Spre un nou roman

Miezul unui roman poate fi și relatarea unei realități. O poveste adevărată. Cu tâlc. Ca aceasta… Pe la începutul anilor 1900, pe Strada Principală din Bitolia, locuiau trei frați buni, de-același sânge. Atât diferiți însă, că nu-și vorbeau de mulți ani. Pentru a marca și mai tare diferența dintre ei, cei trei și-au schimbat numele strămoșesc. Fratele cel mare, Ianachi, se numea Danu (de la al său strămoș, celnicul Dan din Arucutina). Mijlociul, Teodor (Todi), Danide sau Danides, după cum îl strigau vechii colegi de la Facultatea de Filozofie din Atena, unde studiase cu mare râvnă, inclusiv cultura elenă. Mezinul, Alexandru, Danabași, cum îi ziceau prietenii turci (caimacami, valii, bei și pașale). Nu doar numele erau diferite, ci și casele lor, căci păstrau, intacte, istorii și destine aparte. La mijlocul străzii, casa lui Ianachi, masivă ca o cetate, acoperită cu plăci de ardezie, fusese construită de meșteri moscopoleni, după modelul casei din Moscopole. [Am descris-o pe larg în “Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate”] Casa lui chir Todi (Teodor Danide), situată la capătul străzii, nu departe de Strada Largă (Șirok-sokak), aproape de locuința lui Iconomu Cărinte, de fapt vechea casă părintească, joasă, cu două cerdacuri, în față și spate, era înconjurată de pomi fructiferi, cu boltă de viță în spate, sub care trona o masă de piatră la care, adesea, chir Todi medita. Pe aceeași parte a străzii, la celălalt capăt, înspre Piața Mare, către cartierul evreiesc, se înălțau casele lui Alexandru: două corpuri de cărămidă, acoperite cu țiglă, cu jaluzele verzi la ferestre și balconașe cochete. Ianachi Danu era negustor de cherestea (cherestegiu), Teodor Danides, filozof, iar Alexandru Danabași, furnizor al armatei turcești. Trei destine diferite. Scrise în Balcanii misterioși și frământați.

Gheorghe Danu, fiul lui Ianachi Danu, alături de soția sa, Fania Manu Magiari. [din albumul familiei Dan Telemac]

Advertisements

o mai veche recenzie

a volumului doi din trilogia aromânilor (“Îngerii din Moscopole”) “Îngerii din Moscopole. Exilul”

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 

încă un fragment

din romanul la care lucrez :))

Emoția cu care răsfoiesc scrisorile mamei nu are corespondent în nicio altă trăire. N-am gândit vreodată că, bărbat în toată firea, am să rămân minute în șir în fața unui teanc de scrisori roase de timp și a unui album cu poze. Cumva felul meu și educația dobândită nu se potrivesc cu starea de grație în care mă aflu. Și nu ține de vârstă sau regrete legate de trecerea mea, nicidecum a timpului cu care am fost mereu prieten. Nici de vreo nostalgie, ce-i face pe atâția să lăcrimeze și să ofteze, închipuindu-și că bătrânețea, întrupată dintr-o neputință a sufletului, ne-ar ademeni pe toți în aceeași fundătura meschină să nu mai simțim și să nu mai putem visa nimic. Respir încă destul de bine și mă simt al naibii de viu. Iubesc viața la fel ca amintirile despre cei dragi, pe care încerc să-i readuc în memoria sufletului în situații și felurite nuanțe. Aleg, iarăși, la întâmplare o scrisoare din perioada cât mama a predat la Gimnaziul român din Berat-Vilardi, adresată aceluiași carismatic Nicolache despre care voi scrie ceva mai târziu.

 

Eugenia și Petre Dan cu Telemac, Tiberiu și Teodor

Foto: FC
( din albumul familiei Dan Telemac)                            

Fragment dintr-un roman în lucru

Bitola, orașul, în care familia mea s-a refugiat din calea ienicerilor lui Ali Pașa, numit în timpul stăpânirii otomane Monastir( Vilayet), și-a păstrat, în ciuda atâtor cutremure ce l-au spulberat, un aspect cosmopolit, mai cu seamă în centru, unde au locuit mai multe familii de aromâni. Încă mai port în buzunarul de la piept imaginea sepia a Străzii Principale, Sirok Sokak, pe care se înșirau pe dreapta, de la capătul dinspre gară, casa familiei Manakia, urmată, la câteva case distanță, de casa bancherului Cărinte, după care, pe o stradă laterală, se înălțau, curate și pline de viață, casa lui Chir Todi, casa noastră și casa lui Danabaș. În capătul străzii noastre funcționa un spital. Mai departe, tot pe mâna dreaptă a Străzii Principale, urmau farmacia, Catedrală Franceză și Școlile Franceze. Mărginită, de-o parte și alta, de râurile Kurderes și Râul Dragor, Strada Principală găzduia, pe stânga, Biserica Românească, după care o altă stradă laterală ducea la Casa Capsali iar, aproape de malul Râului Kurderes, se zărea Casa Turcească. Strada Principală își etala, tot pe stânga, Școlile Turcești, un Hotel cu Restaurant și Cinema. Apoi încă o stradă laterală pe care se aflau Școlile Grecești. Biserica Grecească dăinuia aproape de Râul Dragor, pe altă stradă tăiată din aceeași Stradă Principală. Constat că, uneori, memoria devine o foaie îngălbenită pe care inima trasează cu un creion bont schițe tremurate. Sper numai ca întâmplările, care și-au pus pecetea pe casele pomenite mai sus, să reînvie o parte din prospețimea și vigoarea acelor vremuri.

