Monthly Archives: October 2008

Ursita lui Carlito

Carlito’s Way… Un film pe care l-am văzut aseară. Am închis telefoanele, mi-am luat un pahar de vin (o minunată Busuioacă de Bohotin) şi, după o zi marcată de constantele acestui oraş, am reuşit să respir… Subiectul filmului nu contează prea mult. Actorii, însă!
Un mafiot şi avocatul lui!
Un mafiot care află în închisoare un adevăr simplu, dar care-i marchează personalitatea. Consilierul din acel loc îi spune la un moment dat:” Mai opreste-te puţin! Respiră!” Şi după ce este
achitat chiar asta încearcă să facă . Toţi însă râd de el. Nimănui nu-i vine să creadă că fostul rege al drogurilor vrea să devină un om de treabă. Nu droguri, nu jocuri de noroc, nu crime! Un bărbat hotărât, determinat de visul lui de a face rost de bani. După care să se ocupe de ceva cuminte: vânzarea de maşini. Un bărbat dornic de dragoste şi fidel iubitei lui. O dansatoare! Îndrăgostit până peste urechi de trupul şi mintea ei! O poveste de dragoste… Dialoguri care par a nu mai avea nevoie de cuvinte. Carlito îşi priveşte iubita cum dansează şi ochii lui spun totul. Carlito îşi vizitează iubita şi când ea nu-i deschide, lăsând lanţul de la uşă să-i despartă, se uită lung la ea, nu se enervează. O soarbe din priviri! Ea îi spune şăgalnic:
” Vrei să rupi lanţul Carlito? Să mă alergi prin casă? Vrei să vezi cum mă dezbrac, Carlito…?”
În schimb avocatul lui Carlito Brigante, dependent de cocaină, depăşeşte limita şi nu se mai poate opri. Devine criminal. Fostul lui client îi atrage atenţia , dar nu se mai poate face nimic.
Carlito spune la un moment dat despre el însuşi:” Bun sau Rău, ăsta sunt!” Şi deşi are voinţa necesară să se opună modelului pe care-l trăise, totuşi destinul, soarta, drumul lui Carlito Brigante nu pot fi evitate. Ursita lui Carlito!



Advertisements

Relaxare…

Sunt clipe când singurătatea e binevenită! Ne putem privi şi de ce nu, redescoperi. Realizăm că nu are sens să ” socializăm” doar pentru că aşa trebuie… E ca şi cum am spune: “iubim , pentru că aşa trebuie!” Sună cam ciudat, nu? Socializăm, dacă suntem determinaţi, iubim , dacă ştim să simţim. Altminteri ! Am hotărât: nu mai risipesc ! Mă… relaxez! Mâini invizibile îmi răsfiră epiderma… Apoi trupul şi mintea mea vor şti ce să facă… Iar sufletul le va-nsoţi pas cu pas. ÎNCĂ UN PAS!

Oglindă, oglinjoară !

Rareori, ne  analizăm onest și atent. De obicei, îi disecăm pe ceilalți: fie îi lăudăm, fie îi înjurăm. M-am tot privit în fel de fel de oglinzi. Oglinzi surâzătoare, triste, calme sau furioase. Uneori, s-au amestecau între ele și vedeam numai imagini tulburate.  Până amețeam.  Mă străduiam totuși să găsesc un sprijin și căutam, bâjbâiam. Respiram adânc și mă străduiam să-mi limpezesc privirea, să evadez dintre imaginile tulburate. La vremea când eram o copilă
foarte distrată, mereu uitam câte ceva prin diferite locuri. Mănuşile, căciula… Disperată, mama obișnuia să-mi cumpăre mănuşi cu şnur, de agăţat la gât şi căciuli cosmonaut. Pentru că, de fiecare dată mă scuzam că  se pierdeau, fără ca eu să am vreun rol. Cât mă enervau căciulile cosmonaut!  Iar mama, exasperată de obstinaţia cu care repetam refrenul inocenței, mi le tot cumpăra, pentru că astfel de căciuli se pierdeau mai greu.  Le botezasem: căciuli- cu- gât. Mă terorizau. De cele mai multe ori, preferam să -mi pun pe cap căciula, cu puțin înainte de a ajunge acasă. Iar, când plecam la școală, imediat ce dispăream din vizorul bunicii, căciula evada în ghiozdan. Devenise o obsesie, mai ales că mă urmăreau vorbele de-acasă:”Ai grijă, să-ți pui căciula pe cap, altfel răceşti şi mori!” Uram căciulile! Ţin minte că ultima din şirul nesfârșit de căciuli, a fost una maronie și spălăcită. Lâna ei aspră îmi irita pielea. Când plecam la școală, înainte să ies pe ușă, mă priveam în oglindă și-mi vedeam  chipul contorsionat de scârbă. Îmi dădeau lacrimile.  Într-o geroasă zi de iarnă, pe drumul de la şcoală spre casă, avusesem grijă să-mi pun căciula pe cap. Tristă, resemnată,  mi se părea că duceam pietroaie pe cap. Pluteam, golită de gânduri. Ajunsă însă acasă, bunica m-a și luat la rost: ” Un’ ţi-e căciula?” “Pe cap! Un’ să fie?” ” Fato, uite-te-n oglindă!” Rareori, bunica spunea vorbe rele, dar  când le rostea, te treceau însă fiorii! Mi-am dus, instinctiv, mâna la cap. Într-adevăr, căciula nu era. Am fugit glonţ în casă, m-am postat în faţa oglinzii din vestibul și ce-am văzut? Nu tu căciulă cosmonaut, ci numai doi ochi speriaţi care înotau prin niște uriașe boabe de lacrimi. Panicată, năucită, știam că-mi pusesem căciula pe cap. Dintr-o dată, oglinda s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:” Acceptă-te, cum ești, distrată, neatentă! ”  Chiar dacă nu pricepeam o iotă, mă mai liniștisem parcă.
De-atunci, iubesc oglinzile. Fie că redau imagini plăcute, fie că mă mai pișcă de inimă cu altele mai puțin agreabile. Le accept. Pentru că port mereu la mine oglinda din vestibulul copilăriei. Și, ori de câte ori mă găsesc în impas, o întreb:
” Oglindă, oglinjoară…? ”  Mare noroc că în viața mea, n-am fost geloasă pe Albă ca Zăpada… !

