Monthly Archives: October 2011

Ce gust bun are lectura!

În  armonia luminată de flăcările înmiresmate ale buştenilor ce-şi trosnesc, cu veselie, poveştile. Paharul cu vin roşu sporeşte farmecul privirii întoarse către coperta cu trandafir ce-şi plânge, discret, două bobiţe străvezii de lacrimi pe titlul scris cu albe majuscule Dragostea în vremea holerei(editura Rao, 2011), roman pe care l-am terminat de lecturat într-o zi mohorâtă pe dinafară şi caldă pe dinăuntru.

O poveste de dragoste semnată Gabriel Garcia Marquez dăruită soţiei care i-a născut doi feciori,  Mercedes Barcha, nu e de colo! Cititorul are satisfacţia să descopere după fiece rând un univers despre care nu ştie aproape nimic, dintr-o ţară numită, Columbia, la sfârşit şi început de secol.
Un roman scris, pe nerăsuflate! Atât de transparent e entuziasmul autorului care îşi deapănă firul epic de-a lungul a 476 de pagini, fără să zăbovească pe tehnici consacrate, de tip capitole numerotate sau înzestrate pur şi simplu cu titlu. Povestea curge însă nestingherită pe valea râului  Magdalena, din nordul Columbiei, adăpostită de pânzele corabiei Noua Fidelitate pe puntea căreia Fermina Daza şi  Florentino Ariza îşi poartă către moarte cea mai frumoasă poveste de dragoste.
O anume sfiala mă determină să-mi cumpănesc totuşi vorbele- deşi mă pot adăposti în umbra comodei opinii de cititor- şi asta, pentru că abia ce am parcurs o proză de natură biblică ce m-a îndemnat la reflecţie şi introspecţie, o scriere ce mi-a întrerupt de mai multe ori lectura, numai şi numai  pentru a închide ochii şi a mă lăsa purtată de vis…
Pe coperta a patra, interioară, Marquez mărturiseşte că a început să scrie“din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia [mea] era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi mai plăcea mai mult pe lume decât să scriu.”

Plăcerea marqueziană se simte de la primul până la ultimul cuvânt într-un roman ce nu se caliceşte la detaliile spumoase, la redarea cinematografică, cadru cu cadru  şi uneori stop cadru. Prozatorul devine demiurgul care construieşte uluitoarea catedrală a Destinului unor personaje precum doctorul Juvenal Urbino, Fermina Daza, soţia sa şi  Florentino Ariza, romanticul şi veşnicul îndrăgostit.  Viaţa! Timp de peste cincizeci de ani, romancierul  o gestionează cu grija şi rigoarea unui regizor care nu-şi permite omisiuni, atent la Personaje şi la Cititor. Redarea culorii locale, aşa de fidel făcută, încât ficţiunea şi jocul, când  se strecoară deliberat în ţesătura naturală şi realistă a epicului, au indiscutabil străluciri briliantine. Exemple de bijuterii rare? Paginile de erotism sud-american, impregnate cu ingrediente picante, gastronomice şi anatomice, dar care nu sfârşesc fără romantica referire la trandafirul alb, deşi nu de puţine ori, nuanţele par ironice( în paranteză, amintesc preferinţa lui Florentino Ariza, veşnic îndrăgostit, pentru trandafirul negru de Turcia). Paginile erotice, în care Florentino Ariza, îndrăgostit de Fermina Daza, soţia doctorului Juvenal Urbino, personalitate marcantă într-un orăşel din regiunea Caraibilor, găseşte că modalitatea cea mai potrivită de a-i rămâne credincios iubitei, este să facă amor şi să cunoască cât mai multe femei, merită citite şi recitite, mai cu seamă de prozatorii ce au apetenţă pentru romanul erotic, aşa ca un manual de iscusinţă…!

Un roman despre esenţa iubirii- iubirea dincolo de iubire– despre formele iubirii, inclusiv cea mai posibilă şi adevărată iubire a cuplului, numită pur şi simplu, stabilitate, Dragostea în vremea holerei are gustul unui coctail obţinut dintr-un amestec năucitor al  iubirii şi holerei… Les maladies d’amour!
O scriere debordând de senzaţii şi parfumuri, un autor care-şi ascunde dibaci emoţiile în certitudini: ” Nici nu se putea altfel:mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră…”  Aşa începe romanul.

Un cuvânt de preţuire şi pentru traducătoarea Sarmiza Leahu, care a reuşit să redea, în limba română, curgerea firească şi naturală a unui text genial scris într-o altă limbă, spaniola.

