Monthly Archives: February 2014

Ce-am mai citit în ultima vreme

De ceva timp, mi-am propus să scriu despre o scriitoare pe care am cunoscut-o, în urmă cu câțiva ani, la un eveniment organizat de Ascociația culturală Iulia Hasdeu. O doamnă cu glas blând și chip luminat de o seninătate la care mulți aspiră. Prozatoarea  Eliza Roha.   Am avut privilegiul să fie prima scriitoare în carne și oase care m-a încurajat și m-a sfătuit să nu renunț, oricât de greu și contorsionat mi s-ar părea drumul și, credeți-mă, nu e de colo un îndemn onest, un sfat, o infuzie de încredere adresate debutantei care eram. Prin urmare, e firesc și natural interesul cu care m-am aplecat asupra cărților semnate Eliza Roha, scriitoare despre care există serioase referințe critice pe internet sau în diverse publicații. Fără pretenția unei cronici literare, aș formula câteva comentarii despre trei din romanele Elizei Roha.

“Chipuri de apă”, editura Betta , un roman lecturat de la început la sfârșit ca o poveste: fără linioară de dialog, cu personaje temeinic structurate în jurul unei idei- țesute cu delicatețe poetică- vizând ponderea visului în viața unui om. O poveste cu personaje înzestrate cu iubire și răbdare, oameni care reușesc să se aplece asupra lor, ca să-și privească chipul în luciul dematerializat al sufletului. Experiența, de altfel reală, care a generat structura epică, este descrisă cu migală și fermitate de romanciera  care se remarcă și printr-un temeinic exercițiu de documentare, calitate rară în zilele noastre.  Clădit pe iubire, romanul Elizei Roha se deschide cu un motto dintr-o poezie a lui  Al. Vlahuță:” E o mare fericire să fii iubit./E una și mai mare: să iubești.”  Considerat de autoare o fantezie, un basm pentru adulți, ” Chipuri de apă” dispune de o desfășurare pământeană- acțiunea propriu-zisă se petrece într-un spațiu autohton contemporan-iar, la răstimpuri- cheie, în Împărăția Energiilor Subtile. Un roman cu și despre oameni, despre efemer(chipuri de apă) scris cu grijă și eleganță. Îl recomand doritorilor să surprindă instantanee cu chipuri de apă.

“Carusel”, editura Betta , o scriere cu sclipiri plăcute și elegante. Un roman psihologic care îl poartă pe cititor prin diverse locuri din România, America, Italia zilelor noastre. Descrieri amănunțite, cu detalii balzaciene, de locuri, interioare și oameni alcătuiesc un tablou realist și complet al contextului contemporan. Evenimente, oameni se confruntă într-o mișcare de deplasare sau circulație continuă și rapidă a unui carusel. Indiferent însă de gravitatea întâmplărilor prin care trec personajele:” Viața își gâlgâia mai departe cursul.”  La finalul pământean, personajul principal Avram- Avram:” Privi înspre pământ. O feerie de culori se intersectau luând cele mai bizare forme, când lineare, când buclate. Privi în sus. O ploaie de stele căzătoare în culori mirifice se răspândise sub forma unui crin. Ba nu, a unui stânjenel.”( pag.283)

“Theodora”, editura Betta, un roman lecturat nu neapărat în cheia unei povești de dragoste, ci mai degrabă ca pe o perpetuă dorință de cunoaștere reciprocă a bărbatului și a femeii, o expediție întreprinsă de El și de Ea pe Venus și  Marte. Roman concis, scris cu maturitate și stăpânire a tehnicii moderne, cu proprietatea curgerii line și a naturaleții dialogului, a descririlor sugestive. Nimic deplasat. Nimic redundant. Un apel delicat la speranță și iubire, singurele care ar trebui să conteze…

Iar, din partea mea un îndemn adresat cititorului etern de a citi romanele Elizei Roha.