 

Povestea din spatele cărții. Altarul din Carcera Oarbă la Muzeul Național al Literaturii Române

Image

Încă o lansare

Un răspuns

Anumite întrebări primesc, uneori,  răspunsuri la intervale mai lungi sau mai scurte. Nimic nou sub soare. Ni se întâmplă! De câte ori, în miezul unei discuții, nu v-ați surprins formulând un răspuns la o mai veche întrebare la care, chiar dacă ați avut replică, abia după o vreme simțeați că s-a copt un răspuns. Într-o astfel de cheie mi-ar fi drag să deslușiți esența a ce voi scrie aici.

De când am început să scriu mi s-a pus întrebarea:“ Ce te-a determinat să te apuci de scris?“  De fiecare dată, răspunsul a fost parțial, generat de starea sau conjunctura momentului. Cum a început să mă frământe întrebarea, am tânjit, la rândul meu, după un răspuns cuprinzător. Așa se face că, zilele trecute, vorbeam cu poeta Clara Mărgineanu și m-am auzit spunându-i:

Vine vremea, când ne stabilim priorități. Simplu. Motivați și hotărâți. S-a întâmplat și n-am avut nicio spaimă față de incertele perspective financiare ale viitorului. Nu mi-a mai păsat. O astfel de atitudine se contura, după ce ani buni, modelul meu îl constituise un melanj armonios între performanțe profesionale și financiare (atât cât permitea spațiul autohton). Timp de aproape treizeci de ani am experimentat modelul amintit, cu seninătate și încredere, în diverse domenii de activitate, de fiecare dată, luând-o de la zero în aceeași abordare constructivă. Pas cu pas, etapă cu etapă, s-au derulat proiecții slow motion ale unor construcții bine finisate, căci vocația de constructor a reprezentat întotdeauna lozul câștigător. De exemplu, anii petrecuți la catedră, chiar și în desfășurarea lor absurdă și nebunească, impusă de regimul totalitar comunist, m-au împins să evadez cu elevii mei într-o lume diferită de cea bolșevică, o lume cu repere sigure și demne după care tânjeam. În acel univers visat și dorit, mă străduiam să-i ghidez pe adolescenții acelor vremuri. Când am simțit că nu le mai puteam fi de folos, deoarece schilodirea sufletului românesc se desăvârșea, m-am oprit. Am luat-o de la alt capăt: am intrat prin concurs în sistemul editorial al anilor  80’. Corectura iar, mai târziu, redactarea unor cărți pentru copii m-au adus însă mai aproape  de chipul hâd al cenzurii comuniste, căreia un umor ales și demn îi putea veni de hac, amorțindu-i cumva vigilența lemnoasă. A urmat uriașa stupoare provocată de implementarea în cultura anilor ’90 a unei “originale” democrații de budoar care m-a împins spre alt PUNCT, chiar dacă parcursul editorial fusese presărat cu proiecte utile, duse la bun sfârșit. Dintotdeauna demisia demnă, înaintată la timp, a constituit măsura potrivită de igienă morală. După, s-a prefigurat provocarea unei posibile lumi concurențiale, bazată pe libera inițiativă: am demarat un proiect de afaceri, generat de o idee novatoare în spațiul românesc, dovedită, ulterior, necesară și de succes. Istorie. După câțiva ani dinamici, plini de speranță, am constatat că sistemul mă țintuiește din nou, obligându-mă să bat pasul pe loc și nu numai. De aceea, clipa providențiala, în care am decis să nu mai fac parte din nicio echipă, să nu mai am niciun șef, să rămân cu mine însămi în fața paginii word, se dovedește și azi, după zece ani de scris, o gură permanentă de oxigen ce restabilește firescul și normalitatea, fie chiar și numai între copertele unor cărți. Scrisul, printre multe altele, reprezintă o forță capabilă să stabilească punți între oameni. Grație cărților avem posibilitatea de a cerceta trecutul și de a pricepe prezentul, astfel încât să putem construi viitorul, oricum s-ar numi el. Prin urmare, fără a ne încărca bagajul pe care-l purtăm, Sisifi mai senini sau mai triști, să admitem că, oricât de mic e rolul pe care-l interpretăm, se cuvine să lăsăm în urmă o scenă curată. Îmbietoare. Restul, deja știm: orgoliu și deșertăciune.                                             

                                                                                                                   CM   

                                                                                                           30 iulie, 2017

[24- 30 noiembrie, 2003]
O imagine din altă viață… :))