Adrian Pârvu, “Sângele apă nu se face”

   

În această toamnă, poetul Adrian Pârvu a debutat în proză cu romanul “Sângele apă nu se face” (proiect literar realizat cu suportul publicului). Îl știam pe Adrian Pârvu, hăruit cu talent poetic și jurnalistic iar, acum, constat că este și un prozator care se ia cât se poate de în serios. Aidoma unui alchimist, autorul a realizat, în filigran, cronica familiei sale. Sintetic. Analitic. Artistic.

Parcursul omului Adrian Pârvu dezvăluie sufletul unui artist, îndrăgostit plenar de viață, oricât de complicată și frământată, așa cum îi e dată omului. Unii o trăiesc din plin, alții o sar sau o ocolesc, când devine prea aventuroasă. În cazul lui Adrian Pârvu, cititorul remacă în biografia de la începutul cărții  căutări cu schepsis întreprinse într-o mulțime de activități.

“Sângele apă nu se face ” se deschide cu o dedicație emoționantă, de suflet, indiciu prețios despre motivul care a dus la nașterea romanului: “ În memoria lui Șerban Ioan Pârvu (Bocio), răpus la numai 18 ani de boala nedreaptă și inacceptabilă sângelui său nevinovat. ” Și cu un motto din Evanghelia după Ioan, Învierea lui Lazăr: “ Eu sunt  învierea și Viața. ”  Relatările la persoana întâi (Prima voce) pe parcursul a paispreceze intervenții epice, menite să-l pună pe autor, față în față, cu  cititorul, se remarcă prin măiestria lor concisă.  O  calitate a cărei sorginte se află (poate) în experiența de jurnalist a  autorului. Pornind de la constatări generate de suferințe personale, prozatorul reușește să ajungă la generalizări cu iz de adevăruri cuprinzătoare, dezvăluind o consis- tentă experiență de viață, vitală pentru demersul unui prozator. Purificarea suferinței prin suferință, oricât de cumplită, redată în întregul ei cuprinzător și filozofic, reprezintă un atuu esențial al romanului.  Exemplu: “ La urma urmei, am murit, murim și vom muri într-un ciclu de dimensiuni cosmice, aparent logic. Și totuși, adeseori, acest ciclu își iese din propriile tipare.” ( Prima voce 14,  o referire directă la eterna dramă a părintelui care și-a pierdut fiul). Chiar dacă bună parte din roman a fost gândită și concepută mai demult, textul a stat o vreme la dospit, până când scriitorul a simțit că a venit sorocul să-l ofere cititorului iubitor de o proză profundă. Concisă. Romanul “Sângele apă nu se face” desenează cu instrumente beletristice extrem de fine  arborele genealogic al unei familii (bunici, părinți, copii și nepoți), de-a lungul câtorva generații, într-un București (și nu numai) dinainte și după invazia bolșevică, când sufletul românului a fost mutilat și alterat. Instalarea comuniștilor la putere, explicată fără sofisticări ideologice, dă măsura dramei unui popor: “ Când s-au instalat comuniștii la putere, bunicul din partea mamei a devenit o pradă pe care ideologia roșie a înghițit-o dintr-o îmbucătură, pe nemestecate. Un om care nu avea nimic de pierdut.” ( Dulgherul 2)  Bazat pe o concepție epică, cu mai multe planuri, romanul se remarcă, prin concizie și precizie. Grație polifoniei, măiestriei cu care e folosit contrapunctul, șapte compoziții (A doua voce, în contrapunct) aduc în prim plan adresarea la persoana a doua, uneori, autoironică, alteori, gravă. Modalitatea implică o epică specială. Într-un registru, când ironic, când umoristic, Adrian Pârvu identifică felul în  care neșansele, dezamăgirile și suferințele pot fi depășite, inclusiv găsirea forței de a risipi umbrele care îl împresoară pe om. Un zâmbet, secondat de hazul de necaz, face cât toate năpastele la un loc: “ Țuțurloiule, stai pe recepție cu toată aparatura în funcțiune, belește ochii și ciulește urechile să-ți dea băiatu’ un megaimaj despre treaba cu sângele, că simt cum te matlasează.” ( A doua voce, în contrapunct 7)

Respirații ample ale câtorva generații, reînviate în sita timpurilor, cu bune și rele, de-a lungul a 44 de scurte capitole desprinse din viața de familie, alcătuiesc o cronică răsfrântă în oglinda vie a sângelui [care niciodată] apă nu se face. Un roman despre esența umană, despre spirit și despre sine,  “ Sângele apă nu se face” e viu și proaspăt. Lectura lui  îmbogățește sufletul. Îl recomand, cu drag, adolescenților și adulților de toate vârstele.

