Category Archives: Întâlniri care ne marchează

“Ingeborg şi Paul (10) Epilog”

Moto
în țările disperate cu ieșire la mare/și cel care scrie acolo/ sortit e pe veci să aleagă/între răfuială și alibi”( O altă versiune, Cornelia Maria Savu)

Se spune că destinul ar fi dictat de rațiuni mai presus de voința muritorului. Inexplicabile. Oricât de încâlcită și greu de explicat, viața continuă să fie un dar neprețuit. Indiferent de destin! Iar, dacă mă refer la parcursul artistului, subiectul se nuanțează și devine alunecos precum picătura de apă strecurată printre degete. În general, delicat și dureros. Deoarece, la întrebarea : va avea artistul român parte, vreodată, de un trai decent?, răspunsul instituțiilor abilitate, dar și al societății civile- câtă mai e- se lasă de prea mult timp așteptat.
Dincolo însă de considerații generale, mărturisesc neputința cuvintelor  față în față cu evenimentul dramatic, terifiant, dureros: moartea poetei și jurnalistei Cornelia Maria Savu, generată și poate grăbită de umilitoarele privațiuni materiale pe care s-a străduit, exemplar, să nu le trâmbițeze la adevărata lor dimensiune. Nici măcar prietenilor apropiați. Deși s-au scurs patruzeci de zile de la trecerea Corneliei  în neființă, sentimente de neputință și dezamăgire mai bântuie încă prin inimile cunoscuților și apropiaților.
Cu ce să încep? Cu volumele de poezii publicate între 1973 și 2006? Totem în alb(Albatros, 1973), Uraniu, forme și oameni de zăpadă( Editura Eminescu,1978), Emblema (Editura Eminescu, 1980), Aventuri fără anestezie (Editura Eminescu,1983), Semne de viață (Editura Eminescu, 1987), Roman cu sertare (Editura Vinea, 2005) . Și să continui cu distincții și recunoașteri : Premiul Nicolae Labiș pentru poezie, Premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru jurnalism cultural al APLER, Premiul pentru jurnalism cultural al revistei Tomis, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer conferit de Președintele României, Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor București pentru volumul Roman cu sertare(2005). Într-o lume normală și de bun simț, o poetă și o jurnalistă de asemenea anvergură ar fi fost cazul să NU… Evit totuși propria-mi capcană și nu mai insist. Cu siguranță, nici Corneliei  nu i-ar conveni- din locul de unde poate ne ascultă și ne privește- să pun  și eu sare pe o rană vie pricinuită Artistului. Dinăuntru sau dinafara sistemului.
În memoria poetei, reiterez însă imensa bucurie pe care, în ultimii cinci ani, mi-a dăruit-o, săptămânal, în lungi discuții despre literatură și scris. Uimire, admirație, satisfacție, privilegiul de a asculta, de a vorbi și de a învăța de la o maestră a condeiului sunt doar câteva din trăirile și amintirile legate de Cornelia Maria Savu. Mă încânta, mă uimea cu alchimia poezie/istorie, cu rigoarea și profunzimea detaliului, cu mintea ei brici. Calități, pe care cititorul le regăsește în poezii și în numeroase articole din Curierul național sau revista Cultura, proiect de… inimă și cursă lungă. Îmi plăcea să o ascult cum povestea despre lumea literară: cu umor și înțelegere. Inclusiv, pentru ce nu ar trebui să se mai facă. Își respecta colegii și se bucura de reușitele lor. Cu generozitate. Indiferent de relele care o macinau, Cornelia Maria Savu reușea să zâmbească și să aducă în prim plan vorba de duh. Avea ținuta morală, naturalețea și credibilitatea de a-și rosti cu voce tare pincipiile. O dată, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus: “ Nu zic că ar fi imposibil să fac rost de mai mulți bani… De exemplu, dacă m-aș ocupa de bogătanii cu fluturi de scriitori. Numai că, oricâte nevoi aș avea, nu pot să trădez Literatura!” Și nu a trădat-o. Chiar dacă s-a alăturat, mult prea devreme, bunului ei prieten, prozatorul Constantin Stan, alt mare dispărut al literaturii române. Despre care, adesea, povesteam împreună cu dublu regret.
Oare câte nu s-ar mai fi putut face întru Literatură cu o Cornelia Maria Savu, sănătoasă și în viață?! Printre altele, poate ar fi finalizat un volum/manuscris de poezii, despre care amintea cu multă căldură. Poezii despre Sisi…
Gând pios și un epilog, de fapt poezia la care se gândea cu drag, – deși atâta modestie și reținere de a vorbi despre cărțile ei, nu am întâlnit la niciun alt scriitor- intitulată Ingeborg şi Paul 10(epilog):“ iei creierul în palme, obiectul perfect în care-și descarcă dumnezeu mânia/ și scrii. despre oameni știm că se nasc, le este frică și mor./ ne-am culcat în sicriul nostru
ca-ntr-un sicriu de plop,/ ușor, pornit în derivă pe rîul amniotic.”

