Monthly Archives: January 2015

O epistolă

                       Dragii mei, Lia și Costa
Cu plecăciune vă salut și sper ca rândurile mele să vă găsească cu sănătate și noroc. Am ținut să vă scriu, chiar dacă anii mei avansați abia mă lasă să buchisesc la slove. Ai mei îmi dzic strâ-strâ-aușlu, adică bunicul bunicilor. Cu toată vârsta nu uit să-i mulțămesc lui Dumnezeu, zi de zi, că mi-a dăruit atâta timp și nu degeaba. Câte n-am înălțat în Moscopole! Împreună cu bunicii și tații voștrii, cu Sina și alții pe care nu-i  înșir. Când ne-am așezat la Moscopole, am găsit un cătun pe care l-am făcut sat, apoi târg și, în cele din urmă, un oraș mai faimos decât Constantinopol. Am dat bani să se pietruiască străzile cu gresie și bazalt, pentru iluminatul cu stâlpi cu felinare. Am susținut ridicarea de școli și biserici. Dacă Dumnezeu ne-a dat minte și drag de muncă, am găsit de cuviință să-i mulțumim cu multe faceri de bine. Cea mai mare bucurie am avut-o, când am dăruit bani pentru ridicare de biserici. Într-o biserică, aflată aproape de Poarta Imperială, am plătit unui tâmplar să facă un jilț asemănător unui tron, sprijinit de doi lei fioroși cu gura deschisă. Când a fost gata, l-am pus pe meșter să scrie pe spatele jilțului cu litere aurite numele meu,  semn că mă gândesc la toți din neamul meu. În fine, îmi amintesc de toate drumurile care porneau din Moscopole spre Constantinopol, Veneția, Austria și Germania. Însă bogăția și vrednicia noastră începuseră să supere, chiar dacă ne vedeam de ale noastre și plăteam ce ne învoiserăm cu autoritățile. Îmi aduc-aminte că, odată, când încă mă ocupam de negoțul cu brânzeturi, un francez aciuit pe  la Curtea lui  Ali Pașa a vrut să cumpere o cantitate mai mare de cașcaval pentru o dugheană de brânzeturi pe care familia lui o avea la Paris. Când să plătească, m-a întrebat dacă primesc ludovici francezi. I-am zâmbit și i-am răspuns că poate să-mi plătească și cu galbeni imperiali, galbeni olandezi, ţechini veneţieni, ducați olandezi, scuzi imperiali și poloni, ruble ruseşti, reali spanioli, scuzi din Ragusa sau și mai bine în taleri terezieni. Imediat, am simțit că răspunsul meu l-a mirat și am citit ceva rău în privirea lui: ca și cum ar fi dorit să mă pună la zid. De parcă nu-i venea la socoteală că mă aflu așa de liber în gândirea despre negoț. Atitudine care, oricum se adăuga la îndoiala că și un valah se pricepe să facă brânzeturi atât de bune. Viața noastră curgea lin, până când hoarde mahomedane au început să ne dea târcoale, jefuind caravanele care veneau la Moscopole. Apoi, beii din Muzachia s-au gândit să aducă o garnizoană în oraș după modelul lupului pus paznic la oi. Vremurile alea le-ați apucat și voi, deși erați tineri și nu le pricepeați în spiritul în care, noi, cei în vârstă, eram obișnuiți a le desluși. Încetul cu încetul, viața la Moscopole a devenit nesigură, iar moscopolenii au început să plece unul câte unul. Până când, în toamna lui ‘ 88, însângerată  de ienicerii lui Ali Pașa, am fost siliți cu toții să fugim din calea pârjolului. Alături de familia mea, am hotărât să ne ascundem aurul în vase de lut acoperite cu un strat de untură, apoi am părăsit palatul nostru din Moscopole. De atunci, port în inimă icoana Moscopolei presărată cu palate de marmură, înconjurate de grădini