului Cărinte, după care, pe o stradă laterală, se înălțau, curate și pline de viață, casa lui Chir Todi, casa noastră și casa lui Danabaș. În capătul străzii noastre funcționa un spital. Mai departe, tot pe mâna dreaptă a Străzii Principale, urmau farmacia, Catedrală Franceză și Școlile Franceze. Mărginită, de-o parte și alta, de râurile Kurderes și Râul Dragor, Strada Principală găzduia, pe stânga, Biserica Românească, după care o altă stradă laterală ducea la Casa Capsali iar, aproape de malul Râului Kurderes, se zărea Casa Turcească. Strada Principală își etala, tot pe stânga, Școlile Turcești, un Hotel cu Restaurant și Cinema. Apoi încă o stradă laterală pe care se aflau Școlile Grecești. Biserica Grecească dăinuia aproape de Râul Dragor, pe altă stradă tăiată din aceeași Stradă Principală. Constat că, uneori, memoria devine o foaie îngălbenită pe care inima trasează cu un creion bont schițe tremurate. Sper numai ca întâmplările, care și-au pus pecetea pe casele pomenite mai sus, să reînvie o parte din prospețimea și vigoarea acelor vremuri.