Tag Archives: poezie

“Adamaru zice :“

Cititorule, nu te lăsa pradă tentației de a recunoaște personajele din carte după numele lor, sau după felul cum defilează prin pagini, chiar dacă unele par a  fi existat aievea.” Adian Pârvu

0011

Cu bucurie onestă de cititor, semnalez iubitorilor de alese lecturi apariția, pe la finele lui 2016, la editura Charmides a unui volum de poezii intitulat “Adamaru zice :“  Autorul, nimeni altul decât Adrian Pârvu, un poet de care oricare cetate respectabilă are vitală trebuință.

Desene ale sculptorului Vlad Ciobanu, un concept grafic realizat de Florin Iaru, o impecabilă redactare a poetului Ioan Es. Pop și o transpunere fotografică realizată de Corneliu David conferă, dincolo de textul propriu-zis, certitudinea că proaspăta apariție editorială “Adamaru zice:“,  semnată Adrian Pârvu, este o carte rară în sens bun și curat.

Poetul Adrian Pârvu își continuă seria de ziceri-giuvaer, transpuse în poeme, deopotrivă simple și rafinate, așa cum puțini știu sau mai pot să o facă astăzi. Îmbogățit cu un temeinic parcurs  de profesie și viață: înainte de ‘89, şef depozit, desenator, referent principal, cioplitor în piatră, merceolog, director de imagine iar, după ’89, jurnalist la diverse reviste și trusturi de presă, Adrian Pârvu își desăvârșește harul poetic cu amintiri la prima mână din anii ‘50, când plaiurile giurgiuvene tresăreau și ele, uimite și îndurerate, sub cizmele nou-veniților,  artizani ai “regimului popular. “

Dincolo de simțirea la care mulți reduc poezia, Adrian Pârvu realizează aparent, simplu și de la sine, poeme care mușcă, măiastru, din proză, fără a aduce vreo știrbire Poeziei. Astfel, poemele lui au darul de a informa, nu numai de a ne face să simțim. Grație ficțiunii literare, lumea descrisă de poet se dezvăluie, dincolo de cortina de metal ce încă acoperă ultimii optzeci de ani din viața [noastră] de toate zilele.

Un mai vechi “personaj”, Adamaru, ne zice din primele file de ”bărbații [care] tremurau cu căciulile-n mâini,/ iar femeile plângeau și rupeau în dinți/ colțul basmalelor…”, când a abdicat Regele Mihai. Apoi scoate la lumină de sub pânza de păianjen o lume dispărută, surprinsă la răscrucea dintre cum a fost înainte de război și ce s-a ales de ea după. Personaje fabuloase, credibile și vii, chiar dacă nu crai de curte veche sau amărâți din groapa Cuțaridei, ci chipuri zămislite într-o lume modestă spre nevoiașă din ținutul giurgiuvean, dau savoare și consistență poetică poemelor Ion Șampion, Alde Bazavan, Mamare Mitrana, Nicu Urecheatu, Mutu de la Manutanță, Madam Jeni, în fapt întregului volum.

De remarcat, umorul ales al poetului care redă în italice replici de felul:„ Ce mai zice, fa, la gezetă, că numai cu nasu’n ea stai!/E grav, Mario, e grav, începe răzbelu’!/ Aoleo, cum , fa, dă ce, dă unde?/Păi uite ce scrie-n Universu’, c-au intrat/ bulgarii-n Sofia și nemții-n Berlin! (Stana lu Jimblă avea ceva carte,)

Într-o lume alcătuită din nesfârșite cortegii funerare,- “Sisi Papăouă era singura odraslă a celui mai mare antrepenor de pompe funebre din oraș”-  singura ei soluție de a viețui și a oamenilor de a rămâne întregi la cap, rămâne zâmbetul, gata să se ivească în coțul gurii: „ Și știind că avea mereu buzunarele pline cu ouă fierte, ceilalți milogi/ se țineau scai de el: Sisi papă ouă și ne dă și nouă!

Nu știu dacă v-am convins să citiți această carte. Eu însă am citit-o și v-o recomand ca pe o bună și temeinică lectură într-o lume în care “totul este părelnic”, vorba poetului.