Advertisements

“Un proiect de viață” sau un succes peren

Aseară, la Palatul Suțu, am aflat ceva esențial despre familia  aromânilor Minovici. De la istoricul Adrian Majuru. În ce constă esența unui reușit “proiect de viață”? La final de expunere, am urmat îndemnul agreabilei gazde de a reflecta la ce înseamnă pregătirea și realizarea unui “proiect de viață”. Oricare ar fi el. Un răspuns, prilejuit și de concertul pianistei albaneze Klejda Tare, bine structurat și admirabil interpretat, a pornit de la drama unui neam și neșansele istorice cauzatoare de masive dezrădăcinări, care i-au făcut pe aromâni dependenți- în sensul bun- de respectul (t i n i a) față de ei și de ceilalți. Așa au reușit să făptuiască “un proiect de viață”, axat pe valori specifice neamului lor. A se vedea numeroase personalități cu performanțe mondiale. Un exemplu grăitor, familia Minovici( Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici), autoarea unei modernizări instituționale a tinerei Românii.
Se impune să învățăm din exemple. Despre esența unui “proiect de viață”, care nu trebuie confundat și limitat la realizarea unui țel personal. “Un proiect de viață” începe de când venim și  sfârșește, parțial, când plecăm, urmând să fie continuat de cei care vin după noi. Cu alte cuvinte, fără prea multă filozofeală, dacă pe aromâni îi încălzește(simbolic) soarele de la Vergina, luminându-le, răbdător, calea spre “un proiect de viață”, ar trebui să începem și noi, românii, să învățăm să ne susținem “un proiect de viață” până în pânzele albe ale morții și dincolo de… De țeluri, denumite pompos visuri personale. “Un proiect de viață” depășește hotarele strâmtei vieți pământene. Mă uit înapoi, preț de câteva cuvinte, și nu am senzația vreunui enunț declamativ. Adaug că ar fi cazul să urmăm cursuri intensive de învățare de la A la Z  despre nașterea și continuitatea unui astfel de proiect. Să înțelegem că permanenta șlefuirea a prețioasei noastre făpturi ne-ar ajuta să ne curățăm de mizeria cotidiană dintr-o existență debusolată și fără repere. Să gândim “un proiect de viață” capabil să înalțe construcții sănătoase, rezistente, fără a putea fi demolate vreodată de mâna omului. Un proiect țintă în direcția propusă, scutit de a sfârși în bălării. Numai așa reușim să făptuim, fie și peste generații, căci “un proiect de viață” implică un soi de uitare de Sine. Personal, așa am priceput eu pledoaria istoricului.
În curând, vin sărbătorile de sfârșit de an și o urare potrivită ar putea fi  aceste cuvinte/ testament:
Ridicați-vă prin viața spirituală, care înalță, și prin jertfă, care înnobilează. Ca să nu greșiți, ascultați întotdeauna de glasul conștiintei; conștiința e sufletul și sufletul e divin.”( Ștefan Minovici)

Sărbători fericite!


Moto-ul romanului “Slow motion”

” Se întâmplă. Nu foarte des. Când vine, se instalează. Simplu. Definitiv. Pentru că este imposibilă, uneori, încerc să o uit, crezând că a zburat sau că s-a risipit printre norii cumulus. Și îmi văd mai departe de drum, cu amintiri și clipe salvate. Când am impresia că aproape am uitat-o, revine și-mi reamintește: ți-am spus ce mult contezi pentru mine? cât toată viața.”

