Category Archives: Vorbe care ajută

O altfel de propunere

DSC_8008

Actualitatea literară”, nr.37, din martie 2014, la pag. 10-11

Bucurie matinală

Fidelă trăirilor, constat că am pierdut instinctul filozofelii și întrebărilor retorice. Deși mă mai atrag. Uneori. Azi, numai să punctez. Scurt. La obiect. Mai limpede decât în tinerețe, dimineața simt bucurie că m-a făcut mama femeie. În toate sensurile. Chiar dacă existența îmi servește nu numai șampanie, ci și câte o poșircă bună să provoace dureri de burtă. Ce  contează însă astfel de percepții în comparație cu armonia- stârnită de minte/ trup- sau gândul că frumusețe și feminitate presupun exercițiu constant?! Oricât de istovitor.  Nu mai cad  însă în capcana unor cuvinte- labirint și mă limitez la câteva accente. De pildă, capacitatea femeii de a iubi dincolo de hotarele maternității. Sau pofta a capta cu interes mereu proaspăt semne vitale ale logicii masculine. Dar și norocul de a poposi când pe Marte, când pe Venus cu încredere și speranța unor instantanee cu porțiuni neexplorate. Indiferent de experiență sau vârstă…

Și un cadou de Moș Nicolae :))

***
Un Interviu despre mine realizat de Claudia Minela apărut în revista Negru pe Alb.

la paginile 26-28.

 

 

Cel mai frumos cadou de ziua mea

Mulțumesc!
În Agenția de Carte, un articol semnat de George Motroc.

Chiar şi în această epocă p(r)ost-postmodernă continui să cred într-un mit al scriitorului şi de aceea continui să practic un mic şi personal exerciţiu de admiraţie pentru anumiţi scriitori români ale căror cărţi le recitesc în preajma sau de ziua lor de naştere.[ more]

Titus Vijeu despre Îngerii din Moscopole

Mulţumesc Radio România Cultural  şi lui Titus Vijeu pentru prezentarea romanului  pe care o puteţi asculta aici:

Încă un pas…

O călătorie de mii de mile începe cu un pas.

Laotse

Bolta cu stele şi legea morală

Pentru mine, anul  2011 a demarat în trombă, în ianuarie, când am primit acel cadou nesperat, vacanţa din Maroc de care v-am povestit, aici, Pe canapeaua Catiei.  Când am revenit, mi-am continuat documentarea şi scrierea la romanul Îngerii din Moscopole, finalizat, de curând.

Dorinţa de a mă desprinde de ce nu mă reprezintă- relaţii, obligaţii, politeţuri, convenienţe etc.- din ce în ce mai evidentă, i-am dat curs, fără să şovăi şi am constatat că, oricât de complicat ar fi contextul în care respir, pot face faţă, senină, derapajelor cotidiene- nu le înşir, căci nu le veţi găsi reiterate pe acest blog. Prin urmare, mi-am potrivit ceasul interior şi am funcţionat după tic-tacul lui. Era nevoie de curăţare, eram, încă sunt obosită de prefăcătorii şi cuminţenii stupide. M-am revoltat împotriva mea, apoi mi-am aplicat corecţia necesară  scrisului. Familia mă ajută- slavă domnului!- să fac ce simt, iar responsabilităţile îmi conferă, armonios, un echilibru, râvnit de atâta vreme. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi avut înţelegerea necesară? Să vă povestesc o întâmplare amuzantă şi nu prea, din copilărie.

Neascultătoare, pusă pe şotii, făceam ca orice copil năzbâtii, de diferite intensităţi, când îi oripilam pe ai mei cu încăpăţânarea prin care îmi susţineam punctul de vedere, în consiliile de familie, unde oricum eram minoritară. Tatăl meu, cu care am avut o relaţie extraordinară, se străduia, mereu, să fie calm. Opinia lui mă afecta cel mai mult. Eram prin clasa a noua când, într-o zi l-am surprins lângă dulapul cu cărţi şi caiete, cum îmi cotrobăia prin hârtii. Palid, furios şi nedumerit! Nu puteam rosti o vorbă şi aşteptam să găsească ceva ce nu ar fi trebuit să nu vadă nimeni. Tremuram de neputinţă şi revoltă, m-am aşezat pe un scaun şi l-am invitat, rece, să caute mai departe, gest ce nu a trecut neobservat şi, în loc să se oprească şi să părăsească încăperea, el a continuat  mai nervos, până a găsit ce deja îşi imagina: un pachet cu scrisori de dragoste de la un coleg de clasă paralelă. Mi le-a fluturat triumfător, a ales una ce i s-a părut mai deosebită, a vârât-o în buzunar şi m-a invitat în bucătărie, unde se găseau mama şi bunica. Am înălţat, cu tristeţe, din umeri şi l-am urmat. Nu m-am mai uluit, când i-am văzut pe toţi trei, aşezaţi , în jurul mesei şi, când tata a început să lectureze respectiva scrisoare. Îmi adunam lacrimile de neputinţă, căci nu vroiam, cu nici un preţ, să  le dau curs. La sfârşit, când nu exista nici o speranţă ca eu să scot o vorbă, tata a tunat către mama: “te duci la şcoală, vezi ce e cu băiatul ăsta care a îndrăznit să scrie fetei mele că o iubeşte şi îi atragi atenţia să înceteze!
M-am sculat şi am părăsit încăperea. Ceva se sfârşise. A doua zi, la şcoală, i-am spus acelui băiat să nu-mi mai scrie, că nu mai puteam fi prieteni. Oricât de mult s-a străduit să afle motivul, niciodată nu i l-am putut spune. Sigur că tatăl meu a regretat acel gest şi relaţia noastră a continuat specială, dar eu am priceput că oricât de apropiaţi ar fi oamenii, nu au dreptul să se trateze ca nişte obiecte şi, indiferent de cât de copii ar fi, nu sunt proprietatea nimănui, nici măcar a părinţilor.

Astăzi, la oarece maturitate, sunt recunoscătoare pentru acea lecţie predată de tata. O întâmplare banală despre o anume educaţie, numai că viaţa e un şir de întâmplări, nu de puţine ori banale şi stupide, din care ne putem sustrage, deşi realitatea ne dezvăluie, cinic, stelele de deasupra şi legile morale din noi. Între ele distanţa e nesfârşită…