 

  De același autor:
„Poetul, vărul şi poporul ”, Editura Tracus Arte, 2011
„Amor cortese – ritmuri şi rime trubadurice ”, Editura Tracus Arte, 2012 “   Poeme din casa de lemn”
, editura  Grinta, 2015

Advertisements

“Ingeborg şi Paul (10) Epilog”

Moto
în țările disperate cu ieșire la mare/și cel care scrie acolo/ sortit e pe veci să aleagă/între răfuială și alibi”( O altă versiune, Cornelia Maria Savu)

Se spune că destinul ar fi dictat de rațiuni mai presus de voința muritorului. Inexplicabile. Oricât de încâlcită și greu de explicat, viața continuă să fie un dar neprețuit. Indiferent de destin! Iar, dacă mă refer la parcursul artistului, subiectul se nuanțează și devine alunecos precum picătura de apă strecurată printre degete. În general, delicat și dureros. Deoarece, la întrebarea : va avea artistul român parte, vreodată, de un trai decent?, răspunsul instituțiilor abilitate, dar și al societății civile- câtă mai e- se lasă de prea mult timp așteptat.
Dincolo însă de considerații generale, mărturisesc neputința cuvintelor  față în față cu evenimentul dramatic, terifiant, dureros: moartea poetei și jurnalistei Cornelia Maria Savu, generată și poate grăbită de umilitoarele privațiuni materiale pe care s-a străduit, exemplar, să nu le trâmbițeze la adevărata lor dimensiune. Nici măcar prietenilor apropiați. Deși s-au scurs patruzeci de zile de la trecerea Corneliei  în neființă, sentimente de neputință și dezamăgire mai bântuie încă prin inimile cunoscuților și apropiaților.
Cu ce să încep? Cu volumele de poezii publicate între 1973 și 2006? Totem în alb(Albatros, 1973), Uraniu, forme și oameni de zăpadă( Editura Eminescu,1978), Emblema (Editura Eminescu, 1980), Aventuri fără anestezie (Editura Eminescu,1983), Semne de viață (Editura Eminescu, 1987), Roman cu sertare (Editura Vinea, 2005) . Și să continui cu distincții și recunoașteri : Premiul Nicolae Labiș pentru poezie, Premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru jurnalism cultural al APLER, Premiul pentru jurnalism cultural al revistei Tomis, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer conferit de Președintele României, Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor București pentru volumul Roman cu sertare(2005). Într-o lume normală și de bun simț, o poetă și o jurnalistă de asemenea anvergură ar fi fost cazul să NU… Evit totuși propria-mi capcană și nu mai insist. Cu siguranță, nici Corneliei  nu i-ar conveni- din locul de unde poate ne ascultă și ne privește- să pun  și eu sare pe o rană vie pricinuită Artistului. Dinăuntru sau dinafara sistemului.
În memoria poetei, reiterez însă imensa bucurie pe care, în ultimii cinci ani, mi-a dăruit-o, săptămânal, în lungi discuții despre literatură și scris. Uimire, admirație, satisfacție, privilegiul de a asculta, de a vorbi și de a învăța de la o maestră a condeiului sunt doar câteva din trăirile și amintirile legate de Cornelia Maria Savu. Mă încânta, mă uimea cu alchimia poezie/istorie, cu rigoarea și profunzimea detaliului, cu mintea ei brici. Calități, pe care cititorul le regăsește în poezii și în numeroase articole din Curierul național sau revista Cultura, proiect de… inimă și cursă lungă. Îmi plăcea să o ascult cum povestea despre lumea literară: cu umor și înțelegere. Inclusiv, pentru ce nu ar trebui să se mai facă. Își respecta colegii și se bucura de reușitele lor. Cu generozitate. Indiferent de relele care o macinau, Cornelia Maria Savu reușea să zâmbească și să aducă în prim plan vorba de duh. Avea ținuta morală, naturalețea și credibilitatea de a-și rosti cu voce tare pincipiile. O dată, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus: “ Nu zic că ar fi imposibil să fac rost de mai mulți bani… De exemplu, dacă m-aș ocupa de bogătanii cu fluturi de scriitori. Numai că, oricâte nevoi aș avea, nu pot să trădez Literatura!” Și nu a trădat-o. Chiar dacă s-a alăturat, mult prea devreme, bunului ei prieten, prozatorul Constantin Stan, alt mare dispărut al literaturii române. Despre care, adesea, povesteam împreună cu dublu regret.
Oare câte nu s-ar mai fi putut face întru Literatură cu o Cornelia Maria Savu, sănătoasă și în viață?! Printre altele, poate ar fi finalizat un volum/manuscris de poezii, despre care amintea cu multă căldură. Poezii despre Sisi…
Gând pios și un epilog, de fapt poezia la care se gândea cu drag, – deși atâta modestie și reținere de a vorbi despre cărțile ei, nu am întâlnit la niciun alt scriitor- intitulată Ingeborg şi Paul 10(epilog):“ iei creierul în palme, obiectul perfect în care-și descarcă dumnezeu mânia/ și scrii. despre oameni știm că se nasc, le este frică și mor./ ne-am culcat în sicriul nostru
ca-ntr-un sicriu de plop,/ ușor, pornit în derivă pe rîul amniotic.”

