Precizare la romanul “Ferestre oarbe”

Prin nu mai știu care anotimp al lui 2005, senzația că mă aflam captivă într-o pânză de păianjen, dar și taifunul, ce avea să mă reclădească, m-au determinat să apelez la un psiholog. Asfel, într-un cabinet de consiliere psihologică, aflat într-un bloc vechi, aproape de Biserica Armenească, am cunoscut-o pe Cristina Marin, psihologul care mi-a configurat câteva posibile evadări din acea nedorită captivitate. Urmarea a condus la o prietenie de cursă lungă, chiar dacă eu, inevitabil, mi-am pierdut statutul privilegiat de pacient. Azi, prietenia noastră dobândește, datorită acestei cărți, un plus de consistență.

În urmă cu doi ani, Cristina m-a onorat cu rugămintea de a așterne pe  hârtie cazul tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat în perioada 1954-1962 în temnițele comuniste. Inițial, pretext al unei întoarceri în timp, implicit, o invitație la neuitare, demersul literar s-a nuanțat pe măsură ce m-am apropiat de parcursul atipic al unui muncitor, opozant constant al regimului comunist. Dosarul solicitat la CNSAS de familia Marin, alcătuit din procese-verbale de intero- gatorii, documente oficiale din ancheta bolșevică, plus amintiri parțiale păstrate în sufletul fiicei marcată de suferința tatălui ei, lectura unor cărți despre ororile regimului popular, studii și articole referitoare la fenomenul bolșevic și comu- nist autohton, vizionarea unor filme inspirate din perioada amintită, alcătuiesc fundamentul  romanului. Mai mult, adăug paranteza de suflet : inginerul Cristinel Dumitrescu. Într-o zi toridă de august, din 2016, împreună cu Cristina, am fost în vizită la un prieten de-al tatălui ei, unul din puținii supraviețuitori ai holocaustului roșu, inginerul Cristinel Dumitrescu. Prezență agreabilă, Cristinel Dumitrescu ne-a întâmpinat în poarta unei case boierești, aproape de Hala Traian. Cu chipul luminat de un zâmbet cuceritor, la cei apoape nouăzeci de ani, surâzătoarea  gazdă mi s-a părut a lua bătrânețea ca pe un dar al lui Dumnezeu, nicidecum ca o povară . Sub influența stării de grație, dialogul a curs de la sine, cu mărturii despre Colonia Periprava, Lagărul Grind, acolo unde locotenentul, Cristinel Dumitrescu l-a cunoscut și apoi s-a împrietenit cu Mihai Marin. Derulate ca la o șezătoare ținută la cumpăna dintre trecut și prezent, subiecte tragice și grave din perioada de teroare comunistă mi-au fost relatate în maniera specifică omului care, cu cât e mai încercat, cu atât mai demn se comportă. Dintr-o familie de militari de carieră, Cristinel Dumitrescu, implicat în 1956 într-un complot anticomunist organizat de un grup de ofiţeri din armată, a cunoscut pe propria piele detenția comunistă. Eliberat în 1962, s-a angajat la Electronica, a urmat Facultatea de Aviație iar, după 1989  a  dorit, natural și firesc, alături de alți foști deținuți politici să intre o dată măcar în fostul Comitet Central, însă nu li s-a  permis, căci varianta kaghebistă a securității le-a interzis. În timpul primei mineriade, în ianuarie 1990, Cristinel Dumitrescu  a reușit să ia la fugă câțiva mineri chemați la București. Trecuseră două ore și tot nu-mi venea să mă desprind de fotoliu. Ascultam, uimită că așa oameni mai viețuiesc printre noi. Aflam de grozăviile din temnițele comuniste, cu personaje fabuloase, inclusiv, un doctor evreu, priceput și cumsecade care făcea minuni de omenie la infirmeria de la Malmaison sau despre istoria casei în care mă aflam. Cât un palat, din casa familiei Dumitrescu, naționalizată de comuniști, în anii ’90 i s-a restituit proprietarului un singur apartament, restul i-a revenit avocatului uns cu alifiile retrocedărilor reparatorii. La plecare, amabila gazdă m-a îndemnat să mă grăbesc cu scrierea romanului, ca să aibă răgazul să-l citească. Sper, grație lui Dumnezeu, să ne putem revedea și să-i ofer inginerului Cristiniel Dumitrescu un exemplar cu un prim autograf.

