Category Archives: Bitolia

încă un fragment

028

Eugenia Dan( din albumul lui Dan Telemac)

Ca la o chemare magică, de după o ușă trainică de nuc, apărea Eugenia: un  chip îmbujorat, privire adâncă, scrutătoare. S-a apropiat de bătrân. A rămas dreaptă în fața lui. Căutătura ei deschisă, directă l-a uimit pe Chir Ianachi, neobișnuit cu așa purtare. Constata totuși mirat că nu-i displăcea. I-a adresat un zâmbet plăcut, păzit de obicei cu șapte lacăte în suflet. Strălucirea multicoloră a asfințitului ce tocmai poposea în curte, îngemănată cu rarisimul episod al unui zâmbet accentua armonia momentului. Voit sau nu, bătrânul i s-a adresat ca în Crushuva, unde aromânii, veniți din mai multe ținuturi, se înțelegeau în dialectul bitolean. Carevasăzică, tu ești aleasa nipotului meu! Bag’ seama nu prea mai are gust de cioban…  A  făcut o pauză, a zâmbit larg pe sub mustața stufoasă și albă ca neaua. Nutrea pesemne speranța că zicerea sa, neobișnuită pentru acele vremuri, va fi înțeleasă de soața nepotului, Petru. Fără o vorbă, Eugenia s-a aplecat și i-a sărutat mână. Cu un cavalerism neașteptat, Chir Ianachi s-a ridicat dintre pernele divanului, a sărutat-o pe frunte, apoi a mângâiat-o pe creștet, gest de aleasă binecuvântare. A întrebat-o: Oi fi și tu oarece poetă? Surprinsă, deoarece nu se aștepta ca bătrânul să-i adreseze prea multe vorbe, Eugenia a răspuns onest: Citesc multă poezie. În adolescență, îmi notam poeziile într-un caiet: atât cele compuse de mine, cât și cele scrise de alții care-mi plăceau. Conștientă că trebuia să treacă cu bine un test, se străduia să se exprime corect în aromâna pe care o auzise în copilărie la tatăl ei, Sotir Gândzu și la bunica, maia Mina. În același timp, simțea un soi de ciudă că bătrânul  nu o cruța. De aceea, îl înfrunta cu privirea, străbătută de lumini și fulgere intermitente.  Chir Ianachi se amuza. Nu se îndura să-i dea pace. În plus, îi dăruia informații surprinzătoare: Și mie îmi place poezia. În tinerețe, recitam poezii seara cu picurarii. Și cântam. Ne strângeam în jurul focului, vreascurile trosneau molcom sub mângâierea legendelor și poeziilor

Flancat de teancuri de scrisori, de un album cu fotografii, de amintiri și numeroase trăiri, nutresc uneori trufașa speranță c-aș putea creiona un alt fel de portret al lui Chir Ianachi. Desprins din pliurile timpului. Fără să am o vreo fotografie de-a sa, fără mărturii esențiale, îmi închipui că-n seara în care îi vorbea Eugeniei despre poeziile recitate în tinerețe, pe chip i se așternea o expresie de duioasă nostalgie  pe care o avem cu toții, când devenim mai înțelepți. Mai puțin grăbiți.

Or, fix  acea expresie i-a dat curaj Eugeniei. S-a prins în joc. Și l-a corectat: Tematica și vremurile s-au schimbat. Azi, lumea arde de năzuințe și idealuri gata să o transforme din temelii. Suntem deja în 1900…  Chir Ianachi zâmbea. Un vechi gând îl împungea: Zi-mi câteva vorbe în limba de la București, aceea în care tu și Petru ați învățat. Bucuroasă, Eugenia relua o idee înmugurită de câțiva ani în inimile învățăceilor aromâni: Româna e sora mai mare a  graiului aromân. Frații de la București au promis să ne dea o mână de ajutor: să deschidă și să finanțeze școli aici și… Chir Ianachi asculta curgerea românei. Apoi cu un gest scurt, hotărât a mai spus: M-am lămurit… ! Acasă, la Moscopole, vorbeam un grai,  aici, la Bitolia, altul, oarecum diferit… Oricum, armânamea e deprinsă cu mai multe limbi. Frați cu românii, nimic de zis! Un pic diferiți totuși … Dumnezeu e bun că ni i-a trimis să ne-ajute. Nădăjduiesc să iasă ceva bun din acest ajutor, măcar cât să nu pierim … Apoi n-a mai spus nimic. Descumpănită, Eugenia părea ușor dezamăgită. Chir Ianachi  sorbea rachiu din birbiliu. Tăcut și îngândurat, privea secera lunii, dincolo de coama dudului.

***
( roman în lucru)

Advertisements

încă un fragment

din romanul la care lucrez :))

Emoția cu care răsfoiesc scrisorile mamei nu are corespondent în nicio altă trăire. N-am gândit vreodată că, bărbat în toată firea, am să rămân minute în șir în fața unui teanc de scrisori roase de timp și a unui album cu poze. Cumva felul meu și educația dobândită nu se potrivesc cu starea de grație în care mă aflu. Și nu ține de vârstă sau regrete legate de trecerea mea, nicidecum a timpului cu care am fost mereu prieten. Nici de vreo nostalgie, ce-i face pe atâția să lăcrimeze și să ofteze, închipuindu-și că bătrânețea, întrupată dintr-o neputință a sufletului, ne-ar ademeni pe toți în aceeași fundătura meschină să nu mai simțim și să nu mai putem visa nimic. Respir încă destul de bine și mă simt al naibii de viu. Iubesc viața la fel ca amintirile despre cei dragi, pe care încerc să-i readuc în memoria sufletului în situații și felurite nuanțe. Aleg, iarăși, la întâmplare o scrisoare din perioada cât mama a predat la Gimnaziul român din Berat-Vilardi, adresată aceluiași carismatic Nicolache despre care voi scrie ceva mai târziu.

 

Eugenia și Petre Dan cu Telemac, Tiberiu și Teodor

Foto: FC
( din albumul familiei Dan Telemac)