minunate. Pașii ne-au purtat, mai întâi, în Polonia, unde nu ne-am abătut de la truda zilnică: am chibzuit și ne-am înflorit banul. Ficioru meu, Mihail Atanasie s-a apucat să facă negoț cu vinuri  vândute la Pesta și la Viena unor clienți bogați. I-a mers bine și s-a apucat și de alte afaceri. Însă, după ciopârțirea Poloniei  de Rusia, Prusia și Austria, ne-am îndreptat spre Sud în Ungaria. Unii s-au stabilit în orașe ca bancheri și comercianți. Familia mea a pribegit la Miskolc, iară familia nipotului Gojdu Demeter s-a îndreptat spre ținutul Bihorului. La Miskolk, ai mei au continuat comerțul cu vinuri și, mai nou, cu lemn unguresc pe care l-au vândut în Poznan și Lublin. Feciori ai naturii au preferat negoțul în aer liber. Pribegii din ținutul Moscopole, ne-am strâns în comunități în Tokaj şi Miskolc. Retrăind toate astea, acum, după amar de vreme, sunt mândru de tăria de care am dat dovadă. Capabili, mereu, să ne însuflețim din cenușă. După stabilirea la Miskolk, bărbații au început să se ocupe de ce știau bine: comerț cu cereale și vite. Mie, anii mulți nu mi-au mai permis să fac mai nimic. Cu toate astea, nu m-am lăsat doborât de vârstă și am continuat să mă duc pe la bâlciuri și târguri. Cel mai mult îmi plăceau târgurile de la sfârșitul săptămânii. Oamenii locului ne spun greci, pentru că ne-am deprins cu greaca în afaceri, deși acasă  vorbim armâna. Ne-am aranjat bine, aici, la Miskolk: case și magazine din buricul târgului sunt ale noastre. Magazine, cafenele, băcănii, locuințe, pivinițe și depozite de vin. Când împăratul Iosif al doilea ne-a luat sub protecția lui, deoarece am adus Imperiului atâtea beneficii, am devenit cetățenii locului și a trebuit să jurăm credință Dietei maghiare. Mai nou, urmează să se termine  lucrările de la biserica Sfintei Treimi, despre care ar trebui să scriu mai pe larg, mai cu seamă, pentru tine, Lia. E vorba despre un sălaș al nostru, făcător de minuni pogorâte din icoana aurită a Fecioarei dăruită bisericii de țarina Ecaterina a Rusiei. Acum,  vă rog să mă iertați că m-am întins cu slova, dar am visat că mă găsesc cu voi la Moscopole, de parcă nu ne-ar fi atins deloc urgia. Nu doresc totuși să pun prea multă tristețe în epistola mea. De aceea, mai bine, vă vestesc că la începutul lui Șcurtu, luna februarie, familia noastră de la Oradea a fost binecuvântată cu al doilea ficior, botezat Emanuil. Așa că, înainte de a închide ochii, Dumnezeu a avut grijă să-mi mai lumineze sufletul.
Adaug că m-am bucurat mult să vă scriu o epistolă iar, înainte de a vă ura de sănătate, vă mai mărturisesc că sufletul meu tot colindă de-a lungul și latul colinelor moscopolene, ținut distrus de ambiția marilor puteri europene, doritoare să ne aducă la ele, cu orice preț, cu tot cu bogății. Nu mai e  o taină că  Austria, Ungaria și Veneția au nutrit interes mare să ne smulgă din locul nostru pentru ele. Arderea Moscopolei a fost pentru noi grea lovitură și simt că viitorul o să adâncească rana exilului. Eu și părinții voștrii am făcut tot posibilul pentru familie și tradiție, acum voi trebuie să continuați. Închei cu încă un rând de urări de sănătate și spor,
Al vostru multu aușlu adică  mult prea bătrânul,
                                                                                             Arghirie Gojdu