Cum iubesc bărbaţii?

O idee sau deja o constatare?!
Un bărbat iubeşte mai profund decât o femeie * care are în mod paradoxal o structură mai pragmatică*. Nu contează cât de rar se întâmplă. Sigur că, dacă operăm cu generalităţi, riscăm să comitem erori. Însă o minimă experienţă şi un acut simţ al observării naturii umane, îndeamnă să adaug câteva gânduri, cu certitudinea că, la rândul lor, vor fi amendate.
Poate ar trebui să încep cu felul în care o femeie iubeşte. Mi se pare însă  mai riscant, un soi de operaţie fără anestezie.  Revin :))  Constat că un bărbat poate iubi mai profund decât o femeie. Ce înțelesuri să aibă acest  mai profund? O grămadă: de la nebunia totală până la fidelitatea absolută(mentală) . Iar, între cele două repere, bogăţia trăirilor, infinită : spirit de sacrificiu, duioşie-  gesturi ce întrec  delicateţea unei femei- dorinţă permanentă de a adăuga noi şi noi străluciri femeii iubite. Chiar dacă unii cititori bărbaţi vor strivi între un fum de ţigară şi o uşoară încruntare vorbele:”dulcegării muiereşti!”, eu îmi văd de ale mele, căci știu că nu bat câmpii. Și cel mai convingător argument îl reprezintă poezia “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc. Recitată de Florian Pitiş și dedicată iubitei…

Palatul Şutu şi Trei Parale

Fanarioţi din Constantinopol, stabiliţi în ţările române, membrii familiei Şuţu au construit în centrul Bucureştiului de odinioară Palatul Şuţu. Ridicat între 1833-1835, palatul este opera postelnicului Costache. O bijuterie arhitectonică ce poartă semnăturile arhitecţilor vienezi Conrad Schwink şi Johann Veit . Karl Stork, sculptor şi artist decorator realizează scara monumentală din hol, care se desparte în două în faţa uriaşei oglinzi aduse de pe insula Murano.
Aseară am avut bucuria , timp de aproape două ore, să ascult muzică românească veche de prin secolul XIX, interpretată de formaţia Trei Parale. Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul festivalului de muzică medievală , ce a avut loc zilele acestea la Bucureşti. Membrii acestei tinere formaţii ne-au oferit celor care ne-am înghesuit în sala de la intrarea în palat, o muzică ce aparţine unor vremuri de mult apuse. Inflexiuni orientale , fanariote, româneşti şi mai ales un amestec specific unui Bucureşti în care trăiau români, evrei… Texte scrise de rapsozi ai acelor timpuri, melodii interpretate la instrumente pe care azi le vedem şi le auzim din ce în ce mai rar: fluierul, cavalul, tilinca , drâmba, cobza. Inima acestei formaţii este Florin Iordan (fluiere, cobză), etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român.


Daniel Pop (voce, fluiere, percuţie, drâmbă), Beatrice Iordan(voce, cobză), Dinu Petrescu (percuţie) sunt tineri , frumoşi şi mai ales pasionaţi de ceea ce fac. Culeg bucăţi muzicale vechi, din diferite locuri ale ţării, de pe la puţinii bătrâni care mai ştiu câte ceva despre acele timpuri de mult apuse. În timp ce-i ascultam cu mare plăcere, am retrăit câteva momente amintirea acelor vremuri , când locuiam într-o casă construită prin secolul XIX, o casă care avea o imensă grădină. Chiar în mijlocul Bucureştiului. O casă care a aparţinut tatălui meu şi care se află şi acum pe strada Anton Pann. În apropierea casei în care a locuit Anton Pann, autor de texte şi cântece interpretate de inimoşii tineri ai formaţiei Trei Parale. Ascultând cântecele lor am revăzut acea stradă, acele case, acea atmosferă a unui Bucureşti ce avea un parfum inconfundabil: oriental , cu un gust acrişor exotic.
Să ascultăm împreună melodia Dorul meu, interpretată atât de măiastru de tinerii de la Trei Parale! (mai, 2007)



Izvorul vieţii curge…

Vă scriam zilele trecute despre florile mele… Erau pline de boboci şi dintr-o dată s-au deschis şi în dimineaţa asta mi-au şoptit voioase:” izvorul vieţii-nghite clipe! ” Hmm! Mi-a mai venit o idee, dar până să prindă cărniţă, câteva imagini surprinse acum câteva ore.

Să fiţi, iubiţi!

Vorbele unei nevăzătoare

Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”
Helen Adams Keller(1880-1968)