Daily Archives: 27 November 2008

Opţiune

Toţi cei care scriu îşi doresc să ajungă la cât mai mulţi cititori. Firesc. Nici eu nu fac excepţie. Numai că lumea scrisului e chinuită de aceleaşi mirosuri fetide ale societății contemporane. Nu sunt eu însă omul  care să se plângă. Rămân  senină şi fără regrete. Aş putea totuși să vă povestesc despre încredere, naivitate și lipsa mea de experienţă în gazetărie. Am scris un material referitor la ultima carte a lui Stelian Tănase. Trebuia să apară săptămâna viitoare într-o publicaţie, dar am decis să îl retrag. Înţeleg să scriu ce cred şi ce simt, fără să lovesc și fără să jignesc. Pe un ton civilizat. Noroc că mi-am adus aminte de vorbele bunicii:”fată, ai grijă ce prieteni îţi faci!” Publicația cu pricina avea ceva de împărțit cu Stelian Tănase-omul. Iar eu detest războaiele, ca fiind cea mai cruntă neputinţă a umanităţii. Aşa că m-am privat- de bunăvoie- de lectura câtorva mii de cititori și am hotărât să postez pe blogul acesta cu rari vizitatori un material retras de la o publicaţie citită și peste hotare.

 

“Nu am altă ţară decât intersecţia asta”
Lectura a 587 de pagini reprezintă un exerciţiu pe care îl facem din ce în ce mai greu. Deoarece cărţi şi oameni trăiesc vremuri grele. Tulburi și amestecate. Le simţim pe pielea noastră. Hotărât însă,  cartea în hârtie şi copertă ne dăruie satisfacţii de care- în pofida 
unui prohod modernist despre  presupusa moarte a cărților – minte şi suflet nu se pot lipsi de lectură. De curând, am citit romanul “Maestro” de Stelian Tănase, editura Polirom. Figură cunoscută şi mediatizată în presa scrisă şi vizuală, autorul nu are nevoie de prezentare. Mai ales că scriitorului Stelian Tănase nu-i place să se vorbească nici de bine şi nici de rău despre domnia sa. Sper să mă aflu în ipostaza cititorului căruia- aflu dintr-o declaraţie publică – scriitorul nu-i duce grija. Am dedus – m-aș bucura să fi înţeles greşit şi să pot reformula- că Stelian Tănase scrie de dragul imaginaţiei, singura ce contează. Într-o covârșitoare proporţie. Mărturisesc că, după 1989, l-am urmărit cu interes pe scriitor, pentru că s-a implicat în viaţa cetăţii. L-am văzut la diferite posturi de televiziune alături de personalităţi ale lumii culturale şi politice și m-am bucurat că iată, după 89, Artistul ia atitudine şi spune nestingherit ce simte. Mă tot gândesc că alături de alte componente ale vieţii noastre de zi cu zi, literatura are suficiente resurse să ne îmbogăţească experienţa, să ne schimbe şi, de ce nu, să ne ajute să
« suportăm » mai lin gheara pe care politicul ne-o înfige fără menajamente în beregată. Prin urmare, plină de speranţă, am lecturat Maestro. Nu fac o cronică, deoarece nu nu mă pricep. De altfel, specialiştii au făcut-o deja, simțindu-se datori să traseze drumul cititorului. Era să zic: să manipuleze, să aranjeze lumina la care să citim seara un astfel de text. Ni s-a atras atenţia că nu este o lectură pe care să o citim în dulcea legănare a unui intercity. Ş
tiţi cum e: fiecare are sau nu un exerciţiu al lecturii şi putința de avedea negru acolo unde e alb şi invers. Un risc asumar de artist. Chiar dacă nu-i pasă… Lumea imaginată din Maestro, încrâncenată, etalează o cută adânc brăzdată pe frunte. Ştim – mai cu seamă cei care încă păstrăm amintirea Bucureştiului de altădată, le petit Paris- că temniţa comunistă ne-a ascuns porţiuni întunecate iar, după ce lacătele au fost smulse și sparte, după ce am ieşit la lumină, am constatat cât de hidoşi deveniserăm. Ei bine, Stelian Tănase, cetăţeanul, are dreptul să fie supărat, să se simtă umilit că unii concetăţeni au devenit caraghioşi, manelişti, turnători împuţiţi şi câte şi mai câte. Nimic de zis ! Nu ştiu însă dacă autorul a simţit pe viu momentul de grație- adevărat a durat puţin- când, după fuga familiei Ceauşescu, noi, bucureştenii