Slow motion

Sinapsa și românii de pretutindeni

Mărturisesc o anume sfială față de un subiect pe care nu-l stăpânesc deplin, însă o posibilă și binefăcătoare ipostază de învățăcel mă încurajează să scriu despre  Festivalul Internațional de Artă Creștină Românească Sinapsa dedicat românilor de pretutindeni, ce a avut loc între 11-14 iulie, în comuna europeană Teliu , la 23 kilometri distanță de Brașov.
Organizat de Asociația Social- Culturală Suflet Transilvan” , Primăria Comunei Teliu și Asociația Sinapsa Xxi, evenimentul a strâns laolaltă magicieni ai versului- poeți alături de îndrumători de suflet și credință creștin-ortodoxă, preoți de diferite ranguri. De altfel, evenimentul a fost binecuvântat de ÎPS Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardealului. Înconjurați de inefabilul brazilor ițiți spre înaltul albastru, binecuvântat de suave aripi de îngeri, invitații au avut șansa să aprecieze frumusețea ținutului transilvan și să asculte materiale despre istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, Valea Timocului. La Săcele, în Biserica Sfinții Arhangheli, s-a vorbit despre credința, limba și tradiția neamului românesc, într-o fericită încercare de identificare a modalităților de comuniune.

IMG_1137_resizeAleasă subliniere pentru vorba demnă și curajoasă a  Pr. Proptopop al Timocului, Boian Alexandrovici, despre suferințele românilor din Valea Timocului, cărora li se interzice dreptul de a se închina și ruga în biserici românești! Atitudinea curajoasă a Pr. Boian a reiterat sentimentul unei vitale solidarități într-o lume căreia i se tot extirpează memoria. Într-un registru similar, s-a evidențiat intervenția poetei Moni Stănilă referitoare la frământările Basarabiei. Despre armânii din România, Marius Marian Șolea, Consilier la Ministerul Culturii și Cultelor a devoalat lentoarea, neputința, reaua-voință ?! a autorităților în rezolvarea dorinței armânilor de a se ruga în limba maternă. Despre hățișul instituțional doldora de demnitari mai mici, mai mari…
Vizita la Muzeul Primei Școale Românești din Șcheii Brașovului a constituit, deopotrivă, experiență și revelație, căci profesorul Vasile Oltean excelează ca un împătimit de cultură și tradiție. O personalitate, cum nu cred să se mai nască, prea curând, în școala românească! Popasul, la Muzeul Etnografic Vatra Hărmanului, a constituit o altă oază de culoare și armonie folclorică.

IMG_1158_resize
Peregrinarea prin împrejurimi și pe la mănăstirile Valea Mare și Sita Buzăului din județul Covasna au risipit orice posibile umbre sau îndoieli.
Poeții invitați au avut șansa să-și rostească versurile cu bucurie și emoții inerente. Un regal de poezie cu Daniela Șontică, Marius Marian Șolea, Florin Caragiu, Diana Caragiu, Eugenia Țarălungă, Ștefan Ciobanu, Cristina Cîrniceanu, Daniel Drăgan, Nicoleta Popa, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Călin Sămărghitan, Florian Silișteanu.
Lansări de carte:” Moșul din Carpați”( Neofit Pustnicul) de Ieromonah Ghelasie, editura Plattytera, “Sfinții Aromâni” de Aurica Piha, un material despre Sfântul Andrei susținut de Dumitru Manolache, senior editor la Lumina  și o prezentare a romanelor „Îngerii din Moscopole și Îngerii din Moscopole. Exilul ” au  completat un pogram bogat în semnificații.
Cântecele armânești cu Ianula Gheorghe și muzica folk cu preotul Costin Butnarcare s-a îngrijit de invitați, alături de minunata sa familie și de primarul Șerban Vasile– au conferit un plus de culoare evenimentului.
Iar, ca totul să se înscrie într-un cerc perfect, la întoarcere, în tren, poetul Florin Caragiu mi-a povestit despre al său papu(bunic) armân, generos, modest, înzestrat cu spirit și blândețe. Un semn și un imbold pentru Proiectul Literar Moscopole.

