Fragment (dintr-un roman în lucru)

Răzvrătirea devenise atât de radicală dar, oricât de dificilă era misiunea mea, nu oboseam să caut noi susținători ai ideilor mele ce, din păcate, s-au dovedit niște nefericite iluzii într-o țară siluită și furată. Radicalismul meu nu venea însă dintr-o instrucție școlară susținută,— n-apucasem să fac decât șapte ani de școală elementară, trei la Școala 35 de băieți și patru la Târgu Mureș—, ci dintr-un spirit autodidact susținut și orientat de bătrânul meu învățător, care avea grijă să-mi împrumute cărți și nu pregeta să mă îndrume și să-mi explice. Acasă la învățătorul Rizescu, mare iubitor de cărți, exista o cameră a cărților, cum îi plăcea s-o numească: o încăpere uriașă cu pereții ticsiți de istorii și povești prinse între coperte din epoci și timpuri diferite. Cărți vechi, bijuterii cum le numea, dar și cărți nou apărute, tipărite la Cartea Rusă. Sigur, după ce mi-a stârnit pofta de lectură, n-a contenit să mă îndrume ce să citesc, inclusiv, cărți apreciate și iubite de bolșevici, ca să pricep și să optez în cunoștință de cauză. Despre opțiune, Rizescu spunea adesea:”Noi, oamenii avem șansa de a alege, căci Bunul nostru Prieten ne-a hăruit cu liberul arbitru”. La început, nu pricepeam ce-o fi acel liber arbitru dar, în fața unor opțiuni, am înțeles, fără să-mi împuieze capul cu definiții pe care, oricum, le disprețuia. Într-una din acele zile dedicate cărților, m-a invitat în camera cărților și mi-a spus, zâmbind: “ Uite, acum, după ce l-ai citit pe Tolstoi, ia și astea două cărți, citește-le, să vezi și tu ce adânc poate fi sufletul unui bolșevic.“  Una se numea Apele Narinului de  N. Biriucov, cealaltă, Mama de Maxim Gorki. Le-am citit. Prima, treacă-meargă, a doua însă mi s-a părut desprinsă parcă din altă viață. Și eu mă născusem și trăisem într-un cartier de oameni sărmani și eu auzisem sirene de fabrici, dar nu-mi aminteam să fi văzut, înainte de venirea bolșevicilor, numai chipuri posomorâte de muncitori care semănau cu niște gîndaci buimăciţi de spaimă. Cât despre uriaşele carcere de piatră ale fabricilor, era clar că acel domn scriitor nu știa multe despre fabrici și, cu atât mai puțin, despre carcerele din temnițele bolșevice. Sau poate la ruși, o fi fost cum le descria el. Eu n-aveam să mă împăc însă cu aflatul lor în treaba noastră. Cartea am terminat-o totuși de citit, chiar dacă m-a înfuriat concluzia despre revoluţionarii care trebuie să facă rost de cӑrţi pe care să le dea poporului să le citească. Mai mult, m-a înfuriat o zicere desprinsă din bezna minții, cu muncitorii “duşmani ai proprietăţii particulare, care dezbină și aţâţă pe unii împotriva altora, creează ciocniri de interese și îi minte.” Adică, părinții mei, dacă aveau o casă și o grădină, trebuia să scape musai de ele și să le ofere statului la grămadă, ca să nu sufere din cauza ciocnirilor de interese. Realitatea era că în fiecare zi constatam că bolșevicii aveau spatele asigurat tocmai de cei care ar fi avut datoria să-i împiedice să răspândească molima ce avea să fie imposibil de vindecat. Peste ani, după suferințe ce parcă nu se mai curmau, aveam să constat că microbul bolșevic și apoi cancerul comunist distruseseră cu totul sufletul românului.

În temnițele mele

Fragment dintr-un roman aflat în lucru. În ziarul Lumina.

Precizare

Precizare

Nu mai știu prin care anotimp al lui 2005, o împrejurare deloc întâmplătoare m-a determinat, din dorința de a găsi posibile răspunsuri la cunoscute și totuși imprevizibile manifestări ale naturii umane înfrățită, subtil, cu Venus și Marte, să apelez la experiența unui psiholog. Așa am cunoscut-o pe Cristina Marin în cabinetul ei de psiholog, situat la acea vreme într-o veche și răcoroasă clădire învecinată cu Biserica Armenească.

Impresia inițială− prilejuită de o privire cuprinzătoare și o determinare elegantă a argumentului cu care a condus acel prim dialog− m-a convins să o mai caut. Urmarea reprezintă istoria nescrisă a unei prietenii constructive care, grație acestei cărți, se rotunjește. Promisiunea făcută Cristinei Marin, în urmă cu doi ani, când mi-a încredințat, cu rugămintea de a fi așternută pe hârtie, povestea tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat între anii 1954-1962 în temnițele comuniste, reprezintă pretextul unei întoarceri în timp, pe care aș numi-o invitație la neuitare.

