Monthly Archives: November 2008

O voce limpede

După ce l-am citit pe Stelian Tănase, am simţit nevoia să respir un aer mai curat, să ascult o voce limpede. Cu atât mai mult cu cât peste două zile…

Advertisements

Opţiune

Toţi cei care scriu îşi doresc să ajungă la cât mai mulţi cititori. Firesc. Nici eu nu fac excepţie. Numai că lumea scrisului e chinuită de aceleaşi mirosuri fetide ale societății contemporane. Nu sunt eu însă omul  care să se plângă. Rămân  senină şi fără regrete. Aş putea totuși să vă povestesc despre încredere, naivitate și lipsa mea de experienţă în gazetărie. Am scris un material referitor la ultima carte a lui Stelian Tănase. Trebuia să apară săptămâna viitoare într-o publicaţie, dar am decis să îl retrag. Înţeleg să scriu ce cred şi ce simt, fără să lovesc și fără să jignesc. Pe un ton civilizat. Noroc că mi-am adus aminte de vorbele bunicii:”fată, ai grijă ce prieteni îţi faci!” Publicația cu pricina avea ceva de împărțit cu Stelian Tănase-omul. Iar eu detest războaiele, ca fiind cea mai cruntă neputinţă a umanităţii. Aşa că m-am privat- de bunăvoie- de lectura câtorva mii de cititori și am hotărât să postez pe blogul acesta cu rari vizitatori un material retras de la o publicaţie citită și peste hotare.

 