IMG_1118_resize

Valentin și Dragobete

 Mă gândeam, pe când pieptănam gânduri de dimineață, dacă să fac o pauză de chipuri, de voci și de vorbe, apoi surâdeam cafelei care își tremura aroma. Brusc, mi-am amintit că încă nu i-am salutat pe Valentin şi Dragobete. Nu prea mi-a stat capul la ei! Pe aici, ca peste tot în lume, oamenii sunt daţi şi luaţi de haina sărbătorilor. Înainte de Valentine’s day  și de Dragobetele autohton, apar fel de fel de textuleţe pline de urări convenționale. Mi-i imaginez  pe bieții comercianţi care speră să-și scoată banii de pâine, ajutați de simpaticul Valentin alias Dragobete. Nimic greşit în dorinţa lor de a vinde produse Marca- Iubire, iar în răgazul dintre sărbătoarea importată şi cea autohtonă, să comercializeze iubirea la preţuri potrivite pentru buzunare albite de sărăcie.  În urmă cu ceva timp, citeam în cadrul unei emisiuni tv, o scrisoare găsită în cutia de vise. Semnată de Valentin şi Dragobete. Nu ştiu dacă a ajuns și la voi.  Îmi scriau despre ce mi-ar plăcea să-mi murmur, așa cum făcea mama, când mă legăna ca să adorm şi mă rostuia să visez frumos, ca să mă trezesc cu bujori în obraji și să ronţăi zâmbete-acadele. Scrisoarea ducea cu gândul la preţuirea de sine, la încredere, la viaţă cu bune şi rele, la clipe salvate… Timpul scurs de la lectura ei a preschimbat cărarea în autostradă şi a dovedit că, sub aripa iubirii de viață, devenim imuni la spaime, la maladii și fantome.  Azi, lui Valentin şi lui Dragobete, le zâmbesc și mă minunez câtă răbdare și efort au depus, ca să mă înveţe și să-mi arate Țara Minunilor. Sau câtă bătaie de cap, ca să pricep că iubirea nu pictează un chip anume, ci oferă  privirii, gândului și sufletului șansa să se aventureze în orice ținut lipsit de convenții. Scrisoarea amintea de iubirea cu numeroase chipuri.  Și atenționa că, desenând un anume chip, iubirea poate avea obrazul cam temător și brăzdat de șanțuri sărate. Semnatarii completau însă că iubirea are chipul şi asemănarea fiecăruia. Iar, în încheiere, lansau îndemnul de a nu-mi mai pierde vremea cu jocuri stupide, specifice copilăriei, când mutilam flori și le smulgeam petale, repetând:” mă iubeşte, nu mă iubeşte.”

Las-o baltă!

Închide ochii. Pune palma dreaptă pe frunte. Pe sub arcul sprâncenelor arămii se perindă locuri şi chipuri, senzaţii amestecate, miresme nedefinite. Zâmbeşte! Ce poate fi mai amuzant decât un amalgam de stări? La vremea când a comis  primul ei zbor, întâmplările aveau forță şi consistenţă. După un timp, a rămas cu amintiri amestecate într-un joc difuz de nuanţe. Oftează! Plăcută senzaţia de eliberare de cea mai devoratoare relație din câte i-a fost dat să trăiască, generoasă dovadă totuși că inima “simte” şi altfel decât pragmatic şi riguros . Câţi ani  a întors povestea pe toate feţele? A și uitat gustul neputinţei,  sub  soarele torid ce omora orice suflare, de-a lungul unui infinit deşert când, o căprioară i se răsucea în trup, în timp ce-i şoptea despre o posibilă oază ce susura pe undeva și a pierdut şirul aşteptărilor lipsite de logică.  Azi, contează sublima amintire finală, mărturie că nici o căutare sau aştepare nu sunt zadarnice, că într-un fel sau altul, poveştile se scriu unele pe altele, în timp ce oamenii le urmează,  fără să li se împotrivească sau să se ascundă. Nu a făcut altceva decât să urmărească  firul roșu, ghidată de vorbele lui: “laisse-toi, flotter…”