Un dosar al inculpatului, numit de anchetatori bandit, alcătuit din procese-verbale de interogatorii și diverse documente oficiale din timpul anchetei bolșevice, obținut de familie de la CNSAS, câteva dialoguri desprinse din amintirile unei fiice marcată de suferința tatălui ei, vizita la un prieten supraviețuitor, dar și bogata listă de lecturi, înclusiv filme și articole referitoare la perioada bolșevică și comunistă alcătuiesc fundația pe care s-a înălțat această nouă construcție epică.

Ceea ce însă constituie miezul, inima cărții este o replică a Cristinei Marin: “Voica, mama mea, pierduse câteva sarcini înainte de a mă naște. Când m-a adus pe lume, tata a hotărât să-mi pună același prenume cu al copilului unui bun prieten de-al său, Florică. Făcuseră împreună câțiva ani de închisoare. Pe copilul lui nea Florică  îl cheamă Cristian. A devenit și el psihoterapeut. L-am întâlnit, acum câțiva ani, într-o împrejurare străină de voința mea și a lui și am constatat că tații noștri trecuseră prin experiența închisorii și fuseseră prieteni. În acele clipe, mi-am dat seama că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire: apărusem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu, tovarăș cu el  de închisoare și suferință. Am realizat că tații noștri ne-au desemnat, pe noi, copiii lor, frați de sânge și, că într-un anume fel, și eu trăiesc două vieți într-una. Mai mult, în copilărie, de puține ori, mi se rostea numele. Nu pricepeam, dar azi ca psiholog realizez că posibila ipostază a copilului de substituire mă determină să fac cunoscută drama familiei mele…

Mai departe, spaime, temeri sau ezitări personale, legate de un subiect atât de tragic și delicat cum a fost impunerea, cu orice preț, în România postbelică a regimului bolșevic- comunist,− la fel de periculos și nociv ca cel nazist−, sper să fie contracarate de itenția onestă de a prezenta echidistant o realitate istorică dirijată de la un pupitru aflat într-un Iad Politic, gândit, organizat și condus, pas cu pas, de mari puteri ale vremii, după același model ce, din nefericire, se perpetuează, chiar dacă protagoniști și ideologii s-au schimbat. Însă modalități de subjugare  ale statelor mici au devenit mai sofisticate. Și mai periculoase.

În rest, ritmul în care decurge povestea dramatică a unui muncitor român, necontaminat de molima comunistă, dar și tragedia unei țări infestată cu ciuma de care parcă nu se mai vindecă, reprezintă o nouă provocare.  O astfel de construcție literară, inspirată din încercări atât de dramatice, prin care românii au fost siliți să treacă, invită la neuitare.

***
(fragment de început al unui roman în lucru)

 

cu cititorii la sfat

A fost vineri, 10 iunie, la librăria Open Art

Cu cititorii la sfat

Vineri, 10 iunie, ora 18, la librăria Open Art, câțiva cititori vor prezenta trilogia “Îngerii din Moscopole”. Părtașă la o experiență inedită, curiozitatea și nerăbdarea își fac simțită prezența. Cititorii se dovedesc însă, de fiecare dată, prieteni și critici onești care, de opt ani, mă ajută să găsesc esența rațiunii de a scrie. De aceea, am să deschid, la întâmplare, fiecare volum al trilogiei și am să citesc trei scurte fragmente, ce vor puncta rostul deloc întâmplător al întâlnirii noastre.
Vă aștept, cu drag!

Afis Catia Maxim

Fragment

În sală, ambii părinți, împuținați de durere. În afară de ei, mai zărește niște necunoscuți: trei bărbați de statură înaltă, îmbrăcați în costume boțite și negre. Pantalonii cu manșeta terminată deasupra ciorapilor și hainele cu mâneci scurte. Stau, nemișcați, în picioare. Gata să răscolească fiece ungher, pregătiți să intervină dacă Republica Populară le-o cere. Aproape de ușă, doi jurnaliști cască, plictisiți și nerăbdători să se termine ședința, ca să predea la gazete minunăție de articole elogiind felul în care sunt înfierați și pedepsiți bandiții, uneltitori împotriva ordinei sociale. Oftează. O lovitură în rinichi îl încovoaie. Are noroc că nu cade în nas peste marginea boxei. Înalță privirea și se străduie să-l urmărească pe maior. Statură potrivită, mai degrabă îndesat decât slab, cap uriaș sub o claie neagră, rebelă, potolită de uleiul, turnat, din belșug, peste bucle. Își simte stomacul la gură. Mai mult, se chinuie să urmărească textul turuit, presărat cu vorbe alandala, rostogolite într-o grabă suspectă. Privirea i se fixează de coala de hârtie și observă că maiorului îi lipsesc toate degetele de la mâna dreaptă, acoperită cu o mănușă neagră, ce flutură deasupra dosarelor ca o aripă a morții. Străină sau poate rătăcită.
***
[dintr-un roman în lucru]

Aromânii de ieri și de azi în trilogia ” Îngerii din Moscopole”