Cu un asemenea îndemn în gând, am purces la un drum anevoios spre inima cărții, însuflețită de o replică a Cristinei: “Mama, înainte de a mă naște, a pierdut câteva sarcini. La nașterea mea, tata a dorit să-mi dea un nume identic cu al copilului unui prieten. Amândoi, condamnați politic de comuniști, și-au jurat frăție și prietenie veșnică. Pe copilul lui “nea” Florică, prietenul tatei,  îl cheamă Cristian. Într-o împrejurare străină de voința noastră, eu și Cristian ne-am întâlnit prima oară după terminarea facultății. E și el psihoterapeut. După un timp, am aflat că tații noștri au trecut, împreună, prin experiența detenției. Atunci, am înțeles că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire : venisem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu. Eu și Cristian am realizat că tații noștri s-au considerat frați de sânge și ne-au rostuit, pe noi, copiii lor, să fim la fel. Atunci, am simțit că trăiesc două vieți în una. Mai mult, mi-am amintit că în copilărie, mama și tata evitau să mă strige pe nume, iar eu nu pricepeam. Azi, psihologul constată că posibila ipostază a copilului de substituire mă îndeamnă să-ți relatez prin ce a trecut familia mea.”

Unui bagaj atât de prețios i s-au adăugat spaime și temeri personale, desprinse dintr-un prezent duplicitar, lipsit de ideologii coerente, presărat cu năravuri și reflexe moștenite din aranjamente politice postbelice care au permis instalarea în estul Europei a unui regim totalitar la fel de periculos ca nazismul. Plus alte neajunsuri, nu le mai enumăr, pe care le sper depășite datorită determinării de a prezenta onest și fără idei preconcepute, făptuiri ale celor cincizeci de ani de comunism.

Bolșevismul și comunismul, țâșnite din iadul politic instalat după al doilea război mondial în Europa, instalate cu acordul marilor puteri, brodite, exclusiv, pe zonele lor de interese, au constituit alternativa imorală și criminală, specifică unui regim totalitar, oricum s-ar numi el. Din nefericire, năravuri politice se moștenesc și proliferează , chiar dacă protagoniștii se schimbă, iar ideologiile se cosmetizează prin metode de manipulare sofisticate, nu mai puțin periculoase.

Pe de altă parte însă, state mici ca România au uriașe responsabilități comparativ cu marile state și, de aceea, cunoașterea trecutului reprezintă condiția esențială pentru făurirea unui viitor. Tributari clasei politice autohtone de ieri, de azi și de mâine, românii vor dăinui dacă își vor cunoaște trecutul.

Cazul real și atipic al unui muncitor bucureștean, necontaminat de molima roșie, dar și o încadrare mai amplă, cu o succintă prezentare a evenimentelor anterioare regimului comunist, urmat de regimul democratic, bântuit încă de chipuri înșelătoare de struțocămile au constituit o provocare personală, generată de nevoia de a cunoaște trecutul nostru colectiv, de a ni-l asuma cu bune și rele. Inspirate de cumpene și neșanse ale românilor, următoarele pagini invită la neuitare, prin asumare, dar și la iertare creștină. Altfel spus, la recunoașterea adevărului prin reparații, acolo unde legea moralei umane impune.

Periplul unui muncitor bucureștean prin temnițele comuniste, relatat la persoana a treia a prezentului istoric, constituie modalitatea de a-l aduce mai aproape pe cititor de ororile trecutului, înfăptuite de bolșevici, de comuniști sau de cei responsabili încă de ascunderea gunoiului după ușa prezentului. Persona- jului din romanul “Ferestre oarbe” i-am spus, simplu, pe nume, Mihai. În semn de aleasă prietenie pentru cei care au întreținut flacăra în inima acestui pământ presărat cu martiri, iubitori de țară și apărători de valori responsabile de saltul României interbelice, evocat cu nostalgie de însuși prezentul incapabil să stăvilească o năruire gândită sau doar generată de prostie, inamicul fatal al omului.
Goluri albe din glasul timpului s-au însuflețit cu vocea fiicei și vocea tatălui, două voices over care s-au împletit, fără a se amesteca, la trecutul imperfect .