Mai mică decât Gara de Nord, Gara Austerlitz, deloc aglomerată îşi etala liniştea de pe peroane, într-o nefirească solemnitate. Câteva trenuri picoteau pe liniile metalice şi-şi tremurau visele nerostite pe luciul  necunoscutului. Urma să parcugă sute de kilometri spre sud-vest, pînă la un peron din L.  De  un an, nu-și privise chipul în oglindă, spera să-i fi rămas  zâmbetul luminat deși , de emoţie, urma să pară mai degrabă înspăimântată decât bucuroasă de revedere. Bejul cald al pluşului ce capitona  compartimentul, atenua   presiunea. A închis ochii, bucuroasă, că reuşea să-şi potrivească bătăile inimii cu freamătul roţilor. Respira normal: să profite de răgazul celor trei ore de mers, doar şi-o mai potoli emoţia astfel încât, acolo, pe peron, la sosire să fie luminată de zâmbet. Se foia, puţin iritată. Să-şi scoată, din minte, povestea, să se gândească la revedere cu detaşarea indusă de tăcerea lui din ultimii ani. Într-o provocare opaliană, el îi desenase frânturi ale unei histoire pointilée,  diferită de altele , însă cu aceeași dinamică dureros de previzibilă. În fiecare staţie, deschidea ochii, privea, cu atenţie şi lăcomie, oamenii: bărbaţi, femei, cupluri, mame și bebeluşi. Zâmbete, îmbrăţişări, imagini estompate, şterse… Urma să fie femeia lui trei- patru zile. Treizeci de minute, cinci…  Ultima oară, s-au întâlnit pe un aeroport din Maroc; zâmbitor, el afişa o hârtie albă pe care scrisese numele ei iar, dedesubt, cu litere de-o şchioapă: Qui voit…vit! replică la cuminţenia expresiei pe care ea o folosise, într-un răsfăţ pontos al spiritului : Qui vivra verra!

