Monthly Archives: July 2011

numărătoarea inversă

până la atingerea limitelor, a devenit, cu timpul,  o stare  monitorizată cu  detaşare şi cuminţenie. sună pragmatic?  ieşirea, din cotidian, poate seamănă cu vinul decantat în butoaie speciale:  pe măsură ce se limpezeşte e tras în recipiente mai mici şi păstrat, în continuare, la temperaturi joase, astfel încât  să devină o licoare ameţitoare ce poate lesne amăgi. prin urmare, fără  o experienţă a savurării, asemenea” zboruri” devin periculoase şi nu oricine le poate stăpâni sau monitoriza, astfel încât “aterizarea “şi “decolarea” să provoace aplauze la rampă deschisă…

urmează, din nou, o astfel de aterizare şi decolare pentru care-i sunt recunoscătoare celui mai bun prieten al meu[ dumnezeu] deoarece are, zi de zi,  grijă să-mi fie bine…

Advertisements

Bolta cu stele şi legea morală

Pentru mine, anul  2011 a demarat în trombă, în ianuarie, când am primit acel cadou nesperat, vacanţa din Maroc de care v-am povestit, aici, Pe canapeaua Catiei.  Când am revenit, mi-am continuat documentarea şi scrierea la romanul Îngerii din Moscopole, finalizat, de curând.

Dorinţa de a mă desprinde de ce nu mă reprezintă- relaţii, obligaţii, politeţuri, convenienţe etc.- din ce în ce mai evidentă, i-am dat curs, fără să şovăi şi am constatat că, oricât de complicat ar fi contextul în care respir, pot face faţă, senină, derapajelor cotidiene- nu le înşir, căci nu le veţi găsi reiterate pe acest blog. Prin urmare, mi-am potrivit ceasul interior şi am funcţionat după tic-tacul lui. Era nevoie de curăţare, eram, încă sunt obosită de prefăcătorii şi cuminţenii stupide. M-am revoltat împotriva mea, apoi mi-am aplicat corecţia necesară  scrisului. Familia mă ajută- slavă domnului!- să fac ce simt, iar responsabilităţile îmi conferă, armonios, un echilibru, râvnit de atâta vreme. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi avut înţelegerea necesară? Să vă povestesc o întâmplare amuzantă şi nu prea, din copilărie.

Neascultătoare, pusă pe şotii, făceam ca orice copil năzbâtii, de diferite intensităţi, când îi oripilam pe ai mei cu încăpăţânarea prin care îmi susţineam punctul de vedere, în consiliile de familie, unde oricum eram minoritară. Tatăl meu, cu care am avut o relaţie extraordinară, se străduia, mereu, să fie calm. Opinia lui mă afecta cel mai mult. Eram prin clasa a noua când, într-o zi l-am surprins lângă dulapul cu cărţi şi caiete, cum îmi cotrobăia prin hârtii. Palid, furios şi nedumerit! Nu puteam rosti o vorbă şi aşteptam să găsească ceva ce nu ar fi trebuit să nu vadă nimeni. Tremuram de neputinţă şi revoltă, m-am aşezat pe un scaun şi l-am invitat, rece, să caute mai departe, gest ce nu a trecut neobservat şi, în loc să se oprească şi să părăsească încăperea, el a continuat  mai nervos, până a găsit ce deja îşi imagina: un pachet cu scrisori de dragoste de la un coleg de clasă paralelă. Mi le-a fluturat triumfător, a ales una ce i s-a părut mai deosebită, a vârât-o în buzunar şi m-a invitat în bucătărie, unde se găseau mama şi bunica. Am înălţat, cu tristeţe, din umeri şi l-am urmat. Nu m-am mai uluit, când i-am văzut pe toţi trei, aşezaţi , în jurul mesei şi, când tata a început să lectureze respectiva scrisoare. Îmi adunam lacrimile de neputinţă, căci nu vroiam, cu nici un preţ, să  le dau curs. La sfârşit, când nu exista nici o speranţă ca eu să scot o vorbă, tata a tunat către mama: “te duci la şcoală, vezi ce e cu băiatul ăsta care a îndrăznit să scrie fetei mele că o iubeşte şi îi atragi atenţia să înceteze!
M-am sculat şi am părăsit încăperea. Ceva se sfârşise. A doua zi, la şcoală, i-am spus acelui băiat să nu-mi mai scrie, că nu mai puteam fi prieteni. Oricât de mult s-a străduit să afle motivul, niciodată nu i l-am putut spune. Sigur că tatăl meu a regretat acel gest şi relaţia noastră a continuat specială, dar eu am priceput că oricât de apropiaţi ar fi oamenii, nu au dreptul să se trateze ca nişte obiecte şi, indiferent de cât de copii ar fi, nu sunt proprietatea nimănui, nici măcar a părinţilor.

