Monthly Archives: January 2014

O cronică în revista “Timpul”

 

În revista literară “Timpul”, nr.178, ianuarie 2014, la pagina 6 cronica  “Convorbiri cu Mircea Daneliuc” .
Lectură plăcută! :))

O felie de viață

Dragilor,
Ce-ar fi să ne întoarcem în timp? Nu mult. Douăzeci și cinci de ani. Să ne aducem-aminte cum gândeam și ce eram la sfârșitul lui ’89.  Să închidem ochii și să retrăim exuberanța intensă, deși prea scurtă, simțită după fuga lui Ceaușescu: bănănăiam pe străzi, cu ochii în lacrimi și ne îmbrățișam de bucurie, deși nu ne știam unii cu alții. Să ne amintim cum starea de grație ne-a secătuit de rațiune, devenind parcă mai vulnerabili și stupid de încrezători, tocmai când trebuia să fim vigilenți și atenți. Cum am asistat pasivi sau numai scârbiți la marile greșeli, tratându-i cu indiferență pe puținii noștri eroi. Și, dacă după  o așa de concisă amintire, cu  luciditatea muribunzilor care suntem, îi mai cerem lui Dumnezeu o felie de viață, generos și iertător, nu cred să ne refuze. Numai să știm CUM să-i prețuim darul…

Și iartă-ne pe noi, dăruiții de Tine, cu minți alese!

Un amestec de tristețe și spaimă cu gust sălciu mă îndeamnă la mai multă grijă  față de cuvinte, acum, la final de lectură despre  Capcanele istoriei
(Elita intelectuală românească între 1930-1950)
, o carte semnată de Lucian Boia. BoiaCum indică și titlul, o țară care, pe parcursul a zece ani(1940-1950), cochetează cu șapte regimuri politice, de la extrema dreaptă la extrema stângă, de la democrație la totalitarism, reprezintă un caz singular. Special. Și să nu ne mire că unei astfel de țări i se întâmplă, din cauza unor instincte senzual- masochiste, să  fie când sus, când jos. Mai contează însă, când aflăm sau ni se spune verde-n față că Istoria- cine să fie oare părinții acestei jupânițe frumoase și inteligente?!- ar fi pus la cale- cu dedicație specială pentru elita românească- o cursă presărată cu obstacole inedite? Istoric, Lucian Boia urmărește reacții umane ale elitei intelectuale, în splendida ei desfășurare de agonie și extaz. Urmărite, analizate în diferite ipostaze, 140 de personaje ale celei mai importante și reprezentative elite( din toate domeniile) alcătuiesc un tablou cu imagini diluate în  umbre și lumini derulate cu viteza unui montagne russe.  Cu amărăciune, constat că puține au fost figurile care, de-a lungul lecturii, au reușit să-mi potolească setea de lumină. Pe acei intelectuali, i-aș număra pe degetele de la o mână.  Structurată în capitole, cu note explicative în josul fiecărei pagini, cartea cuprinde: Ofensiva tinerilor, Democrație sau naționalism?, Profesori și acadmicieni, Regele, Legionarii, Regimul Antonescu și războiul, Intermezzo semidemocratic, Comunismul: momenttul 1950, Încheiere. De remarcat, tonalitatea domoală a autorului care își îndeamnă cititorii să-i parcurgă cartea, într-o cheie rațională, logic și foarte puțin spre deloc, într-un registru afectiv. Anumite concluzii totuși mai generale se impun, fără să intru în amănunte:

– cea mai rodnică perioadă culturală a fost în timpul lui Carol II

– apariția, apoi instalarea comunismului a gonit o parte din elita intelectuală în exil, iar pe cei rămași  a reușit să-i  modeleze așa de bine, încât elita respectivă a rămas intactă după prăbușirea sistemului comunist; cum de altfel concluzionează istoricul: ” Din comunism în postcomunism au trecut cu toții. ”

– date fiind conjunctura și ideologia, misiunea  intelectualilor de a întreține liberă mișcarea ideilor nu a putut fi îndeplinită pentru că  și pentru că…

Aș mai pune un accent pe literatură. În comunism, mesajul literar criptat și trâmbițata rezistență prin cultură  au constituit mai mult evadarea prin cultură. Ne-o spune limpede istoricul:” Și evadarea e o formă de rezistență, dar forma cea  mai  evanescentă și cea mai puțin de temut, la nevoie chiar acceptabilă, pentru Putere.” ( pag.363)  Altfel spus, aș adăuga cu simplitate: lăsați-o mai moale cu eroismul din perioada comunistă. Nu prea mai era posibil. Punct. Eroii anticomuniști, puțini la număr, au cam murit, exterminați în temnițele comuniste. N-aș vrea să închei, fără a recomanda cartea lui Lucian Boia fiecărui român, dacă se poate. Nu face rău. Nu are reacții secundare. Și, mai cu seamă, vindecă de impostura care se prelungește…

PS: Bineînțeles că și eu am modele, pentru că ele există. De exemplu, în această carte, “i-am revăzut” cu plăcere pe Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti și pe cel mai bun și de treabă editor, Alexandru Rosetti.

Moto-ul romanului “Slow motion”

” Se întâmplă. Nu foarte des. Când vine, se instalează. Simplu. Definitiv. Pentru că este imposibilă, uneori, încerc să o uit, crezând că a zburat sau că s-a risipit printre norii cumulus. Și îmi văd mai departe de drum, cu amintiri și clipe salvate. Când am impresia că aproape am uitat-o, revine și-mi reamintește: ți-am spus ce mult contezi pentru mine? cât toată viața.”

Slow motion