groteşti, bănănăiam bezmetici  pe străzi, zâmbeam și ne îmbrăţişam de bucurie că am scăpat. Amintire pe care încă o mai cărăm într-un trafic oriental, balcanic și băşcălios. În calitate de cititor al romanului Maestro (O melodramă), am dorit să descifrez gândul scriitorului, sentimentele lui. Un sacrilegiu, poate. Dar am dorit să îl pricep pe scriitor, curioasă de ce îmi propune. Bucureştean sută la sută, din zona Obor, Stelian Tănase deseseneză o capitală cu miros de varză acră și putoare de femeie. Un oraș plin de  şobolani, în care locatari ai  blocurilor comuniste îşi înghit toate mirosurile. Un oraș al cărui brav proletar, după o zi de muncă, ajuns acasă, își hăpăie fericit  tocana grasă, gătită de o nevastă grasă, căreia în timp ce el îşi bea satisfăcut berea – şi râgâie- i-o trage pe la spate. Iar femeia, sprijinită de calorifer, privește indiferentă la forfota de pe bulevardul Carol, colţ cu Moşilor. În fapt, vorbim despre acelaşi oraş, unde fiecare am urmat şcoli, acelaşi oraş care găzduieşte manifestări de suflet, inclusiv lansări de cărți în decorul de Cărtureşti. Merit o ureacheală, nu-i așa?! Pentru că literatura nu reflectă realitatea și  actul creator e pură imaginaţie. Totuși nici o astfel de teză nu se suţine pe deplin, căci Maestro reflectă realitatea, chiar dacă una jupuită, căreia o anume stare de graţie artistică i-a smuls pielea. O realitate belită, ba jupuită. Să subliniez calităţi ale unui prozator  căruia i s-au prorocit premii speciale. Doamne-ajută! Povestea din roman e dureros de simplă: o handicapată, cu experienţă în domeniul vizualului, descrie lumea terifiantă din televiziune, lumea care bântuie Bucureştiul. Perioada tranziţiei, cu sucuri sordide, inclusiv mineriada. Oribil cuvânt: un măcel, cu oameni învrăjbiţi unii contra altora, de minţi bolnave. Mă tot întreb, când și dacă voi citi și cărţi despre DICTATORI, CRIMINALI, COMUNIŞTI, SECURIŞTI fruntaşi- nu flecuşteţe ca Manafu, coadă de topor comunistă sau Oficialul, securist caraghios, lipit de zidurile Ambasadei române de la Paris-  care să fie devoalați până în pânzele albe? În goliciunea lor, fără mantaua colectivă care apără şi ocroteşte. Aşa e însă de când lumea:  mai la îndemâna unor minți elitiste este să arate cu degetul mulţimea( poporul). Oricum, cineva râde în spate. Şi, ca să nu o mai lungesc, iată niște exemple concrete de imaginaţie pură, desprinse din realitate. Doar câteva! Altminteri, cartea abundă… Cum arată de sus, de la fereastra unei garsoniere mizere, lumea de jos a unui bulevard bucureştean? Voilà :
» Seară.Trecătorii, jos pe asfalt, se preling pe lîngă vitrine luminate stins. Cohorte de pelerini, de borfaşi şi pramatii, de zîne pestriţe. Încornoraţi, libidinoşi şi vampe. de mahala. Doamne rujate gros, pleoape date cu sidef, sâni scofâlciţi @pudraţi, în decolteuri stupide. » (pag.10). Exemple de reclame: » Sensual, lenjerie intimă de damă. Make suge pula. Pardon! Nu o suge. Manechine în vitrină. « (pag.11) Emiluţa, eroina, povesteşte și este  directă: ea spune lucrurilor pe nume și ce nu mai e demult un păcat: « Şi mi-a plăcut de mică pula. Cui nu-i place? Nu vă luaţi după ipocrite. Toate visează să fie frecate de un mădular sănătos şi energic. » ( pag.60) Nimic de zis, dar mai util era ca Emiluţa să fii rostit astfel de vorbe la urechiuşa lui Neluţu, iubitul ei. Aș fi zâmbit. Aşa, “spunându-mi-le mie, cititoare, am perceput cuvintele ca pe niște vulgarități de duzină. Dar aşa a vrut autorul! Am priceput subtilitatea! Să mai adaug puţină culoare: »Haznaua Bucureşti, tropice, deşert. « (pag.86), » Popor cu celularele înfipte în ureche, sub basca de comsomol, sub ciuf, sub baticuri inflorate.» (pag.101) » Bucureştiul tot pute a closet» (pag.224) « Poporul e făcut din tîmpiţi, nu pricepe nimic. » (pag.228), « Oraşul a devenit Sadoma şi Gamora. Oraş al tîrfelor, al drogurilor, al localurilor de noapte şi al cazinourilor…” (pag.311),
