Category Archives: Carte

trufanda

http://www.tracusarte.ro/proza/721-altarul-din-carcera-oarb%C4%83-catia-maxim-9786066647762.html

Advertisements
Image

aproape de lumina tiparului

Final

“Lac de transpirație, m-am trezit cu un sentiment nelămurit. Două sau trei clipe, am rămas cu pleoapele strânse, ca nu cumva să-mi plece visul. Când am deschis ochii, fereastra uriașă de vizavi de pat reflecta lumina albă, intensă a zorilor pe care primii fulgi tremurau și se înghesuiau unii în alții. Am privit calendarul de pe noptieră iar, în interiorul chenarului, am zărit data de 5 decembrie. O lacrimă s-a oprit în colțul ochilor: cinci decembrie, ziua ce-i aducea-aminte, an de an, tatălui meu de amestecul năucitor de bucurie și spaimă, resimțite cu intensitate, după eliberarea din ultimul infern torționar: Lagărul Periprava.

Poposeam încă în așternut, gândindu-mă la moștenirea lăsată de tata:  mărturii din ultimii, să spunem, șaptezeci de ani de pervertire a sufletului românesc. Am oftat și am părăsit așternutul, decisă să înfrunt, cu lucidate și calm, prezentul, cu speranța că fie și o parte din determinarea părintelui meu mă va ajuta să nu fac pact cu diavoli oricât de carismatici. Graba și emoția, cu care răsfoisem sute de file smulse din tinerețea lui, rescrise apoi obsedant de brava Securitate , m-au făcut să rostesc în liniștea dimineții: Încotro, dragilor? București, 11 noiembrie 2016 

Fragment din romanul “Altarul din Carcera Oarbă”

spre final

Unii dintre foștii deținuți politici, prieteni de-ai tatălui meu, au făcut mai multe sesizări legate de abuzuri și crime comise în timpul regimului bolșevic. Majoritatea au rămas fără răspuns din mai multe considerente, inclusiv, prescripția faptelor comise. Mă tot întrebam însă de ce să fie prescrisă o crimă comisă intenționat? Și mă împiedicam în hățișuri și hachițe juridice, revoltată că nicio voință politică nu dovedise fermitatea de a rupe pisica în două. În atmosfera de mermeleală și fluctuații politice  de gen ba dorim, ba nu dorim un proces corect al regimului bolșevic și comunist, dintr-un rest de inocență preferam să nu mai pricep nimic. Până prin 2011, când profesia de psiholog mi-a adus pe tavă primul caz cu un tânăr care a venit pentru consultații în cabinetul meu, situat într-o clădire veche de pe Bulevardul Carol, lângă Biserica Armenească. Bărbat frumos, sub treizeci de ani, artist plastic, cu o facultate tehnică la bază, tânărul mi-a stârnit de la început un sentiment de duioșie. Terapia, desfășurată pe parcursul a patru-cinci ședințe, a conținut un test asociativ verbal în care am descoperit amândoi cuvintele ce i-au declanșat răspunsuri emoționale. Fără a le dezvălui aici, din motive de strictă deontologie, mi le-am notat totuși pentru o eventuală reamintire. Datorită“psihologiei analitice” am reușit să pătrundem în sferele inconștientului colectiv, în câteva coridoare arhetipale, printre umbre și franjuri de lumină, în sinele lui și al meu. În timpul ședințelor, am remarcat cu satisfacție și smerenie că sufletul i se vindeca, văzând cu sufletul. M-am bucurat, când vindecarea a fost deplină și ca urmare a maturizării sale prin recunoașterea ca lipsită de rost a unor vorbe ca:“las’ că trece” sau a preatocitei expresii: „gândește pozitiv”, rostite de tot felul de binevoitori, fără niciun bun rezultat terapeutic. Consistent. La final, tânărul m-a invitat la vernisajul unei expoziții personale  ̶  cunoșteam locația și văzusem o parte din lucrări  ̶  și, în timpul prezentării, s-a amintit că parte semnificativă din lucrări oglindesc imagini ale unui univers torționar ce freamătă într-un ocean de sânge, luminat de nesfârșite șiruri de oase albite, subțiate de timp și de nedreapta uitare. Îmi simțeam obrajii în flăcări. Când autorul ne-a privit în ochi și a luat cuvântul, mi-am impus să nu leșin, căci tocmai spunea:”Mult timp, am cărat, fără să știu, o povară… Mă apăsa și-mi pricinuia anxietatea. Am început să pictez ca să mă vindec. Nu reușeam până la capăt și căderile reveneau. De curând, am urmat o terapie la un psiholog, prezent, aici, printre noi, și am aflat de unde venea o parte din acest balast anxios… Când m-a întrebat, nu am știut ce să-i răspund. Acum, îi mărturisesc prietenei, psiholog, că bunicul meu matern a fost gardian la o colonie de muncă din Balta Brăilei. În urmă cu câțiva ani, s-a prăpădit de cancer. Eram puștan, dar m-au însoțit povestirile lui cu bătuții și gălbejiții pe care îi păzea. Îi era milă de ei. Silit să trudească, disciplinat și sârguincios, îi pedepsea, fără să crâcnească, de câte ori primea ordin.” Îl ascultam și-mi simțeam ochii în lacrimi. Am respirat oarecum ușurată, că bunicul lui nu trecuse prin niciuna din temnițele în care suferise tatăl meu, asumându-mi evaluarea personală. Un pic egoistă…

