Monthly Archives: September 2010

Paulino Vieira

Am aflat numele pianistului care a  acompaniat-o pe Cesaria Evora  pe scena Le Bataclan(Paris, 1995). Se numeşte Paulino Vieira şi e… fabulos. Sper să-l văd  la spectacolul din 18 octombrie de la Sala Palatului, alături de Evora…

Advertisements

De-ale mele…

Schimbări benefice, fireşti…

Exersez cotidianul chiar dacă, uneori, aud  prin vis sau limpede lovitura fermă de ciocan judecătoresc a trecutului. Despovărată de întrebările ce m-au cutreierat sau cotropit, constat senin cum locurile, chipurile, evenimentele s-au amestecat, şi-au destrămat conturul, răspândind în jurul lor un parfum cu iz de scoarţă aspră sau neted- lemnoasă.

Azi, miros a copac şi-mi pare firesc să “uit” de chipuri  sau evenimente, iar pasul meu ordonat şi calm să se armonizeze cu bruiajul cascadei ce nu mai sperie, nu mai provoacă reacţii pe care să le regret cândva.

Posibil să fi fost mereu aşa şi, numai dintr-o eroare umană să mă fi răsfăţat la gândul că, de-am avut şansa să mă nasc femeie, trebuia să fac  minimul gest de cochetărie, copiind la indigou dileme ancestrale. O pauză: cât să respir profund şi să  privesc feminitatea  sau frumuseţea(?), dincolo de peisaje mirifice sau ipotetice, dincolo de ceea ce altădată îmi închipuiam, visam sau îmi doream cu frenezie. După războaie în care cea mai letală armă era oglinda prefăcută, după fierberi materne sau carnale, după minciuni perpetue de basme ce-ncepeau şi  sfârşeau cu formule identice, după adorabile despicări ale firelor în multiple sensuri, după cearcăne matinale, însoţite de spaime, atunci când aveam curajul să mă scald într-un ciob de oglindă, desluşeam imagini caraghioase şi râdeam în hohote: peisajul se schimba, adevărurile se înşirau unul după altul, bobiţe de  mărgele infinite, iar eu mă uitam, instinctiv, la frumoasele mele casete doldora de sclipiri colorate şi efemere. Îmi dădeam seama de cât de puţin aveam nevoie pentru a fi frumoasă.

Sincer?

Nu regret că nu am ocolit capcane ancestrale şi-acest ultim strop de cafea delicioasă, savurată în armonia dimineţii, reprezintă smerenia gândului despre parfumul pe care omuleţul Jean-Baptiste Grenouille nu a reuşit totuşi să-l inventeze.

Îmi îngădui şi-mi promit să amintesc despre  esenţa  feminităţii aici sau în viitoare cărţi…

De-o vrea Dumnezeu!

Un exemplu concret…


În octombrie,vine din nou în România

Doamna Cesária Évora , artistă  ce-apropie cu o uluitoare naturaleţe jazzul de alte genuri muzicale. Ce bine-ar fi să fie însoţită şi de pianistul care invită clapele la dansul  Tcha Tcha Tcha.

Pentru pasionaţii genului [more]

La Mojo Club

Eveniment organizat de site-ul Bocancul literar şi partenerii săi.

[more]

Punţi…

… ce-au fost construite de la apariţia romanului de debut Încă un pas(editura Echinox, 2007). Dialog ce-ajută autorul fără ţeluri veleitare, care-şi propune să comunice, dincolo de diferenţe, de timp sau de modă. Imagini ce confirmă o poveste frumoasă, datorată exclusiv scrisului.

Dimineaţa în Cişmigiu

Alături(de la dreapta la stânga)de: Elena Cârlan,Violeta- Loredana Pascal.

Recunosc,

mi se întâmplă adesea să mă-nfăşor în borangicul tăcerii. Adun amintiri, esenţe pe care le-am savurat şi “uit” să  plâng. Plutesc în zbor cuminte, abia de mai percep boscorodeala  mocnită. Zâmbesc! Omit dialogul cu surzii şi plutesc paralel cu disputele existenţiale… Observ, ascult şi, uneori, am şansa să trăiesc.

Azi, am avut bucuria să dialoghez cu o cititoare: o întâlnire frumoasă. Departe de  bănuiala de orgoliu sau veleitarism, am simţit pentru întâia oară, cu adevărat cât contează cuvântul scris ce-ajunge la cititor. Mi-a povestit, mi-a explicat, m-a întrebat… iar eu mi-am promis că voi continua să scriu, indiferent de… Nu însă, indiferent cum!

Şi ce să fie mai benefic, dacă nu starea de armonie, de  bucurie a scrisului ce  nu se confundă cu obsedantele dorinţe de a fi pe placul criticilor sau cu scopul de a obţine premii, nu de puţine ori, contestate sau compromise… Adevărul nu e absolut, însă bucuria pe care un cititor o poate oferi  în frumuseţea deplinului anonimat e unică.

Despre ce am vorbit? O parte din subiectele-abordate sunt redate în suava melodie semnată de Enya( o dragă şi preţuită cântăreaţă).



Gând matinal

Adun entuziasmul cu lehamitea? E ca şi cum aş aduna un măr cu-o pară. Logica de matematician fără diplomă îmi şopteşte: e posibil, de ce nu? Chiar de  pare o … glumă(vai, cât mă menajez!), duc gândul pân-la capăt: mărul şi para, fructe gustoase şi zemoase. Cât despre entuziasm şi lehamite, stări de spirit, se pot amesteca, cu minima condiţie de a nu juca la cacealma. Fără să pot premedita, realizez: aşa am procedat  mereu şi, astfel, am salvat-o pe inocenta liceeană. O permanentă stare de dans improvizat, altul şi-acelaşi, executat pe luciul mişcărilor ample: Entuziasmul, reverenţă care precede valsul, Lehamitea, alunecare blazată şi lenevoasă. Indiferent de stare însă, inocenţa se păstrează la fel ca-n melodia  Andei atât de … trecută… atât de prezentă!