“Nu am altă ţară decât intersecţia asta”
Lectura a 587 de pagini reprezintă un exerciţiu pe care îl facem din ce în ce mai greu. Deoarece cărţi şi oameni trăiesc vremuri grele. Tulburi și amestecate. Le simţim pe pielea noastră. Hotărât însă,  cartea în hârtie şi copertă ne dăruie satisfacţii de care- în pofida 
unui prohod modernist despre  presupusa moarte a cărților – minte şi suflet nu se pot lipsi de lectură. De curând, am citit romanul “Maestro” de Stelian Tănase, editura Polirom. Figură cunoscută şi mediatizată în presa scrisă şi vizuală, autorul nu are nevoie de prezentare. Mai ales că scriitorului Stelian Tănase nu-i place să se vorbească nici de bine şi nici de rău despre domnia sa. Sper să mă aflu în ipostaza cititorului căruia- aflu dintr-o declaraţie publică – scriitorul nu-i duce grija. Am dedus – m-aș bucura să fi înţeles greşit şi să pot reformula- că Stelian Tănase scrie de dragul imaginaţiei, singura ce contează. Într-o covârșitoare proporţie. Mărturisesc că, după 1989, l-am urmărit cu interes pe scriitor, pentru că s-a implicat în viaţa cetăţii. L-am văzut la diferite posturi de televiziune alături de personalităţi ale lumii culturale şi politice și m-am bucurat că iată, după 89, Artistul ia atitudine şi spune nestingherit ce simte. Mă tot gândesc că alături de alte componente ale vieţii noastre de zi cu zi, literatura are suficiente resurse să ne îmbogăţească experienţa, să ne schimbe şi, de ce nu, să ne ajute să
« suportăm » mai lin gheara pe care politicul ne-o înfige fără menajamente în beregată. Prin urmare, plină de speranţă, am lecturat Maestro. Nu fac o cronică, deoarece nu nu mă pricep. De altfel, specialiştii au făcut-o deja, simțindu-se datori să traseze drumul cititorului. Era să zic: să manipuleze, să aranjeze lumina la care să citim seara un astfel de text. Ni s-a atras atenţia că nu este o lectură pe care să o citim în dulcea legănare a unui intercity. Ş
tiţi cum e: fiecare are sau nu un exerciţiu al lecturii şi putința de avedea negru acolo unde e alb şi invers. Un risc asumar de artist. Chiar dacă nu-i pasă… Lumea imaginată din Maestro, încrâncenată, etalează o cută adânc brăzdată pe frunte. Ştim – mai cu seamă cei care încă păstrăm amintirea Bucureştiului de altădată, le petit Paris- că temniţa comunistă ne-a ascuns porţiuni întunecate iar, după ce lacătele au fost smulse și sparte, după ce am ieşit la lumină, am constatat cât de hidoşi deveniserăm. Ei bine, Stelian Tănase, cetăţeanul, are dreptul să fie supărat, să se simtă umilit că unii concetăţeni au devenit caraghioşi, manelişti, turnători împuţiţi şi câte şi mai câte. Nimic de zis ! Nu ştiu însă dacă autorul a simţit pe viu momentul de grație- adevărat a durat puţin- când, după fuga familiei Ceauşescu, noi, bucureştenii groteşti, bănănăiam bezmetici  pe străzi, zâmbeam și ne îmbrăţişam de bucurie că am scăpat. Amintire pe care încă o mai cărăm într-un trafic oriental, balcanic și băşcălios. În calitate de cititor al romanului Maestro (O melodramă), am dorit să descifrez gândul scriitorului, sentimentele lui. Un sacrilegiu, poate. Dar am dorit să îl pricep pe scriitor, curioasă de ce îmi propune. Bucureştean sută la sută, din zona Obor, Stelian Tănase deseseneză o capitală cu miros de varză acră și putoare de femeie. Un oraș plin de  şobolani, în care locatari ai  blocurilor comuniste îşi înghit toate mirosurile. Un oraș al cărui brav proletar, după o zi de muncă, ajuns acasă, își hăpăie fericit  tocana grasă, gătită de o nevastă grasă, căreia în timp ce el îşi bea satisfăcut berea – şi râgâie- i-o trage pe la spate. Iar femeia, sprijinită de calorifer, privește indiferentă la forfota de pe bulevardul Carol, colţ cu Moşilor. În fapt, vorbim despre acelaşi oraş, unde fiecare am urmat şcoli, acelaşi oraş care găzduieşte manifestări de suflet, inclusiv lansări de cărți în decorul de Cărtureşti. Merit o ureacheală, nu-i așa?! Pentru că literatura nu reflectă realitatea și  actul creator e pură imaginaţie. Totuși nici o astfel de teză nu se suţine pe deplin, căci Maestro reflectă realitatea, chiar dacă una jupuită, căreia o anume stare de graţie artistică i-a smuls pielea. O realitate belită, ba jupuită. Să subliniez calităţi ale unui prozator  căruia i s-au prorocit premii speciale. Doamne-ajută! Povestea din roman e dureros de simplă: o handicapată, cu experienţă în domeniul vizualului, descrie lumea terifiantă din televiziune, lumea care bântuie Bucureştiul. Perioada tranziţiei, cu sucuri sordide, inclusiv mineriada. Oribil cuvânt: un măcel, cu oameni învrăjbiţi unii contra altora, de minţi bolnave. Mă tot întreb, când și dacă voi citi și cărţi despre DICTATORI, CRIMINALI, COMUNIŞTI, SECURIŞTI fruntaşi- nu flecuşteţe ca Manafu, coadă de topor comunistă sau Oficialul, securist caraghios, lipit de zidurile Ambasadei române de la Paris-  care să fie devoalați până în pânzele albe? În goliciunea lor, fără mantaua colectivă care apără şi ocroteşte. Aşa e însă de când lumea:  mai la îndemâna unor minți elitiste este să arate cu degetul mulţimea( poporul). Oricum, cineva râde în spate. Şi, ca să nu o mai lungesc, iată niște exemple concrete de imaginaţie pură, desprinse din realitate. Doar câteva! Altminteri, cartea abundă… Cum arată de sus, de la fereastra unei garsoniere mizere, lumea de jos a unui bulevard bucureştean? Voilà :