***( fragment dintr-un roman în curs de apariție)

Fragment (dintr-un roman în lucru)

Răzvrătirea devenise atât de radicală dar, oricât de dificilă era misiunea mea, nu oboseam să caut noi susținători ai ideilor mele ce, din păcate, s-au dovedit niște nefericite iluzii într-o țară siluită și furată. Radicalismul meu nu venea însă dintr-o instrucție școlară susținută,— n-apucasem să fac decât șapte ani de școală elementară, trei la Școala 35 de băieți și patru la Târgu Mureș—, ci dintr-un spirit autodidact susținut și orientat de bătrânul meu învățător, care avea grijă să-mi împrumute cărți și nu pregeta să mă îndrume și să-mi explice. Acasă la învățătorul Rizescu, mare iubitor de cărți, exista o cameră a cărților, cum îi plăcea s-o numească: o încăpere uriașă cu pereții ticsiți de istorii și povești prinse între coperte din epoci și timpuri diferite. Cărți vechi, bijuterii cum le numea, dar și cărți nou apărute, tipărite la Cartea Rusă. Sigur, după ce mi-a stârnit pofta de lectură, n-a contenit să mă îndrume ce să citesc, inclusiv, cărți apreciate și iubite de bolșevici, ca să pricep și să optez în cunoștință de cauză. Despre opțiune, Rizescu spunea adesea:”Noi, oamenii avem șansa de a alege, căci Bunul nostru Prieten ne-a hăruit cu liberul arbitru”. La început, nu pricepeam ce-o fi acel liber arbitru dar, în fața unor opțiuni, am înțeles, fără să-mi împuieze capul cu definiții pe care, oricum, le disprețuia. Într-una din acele zile dedicate cărților, m-a invitat în camera cărților și mi-a spus, zâmbind: “ Uite, acum, după ce l-ai citit pe Tolstoi, ia și astea două cărți, citește-le, să vezi și tu ce adânc poate fi sufletul unui bolșevic.“  Una se numea Apele Narinului de  N. Biriucov, cealaltă, Mama de Maxim Gorki. Le-am citit. Prima, treacă-meargă, a doua însă mi s-a părut desprinsă parcă din altă viață. Și eu mă născusem și trăisem într-un cartier de oameni sărmani și eu auzisem sirene de fabrici, dar nu-mi aminteam să fi văzut, înainte de venirea bolșevicilor, numai chipuri posomorâte de muncitori care semănau cu niște gîndaci buimăciţi de spaimă. Cât despre uriaşele carcere de piatră ale fabricilor, era clar că acel domn scriitor nu știa multe despre fabrici și, cu atât mai puțin, despre carcerele din temnițele bolșevice. Sau poate la ruși, o fi fost cum le descria el. Eu n-aveam să mă împăc însă cu aflatul lor în treaba noastră. Cartea am terminat-o totuși de citit, chiar dacă m-a înfuriat concluzia despre revoluţionarii care trebuie să facă rost de cӑrţi pe care să le dea poporului să le citească. Mai mult, m-a înfuriat o zicere desprinsă din bezna minții, cu muncitorii “duşmani ai proprietăţii particulare, care dezbină și aţâţă pe unii împotriva altora, creează ciocniri de interese și îi minte.” Adică, părinții mei, dacă aveau o casă și o grădină, trebuia să scape musai de ele și să le ofere statului la grămadă, ca să nu sufere din cauza ciocnirilor de interese. Realitatea era că în fiecare zi constatam că bolșevicii aveau spatele asigurat tocmai de cei care ar fi avut datoria să-i împiedice să răspândească molima ce avea să fie imposibil de vindecat. Peste ani, după suferințe ce parcă nu se mai curmau, aveam să constat că microbul bolșevic și apoi cancerul comunist distruseseră cu totul sufletul românului.

