Category Archives: Carte

O toamna bogată

Îngerii din Moscopole (volumul I)
traducere realizată în limba macedoneană de scriitorul aromân,  Dina Cuvata

Advertisements

Fragment (roman în lucru)

stare și atmosferă

Fragile, îngălbenite de timp, scrisorile celor dragi le-am păstrat în plicuri mari pe care am scris numele expeditorului și al destinatarului. Epistole vechi, impregnate cu esențe subtile de fum, petale, santal sau clasica pudră. Cele mai multe, marcate de accente puternice de agheasmă (busuioc uscat și scoarță de stejar), precum un parfum oriental holy water, suavă trecere spre trecut. Pe unele nu le pot citi decât cu lupa. Chipuri dragi se înviorează pe ecranul amintirii, zoomate în gros plan. Emoție și fior se intensifică, iar cuvintele scrise cu penița sau creionul devin cortina ce se ridică silențios. Dincolo de ea, decor minimal: un ecran cu chipuri dragi…

(Tălmaciul valah/ titlu provizoriu/roman în lucru)

Încă un fragment


La o distanță de două fotografii numai , albumul familiei conține o altă fotografie istorică, înfățișând cele mai reprezentative figuri ale armânamei din Bitolia. Fotografia datează din 1909. Fotograf, unul din frații Manakia, originari din Bitolia. O imagine de grup, surprinsă în gara din Bitolia, înainte de plecarea la Congresul de la Dibra, localitate unde tatăl meu a prins răsăritul lângă lacul Dibra și a admirat munții și castelul Sfetigrad. La Dibra se desfășura un congres constituțional otoman-albanez. Prezidat de Vehbi Dibra, Mare Muftiu al Sanjak din Dibra și sponsorizat de guvernul tinerilor turci. Statul otoman organiza acest congres pentru ca albanezii să se declare otomani și să promită că-și vor apăra “suveranitatea teritorială” și că vor folosi alfabetul arab și nu latin. Motivul congresului a fost dezvăluit cu două zile înainte de începerea lui.  Fahri Pasha, valiul Monastirului le-a mărturisit consulilor din Monastir că scopul lui era să-i convingă pe albanezi să renunțe la moftul independenței. Valoarea istorică a fotografiei lui Manakia pare și mai evidentă, când privitorul constată cine făcea parte din delegație. Lângă fotografie, pe o foiță îngălbenită de vreme, apar scrise cu creionul numele membrilor delegației: profesor Adam Coe, inspector școlar, N Tacit, consulul general de la Salonic, G. Ionescu, profesor, Poclitaru, consul de la Bitolia, Brăileanu, profesor, Petre Danu (tatăl meu), Ghiulamila, bătrânul Nărti, profesorul Ghicu, Costa Belimaci, Fani Capsali, profesor Nicolau, înclusiv un Manakia în costum englezesc în dungi, cu cămașă albă, cravată asortată și fes turcesc pe cap. Fotografia se remarcă prin două elemente distincte: delegații purtau costume de orășeni, aveau pălării și paltoane lungi de culoare închisă , iar în mână țineau o țigară pe care o savurau, cât stăteau pe peron, până urcau în tren. Cu toate că mulți aveau pe cap fesul turcesc, simbol al Imperiului Otoman, se sprijineau, cu mândrie, de cârlibana străbună.

( Rroman în lucru: Sfinduchea cu Îngeri)

 

 

 

Image

Amintiri între coperte

Când am început să răsfoiesc file crestate într-un răboj rătăcit prin ungherele sufletului, amintirea și-a cerut dreptul la încă o viață, așa cum i-a venit rândul: uneori, puțin prăfuită, alteori, puțin dureroasă. De fiecare dată, în veșminte ample, menite să-i confere un tempo lent, ca un adagio de balet clasic. Un pas de deux. O amintire întrețesută cu alta, redată prezentului printr-o suită de mișcări ample executate parcă de doi dansatori. Eu și amintirea. Uneori, cu variații și demonstrații alternative, alteori cu gesturi de bravură care ne-au contopit. Într-un ritm rapid. De unde și acest imbold de a reveni în tempo lent, acolo unde pașii n-au fost simultani. De exemplu, amintirea despre mama Mina, faimoasa povestitoare din Corce, bunica mamei mele, Eugenia Gândzu.

(dintr-un roman în lucru)

Foto: Catia Maxim

o mai veche recenzie

a volumului doi din trilogia aromânilor (“Îngerii din Moscopole”) “Îngerii din Moscopole. Exilul”

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 

Fragment dintr-un roman în lucru

Bitola, orașul, în care familia mea s-a refugiat din calea ienicerilor lui Ali Pașa, numit în timpul stăpânirii otomane Monastir( Vilayet), și-a păstrat, în ciuda atâtor cutremure ce l-au spulberat, un aspect cosmopolit, mai cu seamă în centru, unde au locuit mai multe familii de aromâni. Încă mai port în buzunarul de la piept imaginea sepia a Străzii Principale, Sirok Sokak, pe care se înșirau pe dreapta, de la capătul dinspre gară, casa familiei Manakia, urmată, la câteva case distanță, de casa bancherului Cărinte, după care, pe o stradă laterală, se înălțau, curate și pline de viață, casa lui Chir Todi, casa noastră și casa lui Danabaș. În capătul străzii noastre funcționa un spital. Mai departe, tot pe mâna dreaptă a Străzii Principale, urmau farmacia, Catedrală Franceză și Școlile Franceze. Mărginită, de-o parte și alta, de râurile Kurderes și Râul Dragor, Strada Principală găzduia, pe stânga, Biserica Românească, după care o altă stradă laterală ducea la Casa Capsali iar, aproape de malul Râului Kurderes, se zărea Casa Turcească. Strada Principală își etala, tot pe stânga, Școlile Turcești, un Hotel cu Restaurant și Cinema. Apoi încă o stradă laterală pe care se aflau Școlile Grecești. Biserica Grecească dăinuia aproape de Râul Dragor, pe altă stradă tăiată din aceeași Stradă Principală. Constat că, uneori, memoria devine o foaie îngălbenită pe care inima trasează cu un creion bont schițe tremurate. Sper numai ca întâmplările, care și-au pus pecetea pe casele pomenite mai sus, să reînvie o parte din prospețimea și vigoarea acelor vremuri.