La final, se cuvine să-i mulțumesc Cristinei Marin pentru încrederea de a mă fi făcut părtașă la istoria familiei sale. Povestea tatălui ei constituie șansa de a da la o parte o perdea de metal, din spatele căreia am rescris, fără încrâncenare, parcursul unui român care a spus, în felul lui, vreme de cincizeci de ani, Nu comunismului.

Catia Maxim

tot din armâname

Constanța, 8 octombrie

 

 

spre final

Unii dintre foștii deținuți politici, prieteni de-ai tatălui meu, au făcut mai multe sesizări legate de abuzuri și crime comise în timpul regimului bolșevic. Majoritatea au rămas fără răspuns din mai multe considerente, inclusiv, prescripția faptelor comise. Mă tot întrebam însă de ce să fie prescrisă o crimă comisă intenționat? Și mă împiedicam în hățișuri și hachițe juridice, revoltată că nicio voință politică nu dovedise fermitatea de a rupe pisica în două. În atmosfera de mermeleală și fluctuații politice  de gen ba dorim, ba nu dorim un proces corect al regimului bolșevic și comunist, dintr-un rest de inocență preferam să nu mai pricep nimic. Până prin 2011, când profesia de psiholog mi-a adus pe tavă primul caz cu un tânăr care a venit pentru consultații în cabinetul meu, situat într-o clădire veche de pe Bulevardul Carol, lângă Biserica Armenească. Bărbat frumos, sub treizeci de ani, artist plastic, cu o facultate tehnică la bază, tânărul mi-a stârnit de la început un sentiment de duioșie. Terapia, desfășurată pe parcursul a patru-cinci ședințe, a conținut un test asociativ verbal în care am descoperit amândoi cuvintele ce i-au declanșat răspunsuri emoționale. Fără a le dezvălui aici, din motive de strictă deontologie, mi le-am notat totuși pentru o eventuală reamintire. Datorită“psihologiei analitice” am reușit să pătrundem în sferele inconștientului colectiv, în câteva coridoare arhetipale, printre umbre și franjuri de lumină, în sinele lui și al meu. În timpul ședințelor, am remarcat cu satisfacție și smerenie că sufletul i se vindeca, văzând cu sufletul. M-am bucurat, când vindecarea a fost deplină și ca urmare a maturizării sale prin recunoașterea ca lipsită de rost a unor vorbe ca:“las’ că trece” sau a preatocitei expresii: „gândește pozitiv”, rostite de tot felul de binevoitori, fără niciun bun rezultat terapeutic. Consistent. La final, tânărul m-a invitat la vernisajul unei expoziții personale  ̶  cunoșteam locația și văzusem o parte din lucrări  ̶  și, în timpul prezentării, s-a amintit că parte semnificativă din lucrări oglindesc imagini ale unui univers torționar ce freamătă într-un ocean de sânge, luminat de nesfârșite șiruri de oase albite, subțiate de timp și de nedreapta uitare. Îmi simțeam obrajii în flăcări. Când autorul ne-a privit în ochi și a luat cuvântul, mi-am impus să nu leșin, căci tocmai spunea:”Mult timp, am cărat, fără să știu, o povară… Mă apăsa și-mi pricinuia anxietatea. Am început să pictez ca să mă vindec. Nu reușeam până la capăt și căderile reveneau. De curând, am urmat o terapie la un psiholog, prezent, aici, printre noi, și am aflat de unde venea o parte din acest balast anxios… Când m-a întrebat, nu am știut ce să-i răspund. Acum, îi mărturisesc prietenei, psiholog, că bunicul meu matern a fost gardian la o colonie de muncă din Balta Brăilei. În urmă cu câțiva ani, s-a prăpădit de cancer. Eram puștan, dar m-au însoțit povestirile lui cu bătuții și gălbejiții pe care îi păzea. Îi era milă de ei. Silit să trudească, disciplinat și sârguincios, îi pedepsea, fără să crâcnească, de câte ori primea ordin.” Îl ascultam și-mi simțeam ochii în lacrimi. Am respirat oarecum ușurată, că bunicul lui nu trecuse prin niciuna din temnițele în care suferise tatăl meu, asumându-mi evaluarea personală. Un pic egoistă…