 

Advertisements

O toamna bogată

Îngerii din Moscopole (volumul I)
traducere realizată în limba macedoneană de scriitorul aromân,  Dina Cuvata

Fragment (roman în lucru)

stare și atmosferă

Fragile, îngălbenite de timp, scrisorile celor dragi le-am păstrat în plicuri mari pe care am scris numele expeditorului și al destinatarului. Epistole vechi, impregnate cu esențe subtile de fum, petale, santal sau clasica pudră. Cele mai multe, marcate de accente puternice de agheasmă (busuioc uscat și scoarță de stejar), precum un parfum oriental holy water, suavă trecere spre trecut. Pe unele nu le pot citi decât cu lupa. Chipuri dragi se înviorează pe ecranul amintirii, zoomate în gros plan. Emoție și fior se intensifică, iar cuvintele scrise cu penița sau creionul devin cortina ce se ridică silențios. Dincolo de ea, decor minimal: un ecran cu chipuri dragi…

(Tălmaciul valah/ titlu provizoriu/roman în lucru)

încă un fragment

Eugenia Dan( din albumul lui Dan Telemac)

Ca la o chemare magică, de după o ușă trainică de nuc, apărea Eugenia: un  chip îmbujorat, privire adâncă, scrutătoare. S-a apropiat de bătrân. A rămas dreaptă în fața lui. Căutătura ei deschisă, directă l-a uimit pe Chir Ianachi, neobișnuit cu așa purtare. Constata totuși mirat că nu-i displăcea. I-a adresat un zâmbet plăcut, păzit de obicei cu șapte lacăte în suflet. Strălucirea multicoloră a asfințitului ce tocmai poposea în curte, îngemănată cu rarisimul episod al unui zâmbet accentua armonia momentului. Voit sau nu, bătrânul i s-a adresat ca în Crushuva, unde aromânii, veniți din mai multe ținuturi, se înțelegeau în dialectul bitolean. Carevasăzică, tu ești aleasa nipotului meu! Bag’ seama nu prea mai are gust de cioban…  A  făcut o pauză, a zâmbit larg pe sub mustața stufoasă și albă ca neaua. Nutrea pesemne speranța că zicerea sa, neobișnuită pentru acele vremuri, va fi înțeleasă de soața nepotului, Petru. Fără o vorbă, Eugenia s-a aplecat și i-a sărutat mână. Cu un cavalerism neașteptat, Chir Ianachi s-a ridicat dintre pernele divanului, a sărutat-o pe frunte, apoi a mângâiat-o pe creștet, gest de aleasă binecuvântare. A întrebat-o: Oi fi și tu oarece poetă? Surprinsă, deoarece nu se aștepta ca bătrânul să-i adreseze prea multe vorbe, Eugenia a răspuns onest: Citesc multă poezie. În adolescență, îmi notam poeziile într-un caiet: atât cele compuse de mine, cât și cele scrise de alții care-mi plăceau. Conștientă că trebuia să treacă cu bine un test, se străduia să se exprime corect în aromâna pe care o auzise în copilărie la tatăl ei, Sotir Gândzu și la bunica, maia Mina. În același timp, simțea un soi de ciudă că bătrânul  nu o cruța. De aceea, îl înfrunta cu privirea, străbătută de lumini și fulgere intermitente.  Chir Ianachi se amuza. Nu se îndura să-i dea pace. În plus, îi dăruia informații surprinzătoare: Și mie îmi place poezia. În tinerețe, recitam poezii seara cu picurarii. Și cântam. Ne strângeam în jurul focului, vreascurile trosneau molcom sub mângâierea legendelor și poeziilor…