A trecut ceva timp, de când s-a întors  din oraşul de câmpie, provincial şi medieval! Primise pe mail, biletele de călătorie și nu ştia ce să răspundă, mai ales că erau însoţite  de mesajul:”Fără mulţumesc, este un cuvânt pe care-l  detest!” Întâmplările s-au înlănţuit într-o stranie alchimie.  Aşa arăta oare un vis împlinit? Amintiri sufocate de miresme ale frunzelor de mentă, strecurate  în cele două cocktailuri pe care el le-a preparat pe terasa casei sale răsfățate de verdele unei coline blânde. Casa din piatră, cu bârne de lemn  lăcuite, aştepta prcă un semn că viaţa palpită. Pisica gri, înfometată, se strecura, tiptil, pe lângă ziduri şi-i arunca priviri nedumerite. În faţa porţii, pădurea unduită de vânt. I-a trasat drumul și ea l-a urmat cu tâmplele vâjind, un scurt ocol dat casei și, în spate, a urcat câteva trepte de piatră lucioasă și tocită de paşi. Terasa largă şi spaţioasă oferea perspectiva unei păşuni pe care mai multe nuanţe de verde se  făceau şi se desfăceau sub copitele unui cal singuratic care îşi purta potcoavele, dincolo de  un gard  scund.  El s-a scuzat, apoi a dispărut după nişte draperii grele din catifea de culoarea vişinei coapte, iar ea  a rămas,  pe şezlong, deşi începuse să bată un step imaginar: cum o fi camera lui? De câteva ori, îl rugase să i-o descrie. El i-a răspuns: nu-i cine ştie ce! un pat, câteva tablouri cumpărate din diverse locuri şi o pictură uriaşă, pictată de un prieten  din Brazilia,  cu succes la public…  nu le-am agăţat pe pereţi!  Din depărtare, norii se adunau deasupra terasei și, după un timp ploaia îşi răpăia picăturile cât boabele de strugure. Neliniştea punea stăpânire pe ea: bucuria clipei aşteptate, s-a risipit când, vocea lui Ahmad Jamal a fost bruiată de portabil: primise un sms despre agonia unui  bun prieten. Abia dacă a avut puterea să  închidă portabilul, când el s-a ivit cu tava cu două coctailuri de mentă, alături de câteva boluri cu sortimente de fructe de care nu auzise.  Respira aerul curăţat de ploaie, asculta jazzul lui Jamal şi zâmbea, deşi totul se răsucea în ea: minunea pe care se pregătise s-o guste să coincidă oare cu moartea lui Crin? Nu se mai putea desprinde de identitatea ei, să-i ofere, clipele totale. Plutea pe ape, nu tocmai limpezi, ploaia curgea şiroaie, strivea copaci,  Ahmad  cânta, cocktailul părea minunat. Departe de casă, în locul la care visase atâţia ani, vorbele însă nu mai veneau. El s-a apropiat și, intrigat, a desenat, cu degetul, pe chipul ei palid conturul unui zâmbet, şoptindu-i “ce-i cu  surâsul tău, ma belle? ” Ahmad nu mai cânta. Ploaia continua, iar ea se chinuia, cu o furie neputincioasă, să despletească  firele de ploaie şi să ignore nebunia opaliană ce o împinsese  să străbată miile de kilometri, cu numai o  sută de euro în buzunar şi aceia împrumutați.  Îl privea. Dacă s-ar fi topit în el, precis ar fi rămas acolo! Îl iubea! I-o spusese de câteva ori, dar tot ea se grăbise să-l liniştească că nu era problema lui. Atât de aproape, nu mai era la fel de sigură!  Simțea că îl intrigă, dar nu-i păsa:  nu mai putea fi femeia lipsită de griji, plecată în vacanţă, ca să  salveze clipe. Nu avea chef să se prefacă veselă, de vreme ce era al naibii de tristă. Cât dor i-a fost, cât l-a dorit! Un şuier, iţit din inima pământului, a adus spaimă şi tremur în mărul de vizavi de terasă. El s-a ridicat de pe şezlong,  a aranjat hamacul portocaliu, împins de vânt la marginea terasei.  Ea privea copacul, hipnotizată de mişcările haotice ale crengilor doldora de merele micuţe şi verzi ca nişte mingiuţe de tenis, dar nu a avut răgaz să-şi odihnească privirea năucită de jocul haotic al crengilor, că jumătatea dreaptă  a mărului s-a înclinat la pământ şi a căzut, cu izbituri şi bubuieli. Pe jumătate la pământ, cu fructe cu tot, cealaltă parte străjuia stingheră şi mâhnită.  O fi murit Crin?! El o privea, nedumerit. Ea a dat liber  la şuvoiul de lacrimi, deşi ştia ce urâtă e femeia care plânge. Nu-i păsa! Iubirea ei era reală, omenească. Să-i vadă spaimele şi nedumeririle! Aşa arăta femeia îndrăgostită , în carne şi oase, nu cum fusese ea, perpetua îndrăgostită de ideea de iubire. Și-a șters lacrimile și i-a șoptit: tocmai ce am primit un sms că mi se prăpădeşte un bun  prieten …  El a rostit un aaa lung, apoi a întrebat-o cum îl cheamă pe prietenul ei. După ce zilele s-au scurs, au urmat cuvintele de pe peron: à la prochaine, peut-etre, dar nu s-a întristat, pentru că știa că iubirea poposea încă la ea, deși el n-o mai deslușea, ba chiar îi spusese, în cea mai romantică noapte că e prea cerebrală pentru el.

Oftează și respiră uşurată de amintiri. Istoria ar fi continuat poate, dacă el i-ar fi acceptat şi defectele. De la fereastră, priveşte lacul din faţa casei şi zâmbeşte, când își aude glasul, rostind şugubăţ:  spuneai că iubirea e problema ta, ai ținut însă morțiș să te iubească şi el iar, când el a spus că nu te mai  pricepe, tu ai dat apă la şoricei şi te-ai supărat. Las-o baltă!

 

Vineri 13 iulie la Librăria 9 Colțea din București



O întâlnire cu câțiva cititori

O candelă lumina cărțile.

Actrița Doina Ghițescu se pregătea să citească un fragment din romanul Îngerii din Moscopole.

Un zâmbet de bucurie că s-a mai împlinit ceva :))