Astăzi, la oarece maturitate, sunt recunoscătoare pentru acea lecţie predată de tata. O întâmplare banală despre o anume educaţie, numai că viaţa e un şir de întâmplări, nu de puţine ori banale şi stupide, din care ne putem sustrage, deşi realitatea ne dezvăluie, cinic, stelele de deasupra şi legile morale din noi. Între ele distanţa e nesfârşită…

O pagină adăugată pentru prima cititoare a romanului manuscris Îngerii din Moscopole

Pentru că Diana şi-a dorit să scriu ceva în plus despre cei doi iubiţi dispăruţi cu ceva timp în umă, să zicem, prin secolul XVIII, am mai adăugat o pagină despre ei.

***Apusul aduce culori prea grele peste munţii ce-şi scuipă plămânii, de la fum gros şi duhoare de carne încinsă şi arsă. Pădurile suspină, îngrozite. Moartea se învăluie, oarecum ruşinată, cu fumul gros şi sângele prelins pe pietre. Îşi vede trupul scheletic, măcinat de vreme, albit lacrimi. Luptele continuă, dar slab. E mânioasă! Nu are pe cine să mai devoreze. Îşi caută însă, cu disperare, prospături, să-i potolească setea nebună de viaţa pe care n-a cunoscut-o. E tristă, vlăguită şi nimeni nu-i ştie neputinţa. De câte ori nu s-a apropiat de viaţa clocotitoare în tinere trupuri! Cu sfială, însă curioasă şi pofticioasă. De câte ori, nu s-a străduit să-şi ţină respiraţia puturoasă, dar numai apropierea ei şi rupea vraja, viaţa se topea şi se risipea, culorile păleau şi mureau, carnea dispărea şi gândurile se risipeau, iar sufletele se zbăteau, bieţi peştişori pe uscat. Cu disperarea ultimilor ei forţe îşi pune o gheară în dreptul ochilor, aşa cum fac oamenii, când privesc în depărtare şi, dincolo de fum şi suspine îi vede cum se privesc, îşi surâd, se ţin de mână şi se plimbă, ameţiţi, printre cei duşi. Rupţi de timp şi lume! Ce nebuni! Cum de nu i-a zărit? Şi ce frumoşi! O ia cu un soi de sfială şi spaimă. Dacă muntele şi pădurea îi adăpostesc şi-i poartă sus, pe stânci? Ştie că nu are atâta vlagă să-şi poarte oasele, sus, pe stânci, acum că i s-a lehămeţit de la atâta sânge. Continuă să-i privească, fără să se apropie. De-ar fugi, o dată, din calea ei, de nu i-ar mai vedea! I s-a făcut aşa de frig! Ticălosul de soare n-are de gând să o încălzească şi pe ea, în schimb se pricepe să o arate cea mai hidoasă, de parcă ar fi singura din lume. Îi priveşte din nou, cum se aşează lângă un copac, cu tulpina retezată de la jumătate, în sus. Par a se odihni. Nebuni de legat. Să nu se apere, să nu mai lupte… Se apropie mai mult. Cum îşi zîmbesc: le străluceşte chipul de la afurisita de lumină. Alţi câţiva paşi, abia târşiţi. Se împiedică de o falangă din lemn, din cele ce se leagă de picioarele osândiţilor, bătuţi la tălpi. Se ridică greoi şi nu mai vede, limpede, când îi înşfacă pe amândoi: Alecu şi Domnica cad răpuşi de gloanţe, în acelaşi timp. Atât de aproape de ei, arsă de lumină, moartea nu se satură să-i privească pe îngeri. Soarele împrăştie petele de culoare, în timp ce adieri venite dinspre munte poartă fumul până departe şi curăţă aerul otrăvit. Purtaţi pe braţe, Alecu şi Domnica ajung, acasă, la Cosma Hrisiciu.

În mijlocul grădinii, cei doi iubiţi îşi găsesc binecuvântat culcuş, adăpostiţi de copaci.  Arome nedefinite, mireasme necunoscute, esenţe lemnoase, amestec exotic şi greu, combinaţie de petale de trandafir vişiniu, cu esenţă moscat lemnoasă se împletesc trist, de când lumea. Pagini se răresc şi se subţiază, iar ochii simt o stranie usturime. Timpul doare. Când a fost ieri, când e azi? Masivul Gramos se află în acelaşi loc. Păduri, tocite de vreme poartă, pe aripi de frunze, şoapte de cronici scrise, îngropate şi poate uitate. Povestea de la Prodromiţa, nişte ruine părăsite şi timpul ce îşi joacă o altă carte, fie nepăsător, fie îngăduitor faţă de oameni şi fapte…***

Start!