***( fragment dintr-un roman în curs de apariție)

Štip : culoare, tradiție, muzică și voie-bună aromână

     14324393_564905440362308_3853312563097559798_oÎn zilele de 9, 10 și 11 septembrie în orașul Štip  din Republica Macedonia, la Casa Tineretului Štip (Dom na Mladi) și nu numai, s-a desfășurat un proiect internațional axat pe portul tradițional al aromânilor din regiunea Štip, pe muzica aromână și, implicit, pe limba aromână ce adună aromânii răspândiți prin colțuri ale lumii.

Evenimentul, organizat de profesor MA Vangja Dimitrijeva Kuzmanoska, sprijinit de Casa Tineretului Štip (Dom na Mladi), Ministerul Culturii, Universitatea “Goce Delcev” din Štip (rector-Blazo Boev),  Asociația multiculturală “ Nicu Hagi, Carpați și Pind” Câmpulung Muscel(România) și, nu în ultimul rând, familia organizatoarei: Piha Sterjova (mătușa), Kiratsa Sterjova(mama), Aleksander Mitrev (unchi), Kuzman Kuzmanoski (socru), Ljubica Kuzmanoska (soacra), Niko Kuzmanoski (soț), a prilejuit desfășurarea amplă și armonioasă de culoare, tradiție, muzică și voie-bună aromână din regiunea Štip și alte ținuturi. De remarcat că evenimentul s-a bucurat de o bogată participare a spectatorilor, dar și de prezența unor invitați aromâni apropiați ai Societății culturale aromâne (Sutsata culturală armână) din București.

Cele trei zile ale evenimentului, consistente sub aspectul informației, au fost animate de nemijlocita prezență a organizatoarei Vangja Dimitrijeva Kuzmanoska, însuflețită de acea vreare de armâname pe care o deslușesc în inima celor mai multe evenimente despre aromânii de ieri și de azi.

La Casa Tineretului Štip, participanții la eveniment au avut parte de o adevărată bucurie cromatică la expoziția de costume tradiționale aromâne, conservate la Institutul pentru Protecția Monumentelor de Cultură și Muzeul Național Štip, în fața modelelor create de studentele Elena Petrovski și Lidija Gorgieva (Universitatea “Goce Delchev”) sau a celor propuse de Marina Dimitrijeva-Masteva profesor MA Tehnologie la deja amintita universitate. Și, nu în ultimul rând, a putut fi admirată colecția originală de costume aromâne a familiei Gucanj, Vangja Dimitrijeva-Kuzmanoska.

Tot vineri, în cursul serii, în aceeași sală a avut loc un spectacol artistic la care au participat invitații din București, Tulcea și Câmpulung Muscel alături de gazde și de aromânii din regiunea Štip. Spectacolul s-a deschis printr-un cuvânt de bun-venit adresat tuturor, urmat de înmânarea de către Mihaela Maria Hagi, din partea Asociației multiculturale „Nicu Hagi Carpați și Pind”(Câmpulung Muscel), a unei diplome de excelență Profesor MA Vangja Dimitrijeva-Kuzmanoska pentru contribuția la promovarea costumului aromân în lume.