Flancat de teancuri de scrisori, de un album cu fotografii, de amintiri și numeroase trăiri, nutresc uneori trufașa speranță c-aș putea creiona un alt fel de portret al lui Chir Ianachi. Desprins din pliurile timpului. Fără să am o vreo fotografie de-a sa, fără mărturii esențiale, îmi închipui că-n seara în care îi vorbea Eugeniei despre poeziile recitate în tinerețe, pe chip i se așternea o expresie de duioasă nostalgie  pe care o avem cu toții, când devenim mai înțelepți. Mai puțin grăbiți.

Or, fix  acea expresie i-a dat curaj Eugeniei. S-a prins în joc. Și l-a corectat: Tematica și vremurile s-au schimbat. Azi, lumea arde de năzuințe și idealuri gata să o transforme din temelii. Suntem deja în 1900…  Chir Ianachi zâmbea. Un vechi gând îl împungea: Zi-mi câteva vorbe în limba de la București, aceea în care tu și Petru ați învățat. Bucuroasă, Eugenia relua o idee înmugurită de câțiva ani în inimile învățăceilor aromâni: Româna e sora mai mare a  graiului aromân. Frații de la București au promis să ne dea o mână de ajutor: să deschidă și să finanțeze școli aici și… Chir Ianachi asculta curgerea românei. Apoi cu un gest scurt, hotărât a mai spus: M-am lămurit… ! Acasă, la Moscopole, vorbeam un grai,  aici, la Bitolia, altul, oarecum diferit… Oricum, armânamea e deprinsă cu mai multe limbi. Frați cu românii, nimic de zis! Un pic diferiți totuși … Dumnezeu e bun că ni i-a trimis să ne-ajute. Nădăjduiesc să iasă ceva bun din acest ajutor, măcar cât să nu pierim … Apoi n-a mai spus nimic. Descumpănită, Eugenia părea ușor dezamăgită. Chir Ianachi  sorbea rachiu din birbiliu. Tăcut și îngândurat, privea secera lunii, dincolo de coama dudului.

***
( roman în lucru)

Români și Aromâni la Societatea Culturală Aromână București

Dintotdeauna muzica și dansul tradițional aromân, grație măiestriei de conținut și sunet, au realizat o anume sublimare a realității în sufletul frământat al aromânului. Mai mult, l-au purificat și, într-o măsură subtilă, l-au rafinat. Altminteri, cum să stea drept aromânul în fața zbuciumatei sale istorii, conservându-și rădăcinile și suflul dătător de viață, dacă nu prin muzică și dans tradițional rostite în graiul matern?

Duminică, 29 Aprilie, la Societatea Culturală Aromână din București a avut loc un nou dialog român-aromân între Carpați și Pind: Împreună de Sfântul Gheoarghe/ Deadun Ayiu Yioryi cu tema Andreilu- Al Bagav și legătura cu Câmpulungul Muscelului. Un eveniment organizat de Asociația Multiculturală “Nicu Hagi”Câmpulung Muscel, coordonată de familia Emil și Mihaela Hagi despre care, de câte ori am prilejul, îmi face plăcere să scriu.

În vremurile sărăcite de viziune și conținut pe care le trăim, o româncă musceleană și un aromân originar din Veria (Grecia) reușesc de ani buni să susțină pe plan local la cote viabile românismul, dar și rădăcinile aromâne, într-o armonie demnă de o Românie, diferită de bâlbele și stupizeniile politice pe care, de douăzeci și opt de ani, le găsim prezente în mai toate domeniile.