***

Să mă opresc ? Să-mi inventariez paşii, diferit, ritmaţi?
Fie respir adânc, să-mi odihnesc sufletul, după o cursă susţinută, fie doresc s-o iau, pur şi simplu, la goană pe drumuri necunoscute, o ancestrală provocare şi  aventură, menite să-mi smintească sufletul de inocenţă şi voluptate, când se  întreabă de ce aşa şi nu aşa?
Vreau [ştiu că nu trebuie] să pornesc în cursă nebună, iar scrisul e cea mai tare provocare, dar ca să scriu cum simt că pot, trebuie să trăiesc indecent de adevărat şi să mă” îmbăt”de întâmplări, nu de licori prin cafenele mai mult sau mai puţin literare…
Dacă acum câţiva ani scriam pe  o copertă

Azi, altele sunt percepţiile.
Mi-e însă atât de drag romanul de debut, căci fără el, habar n-aş fi avut de bucuria cuvântului scris ce mi-a prilejuit cea mai fidelă autocunoaştere.

Puterea unui gând “rostit” în scris

… dacă e placul lui Dumnezeu, răstoarnă concluzii medicale, receptate uneori cam prea lesne,  de apropiaţi plângăcioşi ai celui împins de propria nefericire la limita dintre viaţă şi moarte, căci boala se instalează în sufletul bolnav de tristeţe. Cunosc  un asemenea Om, dar simt că doreşte să mai trăiască o vreme, deşi  viaţa din ultimii ani i-a fost o biată tentativă  masochistă. Bolnav la suflet şi trup,  SĂ  REUŞEASCĂ să-şi trimită afurisita de boală la plimbare…!

 

La Union, birjar, la margine de aparenţă!

Găsirea unei adrese, a unui loc de parcare, pentru  o persoană aşa distrată ca mine, poate fi mica aventură. Ieri, căutam strada Caragiale, pe care de altfel am mai fost, nu puteam însă localiza numărul 21-23.  Am scos-o, mai întâi, la capăt cu dubitativul ” o fi, n-o fi vreun loc de parcare?” şi-apoi  m-am pus pe întrebat iar, la capătul unor încercări eşuate, m-am dumirit cum stă treaba cu strada Caragiale, ce-i drept, niţeluş contorsionată. La numărul 21-23,  am constat cu uimire că e o casă, în care a locuit nenea Iancu al nostru,  scriitorul Caragiale.

Am intrat, oarecum emoţionată, de spiritul lui Caragiale care râdea, deasupra timpului, de o provincială dintr-un Bucureşti natal.

Invitată la un vernisaj de pictură şi sculptură, Ioana Lavinia Streinu şi Adrian Curcan Dumbravă, am purces la privit. La primul contact cu pictura Ioanei Streinu, senzaţia mea de profană, care căuta titlul, în josul fiecărei pânze şi nu-l găsea, a fost a provocării de a reveni pe detalii şi semnificaţii de culoare. Sigur, cu acea cheie oferită, graţios, de pictoriţă, la margine de aparenţă, am fost avertizată şi ajutată să traversez prin locuri, oarecum, marcate. Prima senzaţie? Picturile expuse nu devoalează femininul sau masculinul, ci sugerează, mai degrabă, un univers cerebral, atipic, aş risca termenul cuprinzător, ce desenează emoţia cu un soi de zgârcenie şi fără risipă. O pictură interiorizată ce vrea să ascundă, nu să arate. Pot fi intuite drumuri, cărări, contururi( după pofta inimii!) ce se unesc întru’ culoare. Am văzut, spre exemplu, îngeri ce se revarsă pe luciul unui alb “lăsat”, din delicateţe, pe pânză. S-a subliniat, în unele opinii, chemarea spre culori sumbre. Îmi vine să zic:”de unde, până unde?” Ochiul profan le-a perceput odihnitoare, cu un parfum suav de funze, uşor foşnitoare…

S-a vorbit mult, s-a cântat la pian, s-a dialogat, s-a râs, însă cel mai substanţial beneficiu, alături de picturile Ioanei  Lavinia Streinu au fost momentele, din preajma criticului de artă Corneliu Antim, prieten şi  exeget de marcă al picturilor semnate Ioana  Lavinia Streinu.

Acum, după primul privit/prima lectură, cred că  o să revin la viitoare vernisaje ale pictoriţei.

***
Să nu uit! Am ţinut să văd şi lista de meniuri şi, printre meniurile îmbietoare de La Union, am găsit ceva extrem de convenabil pentru un scriitor: Platou La Coate Goale. Delicios!