» Seară.Trecătorii, jos pe asfalt, se preling pe lîngă vitrine luminate stins. Cohorte de pelerini, de borfaşi şi pramatii, de zîne pestriţe. Încornoraţi, libidinoşi şi vampe. de mahala. Doamne rujate gros, pleoape date cu sidef, sâni scofâlciţi @pudraţi, în decolteuri stupide. » (pag.10). Exemple de reclame: » Sensual, lenjerie intimă de damă. Make suge pula. Pardon! Nu o suge. Manechine în vitrină. « (pag.11) Emiluţa, eroina, povesteşte și este  directă: ea spune lucrurilor pe nume și ce nu mai e demult un păcat: « Şi mi-a plăcut de mică pula. Cui nu-i place? Nu vă luaţi după ipocrite. Toate visează să fie frecate de un mădular sănătos şi energic. » ( pag.60) Nimic de zis, dar mai util era ca Emiluţa să fii rostit astfel de vorbe la urechiuşa lui Neluţu, iubitul ei. Aș fi zâmbit. Aşa, “spunându-mi-le mie, cititoare, am perceput cuvintele ca pe niște vulgarități de duzină. Dar aşa a vrut autorul! Am priceput subtilitatea! Să mai adaug puţină culoare: »Haznaua Bucureşti, tropice, deşert. « (pag.86), » Popor cu celularele înfipte în ureche, sub basca de comsomol, sub ciuf, sub baticuri inflorate.» (pag.101) » Bucureştiul tot pute a closet» (pag.224) « Poporul e făcut din tîmpiţi, nu pricepe nimic. » (pag.228), « Oraşul a devenit Sadoma şi Gamora. Oraş al tîrfelor, al drogurilor, al localurilor de noapte şi al cazinourilor…” (pag.311),
« Îţi dai seama, Tino, făăă, Bucureştiul ăsta de rahat, haznaua haznalelor, maidanul infernal plin de câini şi şobolani, îl primeşte pe Papă.» (pag.345) Să ne lămurim: chiar îmi vine să zâmbesc şi mă gândesc la nenea Iancu. Parcă îl și aud : Ce să ne mai lămurim ? Sper doar ca scriitorul şi, mai cu seamă, specialiştii în ale scrisului să priceapă și nevoia mea de cititor de literatură aptă să mă educe sau să-mi ofere repere. Zi de zi, bocim repere dispărute și valori omorâte. Sunt egoistă și mă întreb: cu ce rămân, eu, cititorul, după o astfel de lectură ? Artistul înalță din umeri și-mi atrage atenția că pentru el primează imaginaţia lui și face ce vrea cu ea.  Știu însă că există oameni bolnavi, trişti şi săraci (material). Şi observ obsesiv la ştirile tv, figuri sinistre, babe violate, găini spânzurate şi copii care se sinucid. În felul ăsta, nu are cum să mă… satisfacă imaginaţia artistică – scrisul să-l elibereze pe scriitor și să-l încărce pe cititor?!- pură. Căci  vreau să mă sprijin de Literatură. Inevitabil, întreb: cum să rezistăm valului de trivial, de măscări şi lipsei de omenie? Am citit cartea până la capăt, atentă, sperând să ăntrezăresc o rază- eu  nu vreau nici să mă sinucid, nici să plec din ţara asta blestemată – ceva care să îmi sugereze că scriitorul- omul are poftă de viaţă, se bucură dimineața de răsărit şi seara de apus. « Astă-seară, Maestro, O melodramă.”( pag.587) Nici o speranţă! Un ultim cuvânt: un zâmbet, Maestro! Unul adevărat, uman! Nu cel de la TV!  Un zâmbet  înflorit din tulpina  unei cărţi, oricât de genială ar fi după opinia unora. Numai că disperarea din carte nu mă trimite în lumină. Chiar dacă autorul crede că îngerii caută prin gunoaie, căci nu se mai duc în florării! Nu e treaba mea de cititor să fac aprecieri de specialitate. Eu numai simt! Nu urmăresc Nu lăsaţi femeile singure şi nu mă uit la telenovele- deşi mai demult am avut şi o astfel de curiozitate- şi mă uit rar la televizor. Nu am timp, nu că aş avea ceva de împărţit cu televiziunea. Mai știu că nu se demolează, fără o soluţie de reconstrucţie. Cp nu putem trăi printre ruine, bătându-ne joc unii de alţii. Că nu ne vom sinucide toţi. Ştiţi cum e? Dacă nu, un psihiatru ar putea spune ce părere are, dacă unui depresiv i se prescrie suicidul. Din nefericire, unii concetăţeni au devenit depresivi- a se citi statistici despre instrucţia, sănătatea mentală și tristețea tristeţea românilor- iar, romanul nu face altceva decât să pună paie pe foc. Prin urmare, nu ne sinucidem cu toții, dar nici nu  vom pleca toţi la Paris, chiar dacă iubim orașul.  Desigur, imaginea unui  oraș care scăpat de tăvălugul unor  politici neinspirate. A nu se crede că scriu toate astea, pentru că aș avea vreun gând mârşav sau pentru că nu pot ajunge la struguri şi ţip că sunt prea acrii. Am citit, cu interes, romanul şi am avut unele revelaţii de natură artistică vizavi de text. Prea multă durere însă, chiar dacă îndesată într-un stil inspirat și demn de atenția unui psihiatru. Sau ceva similar cu un
masochism, generator orgasm. Un roman special, numai că îmi acoperă Soarele de care, simplă cititoare, am nevoie. Natura mea umană vrea să respire speranţă. Unii artişti uită că viaţa de zi cu zi reprezintă un peisaj cenuşiu pentru profani şi exersează  plăcerea (perversă?) menită să-l coloreze în și mai negru. Negrul însă e non-culoare. Lacrima, otravă și zâmbetul, oxigen. Așa că închei într-o  cheie « puerilă «, stârnind poate ironia unora care să rostească: iată o cititoare păşunistă. Îi asigur că nu-s !

