Monthly Archives: October 2008

Ursita lui Carlito

Carlito’s Way… Un film pe care l-am văzut aseară. Am închis telefoanele, mi-am luat un pahar de vin (o minunată Busuioacă de Bohotin) şi, după o zi marcată de constantele acestui oraş, am reuşit să respir… Subiectul filmului nu contează prea mult. Actorii, însă!
Un mafiot şi avocatul lui!
Un mafiot care află în închisoare un adevăr simplu, dar care-i marchează personalitatea. Consilierul din acel loc îi spune la un moment dat:” Mai opreste-te puţin! Respiră!” Şi după ce este
achitat chiar asta încearcă să facă . Toţi însă râd de el. Nimănui nu-i vine să creadă că fostul rege al drogurilor vrea să devină un om de treabă. Nu droguri, nu jocuri de noroc, nu crime! Un bărbat hotărât, determinat de visul lui de a face rost de bani. După care să se ocupe de ceva cuminte: vânzarea de maşini. Un bărbat dornic de dragoste şi fidel iubitei lui. O dansatoare! Îndrăgostit până peste urechi de trupul şi mintea ei! O poveste de dragoste… Dialoguri care par a nu mai avea nevoie de cuvinte. Carlito îşi priveşte iubita cum dansează şi ochii lui spun totul. Carlito îşi vizitează iubita şi când ea nu-i deschide, lăsând lanţul de la uşă să-i despartă, se uită lung la ea, nu se enervează. O soarbe din priviri! Ea îi spune şăgalnic:
” Vrei să rupi lanţul Carlito? Să mă alergi prin casă? Vrei să vezi cum mă dezbrac, Carlito…?”
În schimb avocatul lui Carlito Brigante, dependent de cocaină, depăşeşte limita şi nu se mai poate opri. Devine criminal. Fostul lui client îi atrage atenţia , dar nu se mai poate face nimic.
Carlito spune la un moment dat despre el însuşi:” Bun sau Rău, ăsta sunt!” Şi deşi are voinţa necesară să se opună modelului pe care-l trăise, totuşi destinul, soarta, drumul lui Carlito Brigante nu pot fi evitate. Ursita lui Carlito!



Advertisements

Relaxare…

Sunt clipe când singurătatea e binevenită! Ne putem privi şi de ce nu, redescoperi. Realizăm că nu are sens să ” socializăm” doar pentru că aşa trebuie… E ca şi cum am spune: “iubim , pentru că aşa trebuie!” Sună cam ciudat, nu? Socializăm, dacă suntem determinaţi, iubim , dacă ştim să simţim. Altminteri ! Am hotărât: nu mai risipesc ! Mă… relaxez! Mâini invizibile îmi răsfiră epiderma… Apoi trupul şi mintea mea vor şti ce să facă… Iar sufletul le va-nsoţi pas cu pas. ÎNCĂ UN PAS!

Oglindă, oglinjoară !

Rareori, ne  analizăm onest și atent. De obicei, îi disecăm pe ceilalți: fie îi lăudăm, fie îi înjurăm. M-am tot privit în fel de fel de oglinzi. Oglinzi surâzătoare, triste, calme sau furioase. Uneori, s-au amestecau între ele și vedeam numai imagini tulburate.  Până amețeam.  Mă străduiam totuși să găsesc un sprijin și căutam, bâjbâiam. Respiram adânc și mă străduiam să-mi limpezesc privirea, să evadez dintre imaginile tulburate. La vremea când eram o copilă
foarte distrată, mereu uitam câte ceva prin diferite locuri. Mănuşile, căciula… Disperată, mama obișnuia să-mi cumpăre mănuşi cu şnur, de agăţat la gât şi căciuli cosmonaut. Pentru că, de fiecare dată mă scuzam că  se pierdeau, fără ca eu să am vreun rol. Cât mă enervau căciulile cosmonaut!  Iar mama, exasperată de obstinaţia cu care repetam refrenul inocenței, mi le tot cumpăra, pentru că astfel de căciuli se pierdeau mai greu.  Le botezasem: căciuli- cu- gât. Mă terorizau. De cele mai multe ori, preferam să -mi pun pe cap căciula, cu puțin înainte de a ajunge acasă. Iar, când plecam la școală, imediat ce dispăream din vizorul bunicii, căciula evada în ghiozdan. Devenise o obsesie, mai ales că mă urmăreau vorbele de-acasă:”Ai grijă, să-ți pui căciula pe cap, altfel răceşti şi mori!” Uram căciulile! Ţin minte că ultima din şirul nesfârșit de căciuli, a fost una maronie și spălăcită. Lâna ei aspră îmi irita pielea. Când plecam la școală, înainte să ies pe ușă, mă priveam în oglindă și-mi vedeam  chipul contorsionat de scârbă. Îmi dădeau lacrimile.  Într-o geroasă zi de iarnă, pe drumul de la şcoală spre casă, avusesem grijă să-mi pun căciula pe cap. Tristă, resemnată,  mi se părea că duceam pietroaie pe cap. Pluteam, golită de gânduri. Ajunsă însă acasă, bunica m-a și luat la rost: ” Un’ ţi-e căciula?” “Pe cap! Un’ să fie?” ” Fato, uite-te-n oglindă!” Rareori, bunica spunea vorbe rele, dar  când le rostea, te treceau însă fiorii! Mi-am dus, instinctiv, mâna la cap. Într-adevăr, căciula nu era. Am fugit glonţ în casă, m-am postat în faţa oglinzii din vestibul și ce-am văzut? Nu tu căciulă cosmonaut, ci numai doi ochi speriaţi care înotau prin niște uriașe boabe de lacrimi. Panicată, năucită, știam că-mi pusesem căciula pe cap. Dintr-o dată, oglinda s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:” Acceptă-te, cum ești, distrată, neatentă! ”  Chiar dacă nu pricepeam o iotă, mă mai liniștisem parcă.
De-atunci, iubesc oglinzile. Fie că redau imagini plăcute, fie că mă mai pișcă de inimă cu altele mai puțin agreabile. Le accept. Pentru că port mereu la mine oglinda din vestibulul copilăriei. Și, ori de câte ori mă găsesc în impas, o întreb:
” Oglindă, oglinjoară…? ”  Mare noroc că în viața mea, n-am fost geloasă pe Albă ca Zăpada… !