Precizare

Precizare

Nu mai știu prin care anotimp al lui 2005, o împrejurare deloc întâmplătoare m-a determinat, din dorința de a găsi posibile răspunsuri la cunoscute și totuși imprevizibile manifestări ale naturii umane înfrățită, subtil, cu Venus și Marte, să apelez la experiența unui psiholog. Așa am cunoscut-o pe Cristina Marin în cabinetul ei de psiholog, situat la acea vreme într-o veche și răcoroasă clădire învecinată cu Biserica Armenească.

Impresia inițială− prilejuită de o privire cuprinzătoare și o determinare elegantă a argumentului cu care a condus acel prim dialog− m-a convins să o mai caut. Urmarea reprezintă istoria nescrisă a unei prietenii constructive care, grație acestei cărți, se rotunjește. Promisiunea făcută Cristinei Marin, în urmă cu doi ani, când mi-a încredințat, cu rugămintea de a fi așternută pe hârtie, povestea tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat între anii 1954-1962 în temnițele comuniste, reprezintă pretextul unei întoarceri în timp, pe care aș numi-o invitație la neuitare.

Un dosar al inculpatului, numit de anchetatori bandit, alcătuit din procese-verbale de interogatorii și diverse documente oficiale din timpul anchetei bolșevice, obținut de familie de la CNSAS, câteva dialoguri desprinse din amintirile unei fiice marcată de suferința tatălui ei, vizita la un prieten supraviețuitor, dar și bogata listă de lecturi, înclusiv filme și articole referitoare la perioada bolșevică și comunistă alcătuiesc fundația pe care s-a înălțat această nouă construcție epică.

Ceea ce însă constituie miezul, inima cărții este o replică a Cristinei Marin: “Voica, mama mea, pierduse câteva sarcini înainte de a mă naște. Când m-a adus pe lume, tata a hotărât să-mi pună același prenume cu al copilului unui bun prieten de-al său, Florică. Făcuseră împreună câțiva ani de închisoare. Pe copilul lui nea Florică  îl cheamă Cristian. A devenit și el psihoterapeut. L-am întâlnit, acum câțiva ani, într-o împrejurare străină de voința mea și a lui și am constatat că tații noștri trecuseră prin experiența închisorii și fuseseră prieteni. În acele clipe, mi-am dat seama că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire: apărusem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu, tovarăș cu el  de închisoare și suferință. Am realizat că tații noștri ne-au desemnat, pe noi, copiii lor, frați de sânge și, că într-un anume fel, și eu trăiesc două vieți într-una. Mai mult, în copilărie, de puține ori, mi se rostea numele. Nu pricepeam, dar azi ca psiholog realizez că posibila ipostază a copilului de substituire mă determină să fac cunoscută drama familiei mele…

Mai departe, spaime, temeri sau ezitări personale, legate de un subiect atât de tragic și delicat cum a fost impunerea, cu orice preț, în România postbelică a regimului bolșevic- comunist,− la fel de periculos și nociv ca cel nazist−, sper să fie contracarate de itenția onestă de a prezenta echidistant o realitate istorică dirijată de la un pupitru aflat într-un Iad Politic, gândit, organizat și condus, pas cu pas, de mari puteri ale vremii, după același model ce, din nefericire, se perpetuează, chiar dacă protagoniști și ideologii s-au schimbat. Însă modalități de subjugare  ale statelor mici au devenit mai sofisticate. Și mai periculoase.

În rest, ritmul în care decurge povestea dramatică a unui muncitor român, necontaminat de molima comunistă, dar și tragedia unei țări infestată cu ciuma de care parcă nu se mai vindecă, reprezintă o nouă provocare.  O astfel de construcție literară, inspirată din încercări atât de dramatice, prin care românii au fost siliți să treacă, invită la neuitare.

***
(fragment de început al unui roman în lucru)

 

Trilogia Aromânilor

Cronică despre trilogia D71_1154_resizeÎngerii din Moscopole, semnată de criticul Aureliu Goci. Publicată pe Agenția de Carte.