Despre o lansare

librăria cărtureşti verona (ceainărie) a găzduit, joi 13 octombrie, lansarea  volumului de poezii, semnat  Ioan Es. Pop , unelte de dormit, editat la cartea românească.

volumul cuprinde şi 10 desene, aparţinând  lui dumitru gorzo(dreapta), admirator al poetului, care i-a fost de altfel şi profesor de limba română.

moderatorul şi criticul literar daniel cristea enache, încântat  de locaţia plină, până la refuz  de cititori, s-a dovedit o prezenţă agreabilă al cărei zâmbet a reuşit să transmită armonie şi căldură, mai ales că afară bătea vântul şi ploua.

m-am grăbit să cumpăr cartea şi am răsfoit-o cu plăcere, iar acum dimineaţa, am citit câteva poeme. aşadar, în caz că ţi se face somn mai devreme citeşte versurile lui ioan es. pop. intri într-o lume a visului(când eram mic, visam să fiu şi mai mic), guşti otrava nerugăciunii(o cât aş dori acum să mă rog…) sau străbaţi, netulburat, universul unei fiinţe din ce în ce mai rare cum e însuşi poetul.

mărturisire autobiografică e poemul om de zi , om de noapte  ce rosteşte despre destinul unui neam făr’ de noroc:

m-am gândit adeseori că acesta e blestemul unui neam,

al meu, pe care eu îl închei îndurînd cu luciditate şi

spaimă tot ce e de îndurat pentru tricoul ăsta, nu,

cămaşa asta puturoasă, purtată de toţi nespălaţii

neamului meu, să arate într-o zi dacă nu albă, măcar

suficient de curată pentru a putea fi depozitată într-un

dulap cu vechituri şi uitată acolo.

poezia lui ioan es. pop, implicată în spaţiul mioritic, rosteşte cu simplitate şi onestitate, deloc trucate, ce suntem fiecare:  şi cei din urmă vor fi cei din urmă, norocoase sunt ţările care nu există şi popoarele care nu se vor naşte … restul trebuie citit, mai ales când inima îşi cere porţia de poezie.

volumul are şi un segment inedit despre potriviri după alecsandri@co., unde ioan es. pop se joacă, inteligent şi responsbil, cu tradiţia, inovând el însuşi. un singur exemplu: se citează un prim vers din alecsandri şi se continuă într-o manieră originală.

partea cea mai plăcută mie, cititor de poezie a cărui pricepere e… naturală şi, mai degrabă senzorială, o constituie poeziile inserate la capitolul dincolo.
mai departe? citiţi ioan es. pop şi o să aflaţi  ceva despre înălţări şi căderi omeneşti, lipsite de încrâncenări, despre tristeţi, dar nu despre disperări, despre modestie şi demnitate.
lectură plăcută!

la un pahar de vorbă…

cât de o liniştită după-amiază de sâmbătă.
griul răvăşeşte nestăpânit coroanele câtorva copaci ce se alină unul pe altul , dincolo de ferestre. posibil, ca afară să fie răcoare. aici, însă e cald, iar canapeaua adăposteşte gânduri şi chipuri, mai puţin întâmplări. nu-mi mai amintesc nici o întâmplăre pe care să nu o fi uitat-o deja sau de care să nu mă fi depărtat de teama contaminării cu virusul amintirii. pacoste  mai sunt amintirile! de câte ori nu se transformă în boală lungă, moarte sigură! puţine amintiri mi-au rămas: data naşterii şi  datele la care mi-au fost editate cărţile: din simplul motiv că relaţia mea cu scrisul e foarte comodă: nu îmi cere nimic, nu mă stresează şi nu mă dojeneşte, în schimb, îmi cultivă egoismul, iar eu îmi amintesc de fiecare carte de-a mea şi povestea pe care a  generat-o.
memoria îmi e protejată şi bine apărată de invazia amintirilor.

ce de perne pe canapeaua mea, cu obraji mătăsoşi şi moi. o linişte din poveşti cu zâne adormite şi prinţi foarte trişti!  îmi pun urechea pe inimă să văd ce mai face şi-i zâmbesc, să o ademenesc să stea cu mine de vorbă. pornesc hotărâtă spre ea, dar nu am de gând să o întreb nimic: ar fi ca şi cum aş invoca amintiri.  îi spun numai că o iau cu mine şi plecăm, numai noi două în cel mai lung safari, către ţinuturi de copaci

şi nisipuri mişcătoare, copleşite de culori, pe unde mişună animale blânde care zâmbesc fioros, acolo unde cerul face dragoste cu orizontul, iar ziua şi noaptea nu depind de legi şi principii.

aşa că, pentru o vreme, eu cu ea, la un pahar de vorbă şi de vin, de vise, tăceri şi zâmbete pârguite.

edit later:
ideal ar fi ca vorbele să-şi scrie, ele însele, portativul. de aceea, uneori, le adaug melodia ce-mi imaginez că li s-ar potrivi. 


Punem pariu…?

Duminică, 2 octombrie, la Pariu pe Prietenie

Duminică seara, toamna cu frunze şi culori imaginare- în centrul istoric al Bucureştiului, şantier prin care paşii suspină lângă zidurile prăbuşite peste fascinante poveşti- şi-a fluturat straiul răcoros aproape de Mojo Club, unde s-au reluat spectacolele de poezie şi muzică Pariu pe Prietenie, organizate de Bocancul literar şi partenerii săi.[more]