Moderat de Alexandru Gica, evenimentul a beneficiat de detalii inedite despre armâname, chiar de un succint portret al aromânilor. Despre Andreilu Al Bagav(n. Vlasti/ Blața, Grecia), scriitor și profesor, trăitor pe meleaguri muscelene, au vorbit directorul editurii Ars Docendi, Ioan Crăciun și organizatorul evenimentului, Emil Hagi. În plus, același organizator a făcut o paralelă de suflet între aromânul, Bagav, promotor al predării aromânei în școlile din comunitățile aromâne din Balcani și Nicu Hagi, originar din Veria, trimis în România să învețe și să predea în limba română. Bagav și Nicu Hagi, stabiliți în Câmpulung Muscel, au dus cu ei dorul de ținuturile natale, ambii fiind îngropați în cimitirul Flămânda (Câmpulung Muscel). Nu dezvolt. Cei interesați pot viziona filmul evenimentului, realizat de televizunea locală din Câmpulung Muscel.

Mă opresc însă, preț de câteva accente, la spectacolul folcloric român-aromân. Invitați speciali, îndrăgiți de aromâni au dat culoare, lumină și armonii specifice evenimentului. Gogu Vanghele, Cristi Andoni, carismaticul Pero Tsatsa, Pareia Boatsea Pindului, Sofia Vasilescu(Cârțună), “Grupul Lilici dit Munti” din Costești (Argeș) au oferit celor prezenți cele mai frumoase și cunoscute cântece aromâne, stârnind aplauze constante. Aromânii din sală cântau alături de invitați. Imaginea a zeci de suflete, cântând laolaltă, cu bucurie și emoție, melodiile străbune, numai la comunitatea de aromâni mai poți vedea. Spectacolul a etalat frumoase și înălțătoare trăiri care îi fac pe aromâni diferiți, aproape unici, într-o lume axată pe ștergerea diferențelor.

Un gând special pentru grupul “ Lilici dit Munti”, coordonat de Sofia Vasilescu. De origine aromână, Sofia Vasilescu a înființat acest grup alcătuit din peste patruzeci de copii români, pasionați de muzica. I-a învățat, pas cu pas, și le-a insuflat dragostea față de cântul și dansul aromân. Am urmărit și m-am minunat de felul exemplar în care româncuțele muscelene cântau în grai aromân. În costume tradiționale, fie confecționate de ele, fie sponsorizate de părinți, româncuțele din Costești au stârnit emoția și încântarea aromânilor.

Involuntar, am perceput acest grup ca pe o pildă a românului – care înțelege să respecte graiul și tradiția unei comunități- adresată cumva politicianismului sforăitor-demagogic, generator de subiecte artificiale și păguboase precum cel referitor la faptul că aromânii n-ar trebui să se considere diferiți de români, de vreme ce au aceleași origini. Simplistă, nedreaptă și deloc productivă asemenea teză politică, fie și numai dacă ne gândim la loialitatea și patriotismul aromânilor față de statele în care au ales sau au fost împinși să trăiască: Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, România. Mi-am permis această paranteză, fără legătură cu evenimentul în sine, privindu-i pe copiii români din Costești cum cântau în aromână. Mi s-a părut că exprimarea lor inocentă și entuziastă are cei mai buni sorți de izbândă pentru câștigarea unui pariu pe o îndelungată prietenie și armonie intracomunitară. Nicidecum abordarea din perspectiva unui românism patetic, bombastic, fără nuanțe și fără profunzimea necesară  acestui subiect delicat. Important.

Deschis cu imnul aromânilor Părinteasca Dimândare (Cari fudze di-a lui mumă/ Shi di părinteasc’i numă/ Fugă’i doara Domnului/ shi dultseamea somnului!), interpretat de Pareia Boatsea Pindului, dialogul român-aromân s-a încheiat cu imnul românilor de pretutindeni, cântecul cernăuțeanului Constantin Mandicevschi, compus la cererea lui Spiru Haret, Cântă cucu, bată-l vina, interpretat cu emoție de Vanghele Gogu. Finalul acestui câtec de jale panoramează sufletul colectiv al românilor care, la fel ca aromânii, au avut un destin zbuciumat și nefericit (Munților cu creasta rară/ Nu lăsați straja să piară/ Munților cu creasta rară/ Nu lăsați straja să piară/ Dacă piere straja voastră/ A pierit și țara noastră/ Dacă piere straja voastră/A pierit și țara noastră.)

CM

 

 

 

 

 

Interviu

“Vocile Serii”/ Tele 3 Gorj