 

 

 



Caracterul nu e un dar

“Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari,dobândite prin muncă. Puterea caracterului stă în dragoste.”

Simion Mehedinţi

Ori laie, ori bălaie ?!

Dimineaţă însorită! Cafeaua mă aşteaptă cuminte şi caldă. Îi respir parfumul. Zâmbesc leneş și-mi zălogesc gândul cu starea de bine. Deși va fi o zi complicată. Câteva telefoane îmi confirmă: ce-mi doream, nu e posibil. Promisiuni neonorate. Privesc ceașca și, din când în când, mă uit pe fereastră. Încă devreme, strada pare deja asaltată de maşini. Roți scrâșnite și claxoane. Îmi simt  cuta de pe frunte. Heiii!!! Vezi ce faci! Fii, atentă! Sorb din cafeaua parfumată. Respir. Adânc. Nu deschid televizorul: nu vreau să mai știu nimic. Mă îmbrac rapid şi gata, direct la service, să pun roţile de iarnă. De câteva zile încerc, dar nu reuşesc din cauza cozilor infernale.  Afară, constat că e frig, iar eu m-am îmbrăcat cam subţire. Nu mă mai întorc, mi-e lene. Drumul până la service se dovedește  un soi de Odisee. Când reuşesc să ajung, mă întreb unde parchez. Curtea plină, în stradă nu e posibil. Reuşesc să mă strecor totuși. Aud însă pe cineva:” încă o p…. ! s-o vezi cum parchează!” Reuşesc,  chiar dacă stresată de priviri vigilente ale unor exemplare de daci cărora le zâmbesc dulce. Opresc motorul și cobor. Iau un bon şi mi se spune că am de aşteptat vreo două ore. Minunat! Numai că după treizeci de minute, mă simt îngheţată. Îmi iau o cafea caldă şi dau drumul la motor. Ascult muzică şi zâmbesc! Afară, maşinile se iau la trântă şi gata-gata să se iște un război. Aştept să-mi vină rândul. Privesc chipurile mecanicilor şi ale şoferilor: nimeni nu zâmbeşte. Îngheţaţi, trişti, morcoviţi. Timpul trece, îmi vine rândul și dau să plec. Altă poveste cu ajunsul  acasă. Cât de complicat devine orice fleac… S-a făcut ora prânzului și ziua continuă să fie nesfârșită. Îmi fac un ceai. Mă gândesc la alb. La zăpadă. Pufoasă, mirosind a rece, strălucitoare, scârţâind sub picioare. Sau la vâlvătaia dintr-un cămin şi la copaci zgribuliţi sub şuba lor albă. Cuta de pe frunte dispare. Ce puii mei! Era imposibil să nu zâmbesc. Albul mă cuprinde. Simt zăpada! Gust zăpada! Cald şi rece! Laolaltă. Nu-i nici laie, nici bălaie! Privesc în jur, ca să-mi salut îngerul! E bine. Și e numai aşa.


P.I.Ceaikovski-Uvertura


Albastru

După o zi în care am tot scris, albastrul de dincolo de alb, sunt sigură că mă va relaxa…

“Eu vreau totul, pe loc, altfel refuz”

Ieri seara , sala Horia Lovinescu, teatrul Nottara! Piesa lui Jean Anouilh , Antigona! Tragedie pură! Nu dramă! Ţipăt ascuţit al conştiinţei de sine! Un text mai…greu! Scris prin 1940, interzis de cenzură. Spus în zilele noastre, în acest oraş măcinat de straturile cenuşii ale disperării care ne e servită cu zâmbet cinic de cei care cred că vor împărăţi lumea. Antigona lui Sofocle , pretext perfect pentru Jean Anouilh, autor care a cochetat şi cu existenţialismul. Simboluri luate din antichitate şi transpuse în contemporaneitate. Adevăruri valabile în 1940 şi dureros de actuale în 2008. Un text care te macină pe dinăuntru. Se pare că unii dintre spectatori , mă rog, cei care poate au crezut că vin la un … vodevil , nu-şi prea găseau locul pe scaune. Se tot foiau! Or fi crezut că e vreun spectacol, gen Surprize-Surprize şi căutau poate figura zânei celei bune: Andreea Marin. Timp de o oră şi patruzeci şi cinci de minute am stat cu privirea lipită de chipul Gabrielei Crişu( Antigona). Dureros de adevărat ! S-a tot zvârcolit în mine gândul că ceea ce ne imaginăm în copilărie despre realitate, e doar un basm şi că oricum şi basmele sunt până la urmă … mici ticăloşii.