« Îţi dai seama, Tino, făăă, Bucureştiul ăsta de rahat, haznaua haznalelor, maidanul infernal plin de câini şi şobolani, îl primeşte pe Papă.» (pag.345) Să ne lămurim: chiar îmi vine să zâmbesc şi mă gândesc la nenea Iancu. Parcă îl și aud : Ce să ne mai lămurim ? Sper doar ca scriitorul şi, mai cu seamă, specialiştii în ale scrisului să priceapă și nevoia mea de cititor de literatură aptă să mă educe sau să-mi ofere repere. Zi de zi, bocim repere dispărute și valori omorâte. Sunt egoistă și mă întreb: cu ce rămân, eu, cititorul, după o astfel de lectură ? Artistul înalță din umeri și-mi atrage atenția că pentru el primează imaginaţia lui și face ce vrea cu ea.  Știu însă că există oameni bolnavi, trişti şi săraci (material). Şi observ obsesiv la ştirile tv, figuri sinistre, babe violate, găini spânzurate şi copii care se sinucid. În felul ăsta, nu are cum să mă… satisfacă imaginaţia artistică – scrisul să-l elibereze pe scriitor și să-l încărce pe cititor?!- pură. Căci  vreau să mă sprijin de Literatură. Inevitabil, întreb: cum să rezistăm valului de trivial, de măscări şi lipsei de omenie? Am citit cartea până la capăt, atentă, sperând să ăntrezăresc o rază- eu  nu vreau nici să mă sinucid, nici să plec din ţara asta blestemată – ceva care să îmi sugereze că scriitorul- omul are poftă de viaţă, se bucură dimineața de răsărit şi seara de apus. « Astă-seară, Maestro, O melodramă.”( pag.587) Nici o speranţă! Un ultim cuvânt: un zâmbet, Maestro! Unul adevărat, uman! Nu cel de la TV!  Un zâmbet  înflorit din tulpina  unei cărţi, oricât de genială ar fi după opinia unora. Numai că disperarea din carte nu mă trimite în lumină. Chiar dacă autorul crede că îngerii caută prin gunoaie, căci nu se mai duc în florării! Nu e treaba mea de cititor să fac aprecieri de specialitate. Eu numai simt! Nu urmăresc Nu lăsaţi femeile singure şi nu mă uit la telenovele- deşi mai demult am avut şi o astfel de curiozitate- şi mă uit rar la televizor. Nu am timp, nu că aş avea ceva de împărţit cu televiziunea. Mai știu că nu se demolează, fără o soluţie de reconstrucţie. Cp nu putem trăi printre ruine, bătându-ne joc unii de alţii. Că nu ne vom sinucide toţi. Ştiţi cum e? Dacă nu, un psihiatru ar putea spune ce părere are, dacă unui depresiv i se prescrie suicidul. Din nefericire, unii concetăţeni au devenit depresivi- a se citi statistici despre instrucţia, sănătatea mentală și tristețea tristeţea românilor- iar, romanul nu face altceva decât să pună paie pe foc. Prin urmare, nu ne sinucidem cu toții, dar nici nu  vom pleca toţi la Paris, chiar dacă iubim orașul.  Desigur, imaginea unui  oraș care scăpat de tăvălugul unor  politici neinspirate. A nu se crede că scriu toate astea, pentru că aș avea vreun gând mârşav sau pentru că nu pot ajunge la struguri şi ţip că sunt prea acrii. Am citit, cu interes, romanul şi am avut unele revelaţii de natură artistică vizavi de text. Prea multă durere însă, chiar dacă îndesată într-un stil inspirat și demn de atenția unui psihiatru. Sau ceva similar cu un
masochism, generator orgasm. Un roman special, numai că îmi acoperă Soarele de care, simplă cititoare, am nevoie. Natura mea umană vrea să respire speranţă. Unii artişti uită că viaţa de zi cu zi reprezintă un peisaj cenuşiu pentru profani şi exersează  plăcerea (perversă?) menită să-l coloreze în și mai negru. Negrul însă e non-culoare. Lacrima, otravă și zâmbetul, oxigen. Așa că închei într-o  cheie « puerilă «, stârnind poate ironia unora care să rostească: iată o cititoare păşunistă. Îi asigur că nu-s !

 

 

 



Advertisements

Caracterul nu e un dar

“Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari,dobândite prin muncă. Puterea caracterului stă în dragoste.”

Simion Mehedinţi