Cum iubesc bărbaţii?

O idee sau deja o constatare?!
Un bărbat iubeşte mai profund decât o femeie * care are în mod paradoxal o structură mai pragmatică*. Nu contează cât de rar se întâmplă. Sigur că, dacă operăm cu generalităţi, riscăm să comitem erori. Însă o minimă experienţă şi un acut simţ al observării naturii umane, îndeamnă să adaug câteva gânduri, cu certitudinea că, la rândul lor, vor fi amendate.
Poate ar trebui să încep cu felul în care o femeie iubeşte. Mi se pare însă  mai riscant, un soi de operaţie fără anestezie.  Revin :))  Constat că un bărbat poate iubi mai profund decât o femeie. Ce înțelesuri să aibă acest  mai profund? O grămadă: de la nebunia totală până la fidelitatea absolută(mentală) . Iar, între cele două repere, bogăţia trăirilor, infinită : spirit de sacrificiu, duioşie-  gesturi ce întrec  delicateţea unei femei- dorinţă permanentă de a adăuga noi şi noi străluciri femeii iubite. Chiar dacă unii cititori bărbaţi vor strivi între un fum de ţigară şi o uşoară încruntare vorbele:”dulcegării muiereşti!”, eu îmi văd de ale mele, căci știu că nu bat câmpii. Și cel mai convingător argument îl reprezintă poezia “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc. Recitată de Florian Pitiş și dedicată iubitei…

Izvorul vieţii curge…

Vă scriam zilele trecute despre florile mele… Erau pline de boboci şi dintr-o dată s-au deschis şi în dimineaţa asta mi-au şoptit voioase:” izvorul vieţii-nghite clipe! ” Hmm! Mi-a mai venit o idee, dar până să prindă cărniţă, câteva imagini surprinse acum câteva ore.

Să fiţi, iubiţi!

Vorbele unei nevăzătoare

Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”
Helen Adams Keller(1880-1968)

Proiect…amânat

Vă informam cu ceva timp în urmă că tare mult m-aş bucura dacă Nivo, Serge Rahoerson şi Max Hery, minunatii cântăreţi de jazz din Paris, ar susţine din nou câteva concerte în România. La invitaţia pe care le-am făcut-o au răspuns cu un entuziasm care m-a emoţionat şi onorat în acelaşi timp. Toate bune şi frumoase! Darrr …socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Prin urmare, fiind vorba de socoteli… Aşa că, nefiind bani, nu am cum să îi mai aduc. Sigur că i-am anunţat! Sigur că m-am simţit ca… Nu mai contează! Cel mai mult am regretat că ei au anulat nişte concerte pentru prietenii din România. Am vorbit la telefon acum cîteva minute cu Nivo şi m-a asigurat că…înţelege şi mai presus de toate că prietenia noastră e cea care contează cel mai mult. Am respirat adânc şi m-am gândit cât sunt de norocoasă că am astfel de prieteni şi că vă am şi pe voi , cei care citiţi acest blog. Aşa că …proiectul Nivo şi Serge Rahoerson se mai amână… Poate peste câteva luni. Până atunci să mai ascultăm o melodie cu Nivo şi Serge Rahoerson.