Timp de aproape două ore, culori, ritmuri și cântece aromâne i-au încântat pe spectatori, iar dansatorii și cântăreții aromâni au fost răsplătiți cu numeroase aplauze. Câteva impresii: un grup de îngerași de șapte-opt anișori din corul“Nicola Carev”(Krushevo), îndrumați de Hristu Mular, s-au remarcat prin redarea plină de acuratețe a armoniei cântului tradițional aromân, prin dansuri executate cu măiestrie, reușind să emoționeze publicul. În plus, bogata și luminoasa paletă cromatică a costumelor muntenești de cilimeni(copii) au evidențiat străvechile înclinații artistice, specifice aromânilor. Cei care le-au creat sunt de fapt un grup de studente îndrumate de Profesor MA Vangja Dimitrijeva-Kuzmanoski. Evoluția unui ansamblu folcloric din regiunea Štip, urmată de o suită de cântece polifonice, interpretate de grupul “ Boatsea fârșerotească” Societatea culturală aromână (Sutsata culturală armână) din București au punctat și mai la obiect starea de continuitate perenă, dincolo de timpuri mai bune sau mai rele, a specificului aromân. O scurtă paranteză: intensa trăire a cântului și dansului de către interpreți a făcut posibil un schimb permanent, pe durata spectacolului, de energii pozitive între scenă și sală. Programul artistic a continuat cu invitații din România: Corina Elena Badea (Tulcea), Camelia Bizdu (Tulcea), Vanghele Gogu (Tulcea), cunoscuți aromânilor macedoneni. Întâmpinați cu zâmbete și aplauze, fiecare a oferit un buchet de melodii aromâne răspândite și îndrăgite, încheind rotund precum soarele de la Vergina seara dedicată armânamei. Apoi s-a dansat până la ultima armonie transmisă cu bucuria de a dăinui prin cânt, dans și limbă păstrată cu multă vreare în sufletul aromânului.

A doua zi, evenimentul a continuat cu vizita la Biserica Sfântul Nicolae,  așezământ impunător ridicat în vremea Mitropolitului Kustendil și Stip – Ignatija, 10 mai 1867 de Gjorgi Novakov-Dzongar pe locul unei mai vechi biserici datând de prin 1341. Cu dimensiuni de catedrală, plus un etaj destinat, inițial, femeilor, deoarece ele nu aveau voie să se închine alături de bărbați în fața altarului de la parter, după 1990 etajul s-a transformat într-o galerie de icoane: unele, donate de locuitorii din împrejurimi din vremuri străvechi bisericii, pentru a fi puse la adăpost de eventuale prădăciuni și atacuri care le-ar fi smuls de la locul lor din bisericile creștine. În spațiul galeriei se află vitrine în care sunt expuse cărți de rugăciune și texte bisericești, tipărite la Moscova, în prima jumătate a secolului al 19-lea. Concepția arhitectonică, o îngemănare de elemente bizantine și orientale te lasă fără grai. Am întrebat cine a făcut o astfel de donație importantă și mi s-a spus că un bogătaș turc (?!), un argument în plus ca să mă documentez mai adânc, dacă va fi posibil. Cu soarele macedonean cu opt și șaisprezece raze în față, popasul următor, Casa Guțanjlor din satul aromân Sofilari, a prilejuit o porție proaspătă de cânt, dans, specialități culinare, de fapt intrarea într-un spațiu arhaic, mustind de istorii nespuse încă, într-o lume care freamătă ca o pânză de păianjen în bătaia vânturilor balcanice și occidentale, fără a se destrăma, chiar dacă numeroasele ei fire fine și mătăsoase se tot rup și se refac cu o meticulozitate și o speranță (armânul nu cheare!), greu de egalat de alte popoare. Căci aromânii, trăitori în mai multe țări, au tradiție, istorie și limbă specifice, ce încă dăinuie, într-un chip adânc și misterios, în ciuda atâtor încercări și praguri multiple. Din acest punct de vedere, proiectul internațional Tradiție, culoare și muzică aromână la Štip, propus de Profesor MA Vangja Dimitrijeva- Kuzmanoska a reușit să stabilească noi punți balcanice și să consolideze respectul față de tradiția și specificul lumii aromâne. Un demers deloc simplu într-o lume din ce în ce mai inflamată de interese politice, financiare și, uneori, chiar otrăvită de orgolii. Dintr-o asemenea perspectivă, evenimentul din 9, 10 și 11 septembrie de la Štip  a adus o gură de aer proaspăt și un bun prilej de a transmite energii pozitive, cum numai un eveniment cultural, pus exclusiv în slujba omului, poate să facă posibilă comunicarea lină  între mai multe popoare.