Advertisements
Image

Premiu pentru roman în manuscris

Slow motion

Reset

***
fragment dintr-o povestire selectată pentru o antologie colectivă de proză scurtă.

Zilele s-au topit sub soarele de sfârşit de mai, s-au  amestecat într-un cocktail de nisip, de scoici, de apă sărată, tămăduitoare. Se înnoptase. Simţeai răcoarea muntelui prin rochiţa subţire de vară. Tremurai. Nu ştiai mai nimic despre el. După plimbarea de la lagună, seara, la restaurant, Mike a venit direct la masa la care te aflai cu nişte prieteni şi, după un scurt salut, urmat de politeţuri inevitabile, a spus simplu şi hotărât ca un ţăran de la munte: Să facem o plimbare cu motocicleta, îţi arăt luna de sus, de pe munte. De acolo, Moraitika pare strivită. Nimeni nu mai spunea nimic și te priveau cu toţii, curioşi. Te-ai ridicat de la masă, ai râs și ai spus: Hai! vreau să văd luna! Înainte de a te depărta, ai mai auzit cum cineva murmura: E nebună. Unde se duce? Cine-i ăsta, fraţilor? Apoi, te-ai urcat pe motocicletă și te-a rugat să te ţii bine de el. Ca şi cum ţi-ar fi ghicit gândurile, Mike ţi-a înnodat mâinile în jurul lui şi a şoptit, cu chipul spre tine, apropiindu-şi buzele de bărbia ta: Nu sunt un hoţ sau un criminal. Glumea? Vorbea serios? Habar nu aveai.

Tot drumul a fost un vis. Chiar dacă tremurai în rochiţa subţire vară, nu aveai suficienţi ochi să cuprinzi în matca lor munte, pădure de măslini, lumini de sus și de jos. Pe măsură ce pătrundeaţi în pădure, întunericul devenea când pufos, când perforat de lumini multicolore şi nu mai ştiai de unde vin. Viraje din ce în ce mai strânse, întuneric tot mai adânc, drum tot mai abrupt. Din când în când bărbatul şoptea: Ţi-e frică? Ţin-te strâns de mine. Dacă, vrăjită sau speriată de întuneric şi lumini, relaxai intensitatea strânsorii, el îţi aduna grijuliu mâinile în jurul lui. Îl întrebai: Ce vezi pe întuneric? El răspundea: De ani de zile străbat acelaşi drum. Îl ştiu pe dinafară. Nu-l poţi parcurge cu maşina? Ba da, însă nu-mi plac maşinile. Şi iarna ce faci? Tot cu motocicleta mergi? Da, aici nu prea avem ninsori. Oricum, iarna nu muncesc și stau mai mult pe-acasă. Nu pleci niciodată în vacanţe? Nu prea am cum. Dar, acum mă gândesc serios să te invit într-o iarnă la Paris. Ai vrea? Oricât de improbabilă posibilitatea, râsul tău a încălzit răcoarea nopţii. El a oprit câteva minute şi, cocoţată pe motocicletă, ai putut admira în voie stele care tremurau la picioarele voastre. Când ţi-a îndreptat chipul spre cer, ai văzut luna în toată splendoarea, plină, rotundă, cu umbre şi lumini întreţesute pe un luciu galben-roşiatic. Nu mai văzusei o lună care să semene cu un soare uriaş, gata să asfinţească. De jur-împrejur, se întindea marea de lumini revărsate nefiresc, ciudat, aproape magic peste stele. Înfiorate de frig, se înghesuiau unele în altele și murmurau. Nu i-ai văzut ochii, când ţi-a mângâiat obrajii şi a spus liniştit: Urmează cea mai accidentată porţiune. Să te ţii bine! O să zburăm puţin. Râsul tău sănătos a smuls o fâşie din misterul şi liniştea nopţii.I-ai spus: N-avea grijă! Constat că ești la fel de nebun ca mine. Am mai comis nefăcute la viaţa mea şi, cu siguranţă, ăsta n-o să fie ultimul. El a adăugat relaxat: Bănuiam! Altminteri, nu ţi-aș fi arătat luna. Apoi, amândoi aţi râs. Motocicleta a zburat de câteva ori. Ştiai că la lumina zilei, nu ai fi avut aceeaşi determinare. De fapt, erai sigură că ai să te întorci în aceeași noapte în camera de la hotel.