dsc00542

Eu vreau totul, pe loc, altfel refuz. Nu vreau să fiu modestă, şi să mă mulţumesc cu o biată bucăţică pentru că am fost foarte cuminte. Vreau să am deplină siguranţă şi astăzi să fie totul la fel de frumos ca atunci când eram mică, ori să mor.” Sunt vorbele Antigonei , copila mică şi slabă care oferă lumii întregi un test de moralitate sută la sută. Textul lui Anouilh tratează tema purităţii.
O confruntare între da şi nu, între da-ul ierarhic şi nu-ul anarhic.Creon: M-am trezit într-o dimineaţă rege al TebeiAntigona:Trebuia să spui nu, atunci! Creon: Puteam…Am spus da. Antigona: Ei bine, cu atât mai rău pentru tine! Eu n-am spus da. Ce-mi pasă de politica ta, de interesele tale, de bietele tale istorii. Eu pot spune nu la orice nu-mi place şi sunt singurul judecător. Şi tu cu coroana ta, cu gărzile, cu toate catrafusele, poţi doar să mă faci să mor, pentru că ai spus “da”. Un text , un spectacol care mi-a dat încă o dată(oare pentru a câta oară??) motiv să reflectez asupra unei întrebări infantile, stupide (spuneţi-i cum vreţi voi): Cât de mult ne ridică pe noi , oamenii, demersul politic? Oricum spectacolul mi-a spus răspicat:
Dacă hidoşenia lumii nu are limită , nici eroismul ei nu va avea.

dsc00548

Şi totuşi nu voi înceta să iubesc basmele!

Să fiţi iubiţi!




DESIGN YOUR SELF

phpthumb_generated_thumbnail O carte despre cum ar trebui să regândim modul în care trăim, iubim, muncim şi ne jucăm. Autorul e un designer care consideră că noi, oamenii, dispunem în mod cert doar de Prezent. Prin urmare privirea peste umăr nu e decât una păguboasă. Numele lui e Karim Rashid.