Catia Maxim  

Foto: Florin Constantinescu

d71_0983

 

 

 

 

Vangja Dimitrijeva -Kuzmanoska

d71_1007

 

 

Mihaela Maria Hagi și Vangja Dimitrijeva-Kuzmanoska

 

d71_1011

 

 

Corul de copii ” Nicola Carev”

d71_1044d71_1060

 

 

 

 

 

 

 

 

d71_1072

 

 

 

 

d71_1086

 

 

“Boatsea fârșerotească” (Societatea culturală aromână- București)

d71_1087

 

 

 

 

 

d71_1116

 

 

Corina Elena Badea (Tulcea)

 

d71_1166

 

 

 

 

Camelia Bizdu(Tulcea)

 

 

d71_1177

 

 

Vanghele Gogu( Tulcea)

 

d71_1191

 

 

Fragment (dintr-un roman în lucru)

Răzvrătirea devenise atât de radicală dar, oricât de dificilă era misiunea mea, nu oboseam să caut noi susținători ai ideilor mele ce, din păcate, s-au dovedit niște nefericite iluzii într-o țară siluită și furată. Radicalismul meu nu venea însă dintr-o instrucție școlară susținută,— n-apucasem să fac decât șapte ani de școală elementară, trei la Școala 35 de băieți și patru la Târgu Mureș—, ci dintr-un spirit autodidact susținut și orientat de bătrânul meu învățător, care avea grijă să-mi împrumute cărți și nu pregeta să mă îndrume și să-mi explice. Acasă la învățătorul Rizescu, mare iubitor de cărți, exista o cameră a cărților, cum îi plăcea s-o numească: o încăpere uriașă cu pereții ticsiți de istorii și povești prinse între coperte din epoci și timpuri diferite. Cărți vechi, bijuterii cum le numea, dar și cărți nou apărute, tipărite la Cartea Rusă. Sigur, după ce mi-a stârnit pofta de lectură, n-a contenit să mă îndrume ce să citesc, inclusiv, cărți apreciate și iubite de bolșevici, ca să pricep și să optez în cunoștință de cauză. Despre opțiune, Rizescu spunea adesea:”Noi, oamenii avem șansa de a alege, căci Bunul nostru Prieten ne-a hăruit cu liberul arbitru”. La început, nu pricepeam ce-o fi acel liber arbitru dar, în fața unor opțiuni, am înțeles, fără să-mi împuieze capul cu definiții pe care, oricum, le disprețuia. Într-una din acele zile dedicate cărților, m-a invitat în camera cărților și mi-a spus, zâmbind: “ Uite, acum, după ce l-ai citit pe Tolstoi, ia și astea două cărți, citește-le, să vezi și tu ce adânc poate fi sufletul unui bolșevic.“  Una se numea Apele Narinului de  N. Biriucov, cealaltă, Mama de Maxim Gorki. Le-am citit. Prima, treacă-meargă, a doua însă mi s-a părut desprinsă parcă din altă viață. Și eu mă născusem și trăisem într-un cartier de oameni sărmani și eu auzisem sirene de fabrici, dar nu-mi aminteam să fi văzut, înainte de venirea bolșevicilor, numai chipuri posomorâte de muncitori care semănau cu niște gîndaci buimăciţi de spaimă. Cât despre uriaşele carcere de piatră ale fabricilor, era clar că acel domn scriitor nu știa multe despre fabrici și, cu atât mai puțin, despre carcerele din temnițele bolșevice. Sau poate la ruși, o fi fost cum le descria el. Eu n-aveam să mă împăc însă cu aflatul lor în treaba noastră. Cartea am terminat-o totuși de citit, chiar dacă m-a înfuriat concluzia despre revoluţionarii care trebuie să facă rost de cӑrţi pe care să le dea poporului să le citească. Mai mult, m-a înfuriat o zicere desprinsă din bezna minții, cu muncitorii “duşmani ai proprietăţii particulare, care dezbină și aţâţă pe unii împotriva altora, creează ciocniri de interese și îi minte.” Adică, părinții mei, dacă aveau o casă și o grădină, trebuia să scape musai de ele și să le ofere statului la grămadă, ca să nu sufere din cauza ciocnirilor de interese. Realitatea era că în fiecare zi constatam că bolșevicii aveau spatele asigurat tocmai de cei care ar fi avut datoria să-i împiedice să răspândească molima ce avea să fie imposibil de vindecat. Peste ani, după suferințe ce parcă nu se mai curmau, aveam să constat că microbul bolșevic și apoi cancerul comunist distruseseră cu totul sufletul românului.