Casa lui, construită pe un colţ de stâncă, era încă la roşu, fără ferestre montate, tencuită însă la interior și racordată la lumină. Ați intrat și v-aţi oprit în livingul cu fereastră cât peretele, cu fața spre muntele acoperit de păduri.Te-a întrebat: Facem dragoste? Te-ai uitat în jur. Un șantier. Găleţi, mistrii și saci cu ciment.Te-ai apropiat de fereastră, ai insipirat aerul rece îmbibat cu miresme de piatră şi pădure.I-ai răspuns: Cu așa fereastră spre munţii striviţi de verde… Mi-ar fi plăcut pe ziuă. Cred că ar trebui să ne întoarcem la Moraitika. El s-a grăbit să adauge: Mai am o căsuţă, mai sus, dar acolo locuiesc părinţii mei. Nu cred că ţi-ar plăcea. I-ai zâmbit și i-ai cerut aproape imperativ: Du-mă la malul mării!

În următoarele zile, munte şi plajă le-ați răscolit. Stranie și teribil de plăcută senzaţie să-i simţi bucuria. Numai că strălucirea de pe chipul lui îți amintea că trăiai paralel și încercai disperată să uiți. Te-a învăţat sirtaki, l-ai cunoscut pe fratele lui, Yannis, proprietarul clubului After Dark iar, în ultima noapte, aţi dansat până dimineaţa. Y’m in After Dark and All love songs remind me of you… Good night, my passion

Unde dai și unde crapă

Cu efecte ale cunoscutei expresii m-am procopsit și eu aseară, constatând că un comentariu de-al meu la o zicere de pe facebook a nimerit ca nuca-n perete. Ieri, în  timpul plimbării matinale pe generoasa rețea- unde găsești ce cu gândul nu gândești-  citesc  despre  unii  promotori de literatură care vând rebuturi sonore etc etc. Interesată de subiect, încerc să sintetizez într-o succintă postare situația din sublima noastră industrie de carte. Apoi mă duc la ale mele. Pe seară, curioasă de cum decurge “dezbaterea”, constat că vorbele mele seamănă cu niște nuci aruncate în perete. Singura posibilitate să îndulcesc propria constatare ar fi să explic că pentru un om care a fost profesor de limba română, corector și  redactor de carte, dar și  distribuitor voluntar de carte, expresia promotor de literatură înseamnă mai mult decât un buticar, cum de altfel cineva a și avut bunăvoința să explice- pe bună dreptate- după comentariul meu. Deși nu îmi mai fac sânge rău că mulți, în loc de experiență, zic expertiză, involuntar îmi  vin în minte și alte cuvinte implementate cu sârg în ziceri de după ’89 .  Prin urmare, învăț și eu cu întârziere că  promotori de literatură  li se spune buticarilor, nu autorilor, nu editorilor, nu criticilor de întâmpinare, nu distribuitorilor de carte, nu specialiștilor în marketing de carte. Rușinată de ignoranță, îmi șterg comentariul nepotrivit în context.  Din ce cauză asemenea reacție? Nicidecum pentru că m-aș fi angajat din oficiu ca avocată a buticarilor, însă  acei oameni stau ore în șir pe frig sau în arșiță, ca să vândă cărțile scrise, editate și distribuite nu de ei.  O fac pentru bani, scuzați pentru un salariu cam mizer, nicidecum pentru niște autori protejați( tot pentru bani…ai cui?!). De parc-ar fi posibil ca numai cu arta persuasiunii să-i bage pe gât cititorilor. Desigur, s-ar cuveni niște paranteze și câteva accente, dar… n-am chef.  Așa că mi-am șters fără regret comentariul, în speranța că totuși nu e imposibil ca actorii din industria de carte să se constituie naibii în aceeași  echipă spre buna folosință a Cărții, acceptând ideea că, în felul și la locul său, fiecare s-ar cuveni să fie un promotor de literatură[ la toate superlativele calității].
Și să închei cu o prețuită vorbă: s-auzim de bine, ca să n-auzim de rău!