Cum se respiră poezia

Nu este o interogație, dar nici o întrebare retorică, deoarece grație unui proaspăt volum de poezii “Respiră cu mine”– semnat de Diana Caragiu, apărut la editura Vinea la începutul acestui an-, cititorul are parte de o inedită demonstrație de respirație simultană: poet- poezie.

respira-cu-mine-300x285
Recunosc că mă apropii cu sfială de poezie iar, când o fac, poposesc pe trupul cuvintelor născătoare de imagini și melodii menite să mă poarte spre ținuturi făgăduite de neastâmpăratele și năstrușnicele mele vise.
“Respiră cu mine” își dezvăluie pas cu pas chipul luminat. De zâmbet. Împodobit și înfrumusețat cu ilustrațiile lui Arpad Racz, ce redau instantanee elegante și sofisticate cu apropieri odihnitoare de negru, galben, albastru, într-un soi de prezicere a textelor.
Prima impresie, răsfoind volumul Dianei Caragiu, e de temeinicie: o construcție  poetică solidă dotată cu o copertă explicită (Andrei Gamarț), prefață interesantă (Carmen C. Lasswell), bogate referințe critice și- ceva mai rar- un redactor de carte (Nicolae Tzone). După asemenea constatări, lectura e parcă mai serioasă și mai atentă, astfel încât după fiecare poezie respirația devine mai deplină . Imagini inedite sau savuroase semnează regia unui decor diafan. Profund. De la titluri ce sintetizează mărturisirea poetică, la versuri ce redau trăirea/ constatarea poetică, traseul este bine cumpănit și cititorul reușește să ajungă mai teafăr la destinație. Chiar dacă acea destinația reprezintă opțiunea lui personală. Poeta împacă creștinește capra și varză, pentru că minte și suflet se completează reciproc într-un demers cerebral de toată frumusețea poetică. Itinerariul trasat de autoare seamănă cu o autostradă de catifea, presărată cu tentații și popasuri în care luna nu cade în picioare și unde ne cam colindă caii. Popasuri cu străzi în evantai, bune și potrivite să ne aducem aminte de o pseudofabulă( Roșu și Negru):“ într-o nu știu care vară/ ….aș coborî să alăptez copilăria” (p.46). Chiar dacă parcursul poetic se dovedește serios și profund, fără umor  nimic nu ar avea haz. Nici măcar poezia. Așa că Diana Caragiu nu se zgârcește la filonul umoristic, mai ales când constatarea devine ceva mai amară și tristă, când amintește de același scaun cu rotile împins de furnica neobosită în pașii tăcerii. Întrebări de felul: “ la ce te bolovănezi ” sau ziceri precum :” nu tragem duble/ușor cu pianu pe scări”( p.48) reușesc să  descrețească fruntea. Râd și eu la moțul bascului, când poeta rostește: ” vreau adrenalină, vreau adrenalină/ hormon vino la mine…”( p.52)

Poezia Dianei Caragiu seamănă cu un film alb negru, dar și color, meticulos regizat. Cu scenariu simplu și coerent. Iar crezul poetic, fără de care nu se prea poate – romantic sau nervos?! – acea “ iapă[ a] lui don quijote” redă într-o tentă umoristică certitudinea că viața nu scapă de peliculă: ”acțiune, se filmează!/ stop cadru”( p.67). Volumul “Respiră cu mine” reprezintă un univers perfect rotund în centrul căruia se plasează galaxia iubirii: “ Dumnezeu care îmi pune un miel în brațe/ și iarăși eu, care nu știu ce să fac cu atâta iubire”( p.72)
Citite, ieri, de sărbătoarea Floriilor, poeziile Dianei Caragiu mi-au amintit de mai vechi și mai noi primăveri inundate cu petale de adrenalină și de sacrul hormon al fericirii cu al său nume pământean, serotonina.