În temnițele mele

Fragment dintr-un roman aflat în lucru. În ziarul Lumina.

Precizare

Precizare

Nu mai știu prin care anotimp al lui 2005, o împrejurare deloc întâmplătoare m-a determinat, din dorința de a găsi posibile răspunsuri la cunoscute și totuși imprevizibile manifestări ale naturii umane înfrățită, subtil, cu Venus și Marte, să apelez la experiența unui psiholog. Așa am cunoscut-o pe Cristina Marin în cabinetul ei de psiholog, situat la acea vreme într-o veche și răcoroasă clădire învecinată cu Biserica Armenească.

Impresia inițială− prilejuită de o privire cuprinzătoare și o determinare elegantă a argumentului cu care a condus acel prim dialog− m-a convins să o mai caut. Urmarea reprezintă istoria nescrisă a unei prietenii constructive care, grație acestei cărți, se rotunjește. Promisiunea făcută Cristinei Marin, în urmă cu doi ani, când mi-a încredințat, cu rugămintea de a fi așternută pe hârtie, povestea tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat între anii 1954-1962 în temnițele comuniste, reprezintă pretextul unei întoarceri în timp, pe care aș numi-o invitație la neuitare.

Un dosar al inculpatului, numit de anchetatori bandit, alcătuit din procese-verbale de interogatorii și diverse documente oficiale din timpul anchetei bolșevice, obținut de familie de la CNSAS, câteva dialoguri desprinse din amintirile unei fiice marcată de suferința tatălui ei, vizita la un prieten supraviețuitor, dar și bogata listă de lecturi, înclusiv filme și articole referitoare la perioada bolșevică și comunistă alcătuiesc fundația pe care s-a înălțat această nouă construcție epică.

Ceea ce însă constituie miezul, inima cărții este o replică a Cristinei Marin: “Voica, mama mea, pierduse câteva sarcini înainte de a mă naște. Când m-a adus pe lume, tata a hotărât să-mi pună același prenume cu al copilului unui bun prieten de-al său, Florică. Făcuseră împreună câțiva ani de închisoare. Pe copilul lui nea Florică  îl cheamă Cristian. A devenit și el psihoterapeut. L-am întâlnit, acum câțiva ani, într-o împrejurare străină de voința mea și a lui și am constatat că tații noștri trecuseră prin experiența închisorii și fuseseră prieteni. În acele clipe, mi-am dat seama că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire: apărusem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu, tovarăș cu el  de închisoare și suferință. Am realizat că tații noștri ne-au desemnat, pe noi, copiii lor, frați de sânge și, că într-un anume fel, și eu trăiesc două vieți într-una. Mai mult, în copilărie, de puține ori, mi se rostea numele. Nu pricepeam, dar azi ca psiholog realizez că posibila ipostază a copilului de substituire mă determină să fac cunoscută drama familiei mele…

Mai departe, spaime, temeri sau ezitări personale, legate de un subiect atât de tragic și delicat cum a fost impunerea, cu orice preț, în România postbelică a regimului bolșevic- comunist,− la fel de periculos și nociv ca cel nazist−, sper să fie contracarate de itenția onestă de a prezenta echidistant o realitate istorică dirijată de la un pupitru aflat într-un Iad Politic, gândit, organizat și condus, pas cu pas, de mari puteri ale vremii, după același model ce, din nefericire, se perpetuează, chiar dacă protagoniști și ideologii s-au schimbat. Însă modalități de subjugare  ale statelor mici au devenit mai sofisticate. Și mai periculoase.

În rest, ritmul în care decurge povestea dramatică a unui muncitor român, necontaminat de molima comunistă, dar și tragedia unei țări infestată cu ciuma de care parcă nu se mai vindecă, reprezintă o nouă provocare.  O astfel de construcție literară, inspirată din încercări atât de dramatice, prin care românii au fost siliți să treacă, invită la neuitare.

***
(fragment de început al unui roman în lucru)