Monthly Archives: February 2012

Titus Vijeu despre Îngerii din Moscopole

Mulţumesc Radio România Cultural  şi lui Titus Vijeu pentru prezentarea romanului  pe care o puteţi asculta aici:

Despre Îngerii din Moscopole

Un articol semnat de scriitorul Ioan Groşan, în revista Cafeneaua Literară , pe care mi-ar face plăcere să-l citiţi şi pentru care exprim modeste şi sincere mulţumiri atât autorului, cât şi revistei ce l-a găzduit.

Despre romanul Îngerii din Moscopole, editura TracusArte

Câteva vorbe, marţi, 28 februarie, ora 21,30  la Radio România Cultural în cadrul unei emisiuni despre comunităţi, realizator Titus Vâjeu.

 

Tehnica aşteptării

Nu-mi amintesc să mai fi măsurat vreodată timpul în felul ăsta! Cu  nerăbdare şi smerenie, speranţă şi teamă! Un amestec cu gust sălciu. La răscruce de gânduri şi vise, când trup şi suflet cochetează cu neuitarea, silită să aştept, în vâltoare de interogaţii şi spaime, doresc să gust, din nou, bucuria dimineţii cu miresme de pâine prăjită şi cafea aburindă. Cu sufletul ciopârţit de teama că timpul mă fentează, deşi mereu am fost fair, singura opţiune rămâne aşteptarea măsurată cu paşii răbdării, când realitatea devine suportabilă, pentru că îmi fur din suflet o amintire așternută pe un colţ de tastatură.

Essaouira este un port situat pe coasta Atlanticului, la nord de Agadir, vest de Marrakech şi sud de Casablanca, înălţat “în milocul deșertului și al vântului, acolo unde nu era nimic”, graţie unui sultan care a apelat- pe la 1700 – la un arhitect francez, să-i construiască un oraş cu turle albe, sărutate de soare şi pescăruşi, cu străzi înguste, întortocheate şi cotloane magice de unde răsar locuinţe și miniaturi de palate-riad care dezvăluie, fără ostentaţie, un vis islamic cu femeia şi grădina.

Rescriu acele seri petrecute cu un magician, aproape de vremelnica mea odaie închiriată la Dar Loulema. Bărbatului fără vârstă și fără spaime îi plăcea să mă învăţe cum să respir vise și îmi spunea cu oarece uimire și bucurie că, de vreme ce îmi place locul, ar fi bine să mai rămân, câteva luni măcar, cât să scriu o carte…

… sau cât să străbat luciul oceanului cu susur și vuiet de valuri sau cât să pricep deznădejdea muezinului. Eu nu scoteam o vorbă. Îl ascultam, lacomă de senzaţii şi culori. Când însă mi-a șoptit că bucur locul cu chipul meu de berberă, am avut revelaţia că, dintre toate fantasmele mele de femeie, aceasta era cea mai neobişnuită şi nu putea avea decât o tălmăcire: scrierea unui alt roman de dragoste.


.

Petit exercice de tranquillité

Tocmai ce-am primit precorectura textului revizuit al romanului Încă un pas(Echinox, Cluj, 2007).

.
Un fragment ales la … întâmplare?:))

” Versailles, incredibil! Căsuţa prietenului lui Claude se găseşte la Hameau, copie a satului unde Maria- Antoaneta făcea pe lăptăreasa. De fapt, căsuţa are un mic etaj, o curte interioară cu o grădină superbă. Extrem de izolată! Administrată de un bătrân unchi al proprietarului, un omuleţ jovial şi amabil care îi înmânează lui Claude cheia de la intrarea principală şi-i explică regulile casei, în timp ce priveşte puţin curios femeia din Est, oarecum exotică. Nu se poate abţine să nu-i strecoare:

-Madame, încântat să vă cunosc! Îmi dau seama, pe bună dreptate, că femeile din Est sunt adorabile. În plus, am auzit despre românce cât de frumoase şi inteligente sunt!

– Da, domnul meu! Nu vă îndoiţi de asemenea adevăr!

Râsul ei izbucneşte în cascadă: plin de viaţă, de o senzualitate debordantă.

– Am totuşi o nedumerire…

– Vă ascult!

– Cum sunt bărbaţii voştri? Vezi, doamna mea, zâmbeşte subţire père Gilles- aşa l-a strigat Claude-,mă întreb cum rezistă ei la atâta frumuseţe?

– Rezistă! Antrenaţi din vremuri străvechi să nu preţuiască frumuseţea şi inteligenţa femeilor lor…

Glasul e trist, atât cât să nu tulbure totuşi atmosfera calmă, caldă a locului.

Bătrânul o priveşte, puţin contrariat şi repetă, de câteva ori, c’est pas normal ça, apoi se retrage discret.

Câteva minute, liniştea domină.

Claude şi Smara, în picioare, unul lângă altul, în livingul încălzit de la focul ce-şi susură şoaptele în şemineul zidit cu rocă de mare, frumos lustruită, simplu şi elegant. Primul, îşi revine Claude: o prinde de mână şi o conduce spre canapeaua din piele roşie, din mijlocul încăperii.

– Chérie, relaxează-te cât pornesc caloriferele şi dau o raită pe la bucătărie, să văd cum stăm.

– Chiar am să închid puţin ochii.

– Uneori, vorbeşti atât de ciudat!

– Ai observat nu?

– Dar îmi place să te ascult: vorbele tale au ceva straniu. Cu siguranţă, eşti o femeie interesantă.

O sărută pe frunte, apoi se îndreaptă spre uşa ce dă în holul, de unde pornesc în mai multe direcţii alte încăperi.”

*** capitolul Călătoria***

Portret de autor la Radio Shalom Bucureşti

Şi imagini din emisiunea Portret de autor, aici…

Întâmplător sau nu, aseară, am citit şi un fragment din romanul Între timpuri a cărui intrigă dezvăluie frumoasa prietenie dintre românul creştin( Tudor) şi  evreul( Arnold). Un fragment despre semnificaţia Purimului.

Edit later:

Portret de autor

 La Radio Shalom Bucureşti, astăzi, la ora 18 

Eu şi textele mele, în dialog cu scriitorul Mihail Grămescu. :))

Vă aştept, cu emoţie şi drag! :))