karim-rashid2 S-a remarcat prin lansarea unui coş de gunoi, proiectat pentru o companie cu sediul în Toronto.” Mi-au cerut să le proiectez un coş de gunoi simplu, dar aveau câteva condiţii:să aibă o înălţime relativ mică şi să fie ieftin. Produsul finit a fost făcut din polipropilen virgin, de mare impact, şi arăta oarecum …sexy. Nu era nici scump. Garbo -un joc de cuvinte făcând aluzie la Greta Garbo şi derivând din garbage(gunoi)- a ieşit pe piaţă la un preţ de aproximativ opt dolari, şi la acel preţ accesibil compania a vândut mai bine de patru milioane de bucăţi.” Şi astfel a început totul.
DESIGN YOUR SELF e o carte la care autorul a lucrat vreo patru ani şi mărturiseşte că a început să o scrie în avion, căci 230 de zile dintr-un an sunt destinate călătoriilor. Publicată la editura Publica, 2008, cartea în hârtie şi copertă e extrem de interesantă. Un nou concept despre cum ar trebui să arate o carte, atunci când oamenii ar mai avea chef să pună mâna pe aşa ceva. Altminteri! Sigur că acest artist care consideră că principala calitate a omului e aceea de a crea, nu se sfieşte să declare că o carte tipărită nu prea îşi mai are rostul. O viziune pe care eu , personal, nu o împărtăşesc. Dar cartea în sine ridică o problematică sensibilă. Cine e răspunzător de starea noastră de bine? Evident că răspunsul e implicit. Punctul de pornire e în interior: forme rotunjite, nicidecum colţuroase, ascuţite. Personal am tratat textul ca şi o metaforă. Chiar dacă autorul s-a referit la mobilier, pe mine gândul m-a dus la fiinţa umană. În fond asta a fost şi intenţia lui Karim Rashid: frumuseţea şi armonia sunt o reflectare a lumii interioare. Viaţa văzută în desfăşurarea ei de zi cu zi capătă în viziunea acestui artist caracteristicile a ceva ce trebuie permanent modelat, înfrumuseţat, armonizat, conectat la Univers. Atenţie: scaunul pe care stăm, face parte din încăpere, care face parte din casă, care face parte din stradă, oraş, ţară, continent, planeta…Univers! Interiorul nostru se va regăsi mai bine într-un spaţiu anume creat: ceva comod, relaxant, armonios care să reflecte lumina pozitivă a spiritului nostru. Astfel dormitorul , acea cameră destinată dormitului nu trebuie să capete alte valenţe: prin urmare în dormitor nu va exista televizor, nu vor exista cărţi . Patul aşezat către lumină şi nicidecum cu capul către uşă va fi destinat somnului. Un somn relaxant , plin de vise , pe care ni le vom aminti când ne trezim şi astfel vom scăpa de acele probleme nerezolvate. Karim Rashid îşi aminteşte că pe vremea când era copil , mama lui îi dăduse un caiet pe care să-şi noteze visele. Acasă e sinonim cu pace, linişte, fluiditate şi inspiraţie. Cuvintele de ordine sunt: adăugare prin scădere. Ordinea e cea care trebuie să guverneze spaţiul în care locuim.
Sigur că e esenţial e şi cum arătăm. Naturaleţe, spontaneitate, conştiinţă a faptului că fiecare suntem unici în felul nostru şi prin urmare să nu ne fie ruşine de urechile noastre, de nasul nostru, de buzele noastre. Felul în care ne îmbrăcăm, mâncarea pe care o mâncăm contribuie la acea stare menită să ne facă să creăm , să visăm, să trăim frumos şi armonios. A găti e o terapie. Din când în când mersul la un restaurant poate deconecta. Dar, cuvântul de ordine e moderaţia. Sportul, iubirea au de asemenea locul lor în textul acestei cărţi. Iubirea e simplă, nu e o religie. Iubirea înseamna a te susţine pe propriile picioare. Avem aşteptări. Dar nu toate vor fi îndeplinite. Extremele nu se atrag! Oamenii se schimbă! Comunicaţi! Iubirea e un act de echilibru! Independenta e cheia unui bun sex! Nu vă fie teamă de fantezii! Jocurile sexuale sunt nemaipomenite! Suntem toţi voyeuri! Sexul e cea mai mare plăcere pe care ne-o putem procura! E necesar, trebuie să fie spontan. Nu există reguli. Alegeţi şi alte locuri în afară de pat. Karim Rashid îşi aminteşte că cea mai interesantă partidă de sex a avut-o într-un loc…public (un loc puţin frecventat dintr-o bibliotecă). Declară şi nu avem nici un motiv să nu-l credem că dacă soţia lui, Megan, i-ar spune că ar dori să facă sex şi cu un alt bărbat el ar înţelege. Declară că e monogam în experienţa cu Megan , dar oamenii sunt…poligami.
Autorul acestei cărţi aduce arta aproape de noi toţi. O face accesibilă şi astfel fiecare avem ocazia să ne dezvoltăm propria imaginaţie. Artistul nu mai trăieşte sub clopotul de sticlă. Vine în mijlocul nostru şi ne dă şansa să spunem ce avem de spus fără să avem senzaţia că suntem mai prejos de el. În fond creatori suntem cu toţii. O idee ce mi se pare extrem de prolifică. Fiecare compartiment al existenţei noastre e pictat cu mult zâmbet şi mai ales cu poftă de viaţă. Locul de muncă, relaţia cu profesia care trebuie să dezvolte spiritul de competitivitate. Sfaturi, exemple din viaţa de zi cu zi! Până şi despre moarte are ceva de spus.
Este o carte scrisă simplu, cu exemple concrete. O carte în care culoarea e esenţială. Exprimă o viziune optimistă într-un spaţiu pe care să-l creăm cu mâinile noastre şi căruia să-i conferim o armonie desăvârşită! Culoarea esenţială fiind ALBUL, căci albul reflectă LUMINA!


edit later: culoarea zilei e dată de culoarea florilor trandafirului meu
chinezesc, care din cauza frigului , din galbene s-au făcut…roşii.

dsc00539