Miskolk, protulu di April’iu, 1802/1 aprilie

Adi Filimon pe răzorul dintre Cer și Pământ

Cel mai recent volum de poezii semnat de Adi Filimon , Lătrătorul, urmează să apară în curând, la editura ieșeană Adenium.
Am primit de la autoare, spre lectură, volumul în pdf. Amintesc că nu mă aflu la prima lectură Adi Filimon. De data asta însă, curiozitatea de cititor este stârnită chiar de titlu. Așa că, nu ezit, să mă întreb: oare de ce Lătrătorul ?! Parcurg primele două poezii, apoi revin la titlu, din dorința de a-mi făuri o primă cheie capabilă să-mi deschidă ușa spre tărâmul poetic al autoarei. Între hotare impuse de titlul volumului și titlurile primelor poeme: zilele în care am plecat sunt date uitării şi/scrie tu cu mâna mea aceste scrisori de iubire, înclin să admit că poate avem de-a face cu australa constelație  Câinele  Mare, vizibilă pe cerul unor nopți de iarnă, când privim la strălucitoarea Sirius, Luceafărul din zori sau cum – poetic, îi spunem noi, românii- Zorilă. Vizavi de titlul volumului, ar mai fi ceva de adăugat:  eu însămi atrasă de astronomie, îmi amintesc că am citit pe undeva că a existat un câine rus pe nume Laika (Лайка, Lătrătorul), lansat în spațiu în ‘54 și care a decedat printre stele în ‘57. În fine, poate bat câmpii cu oarece grație, însă cititorului îi e îngăduit să-și țeasă propriile fantasme. Poezia lui Adi Filimon- am mai spus-o cu alte ocazii- este  meticuloasă, îngrijită și șlefuită cât să nu dea impresia de prețiozitate care, pe mine cititor m-ar duce cu gândul la superficial și inutil. Nimic din toate astea. Volumul, în întregul lui, relevă o poezie matură, un stil original, precis definit, limpezit de acele tentații contemporane presărate cu modernități și giumbușlucuri poetice străine de construcția perenă. Adi Filimon nu scrie  în plus, dar nici în minus. Poezie ei este egală cu sinele, într-o curgere imprevizibilă, atu al unei autoare conștiente de valorea ei, ceea ce o ferește de impostură, iar pe cititor îl scutește de comentarii  de complezență. În Lătrătorul, fiecare gând, trăire, mesaj, fie că se materializează în eseu, scenetă derulată în decor rural sau citadin sau în Note din jurnal, poeta se adresează  unui frate[le meu] de tămâie. Cu ajutorul unei comunicări profunde între El și Ea. Într-un dialog primordial cu inflexiuni biblice, purtat peste timpi de miresme de smirnă și tămâie: ce şansă cu tămâia… Adresarea directă, pe un ton categoric, mustește însă de iubire: “şi când va fi soare/tu/ fratele meu de tămâie/să mă porţi în tine ca pe un copil fără grai”( să nu mă laşi să alunec în lumea aceea) . Spuneam că Adi Filimon poposește pe răzorul dintre Cer și Pământ: fără ostentație, cu maturitate, cu siguranță unei experiențe asumate și limpezite de impurități, grație poeziei: “o să cos cerul de pământ,/să nu mă mai rătăcesc în alte lumi/ de unde nu mai pot să mă-ntorc”.  Apropo de experiență, oricât de împovărâtoare și tristă, limpezimea, tonalitatea armonioasă și calmă întrupată în versuri oferă cititorului aer și lumină, ca să nu bâjbâie în haosul propus de alți autori/ poeți care consideră că e de bonton să împovăreze cititorul cu elucrubații. Spre exemplificare o poezie curată și simplă, cu subiect și predicat: “ beduinii au pus felinare în drumul cămilelor…/fiecare zi e o aventură /în numele tău cuceresc ore în piscul cărora/ se adună călăi/ nu ştiu Adi nu ştiu/ pe ce drum voi merge azi/ şi ce o mai fi după ce regăsesc ce am pierdut/omul e uscat ca o albie seacă de râu/ pietrele i se mişcă uneori spre asfinţit/ când soarele bălteşte în nori/ nu ştiu Adi nu ştiu/ tu chiar crezi că sufletul vrea să fie găsit/ dintre lupi să se ntoarcă în timp obosit”( nici pustiul nu mai e ce a fost poate de aceea) De la un capăt la altul, poeziile din Lătrătorul sunt gândite minuțios în scopul logicii poetice, astfel încât autoarea reușește să dovededească și calități regizorale. Nu numai la nivel de imagine și trăire, ci mai ales în reușita realizare  a ansamblului. De notat: titlul fiecărei poezii reprezintă primul vers, așa cum pagina de cuprins grupează titlurile în forma și spiritul unor poezii finale. Câteva exemple, la întâmpare: sunt un suflet pribeag nu ştiu ce vreau/ printre statui vii încremenite de spaime/cică mâine/ cad peste mine momeli de peşti africani… Pe paturi cu așternuturi curate, fotografiem natura umană, aceeași de mii de ani. Când harul însă este prezent, vechile subiecte se restartează și  se rescriu cu o cerneală proaspătă: “ieri mi-a spus un bătrân că dinţii de lapte/ cad şi se prefac în venin.”( să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună). Și o remarcă menită să îndemne la lectură și reflecție asupra viitoarei apariții  editoriale: poetei, Adi Filimon, i se cuvine mai multă atenție din partea cititorului, singurul care mai poate salva scriitorul- poet sau prozator- de la o nepăsare neputincioasă a unor instanțe literare depășite de… o iluzorie economie de piață dintr-o industrie de carte care nu mai reușește să se reformeze. Însă cea mai convingătoare invitație la lectură vine din partea autoarei: “mi se spune că scriu poezii triste/ dar mie nu mi se pare/ unele sunt chiar vesele/ atâta endorfină pot scoate încât/ buzele se lăţesc pe faţă într un zâmbet de ciocolată”(clovnii)

“Ingeborg şi Paul (10) Epilog”

Moto
în țările disperate cu ieșire la mare/și cel care scrie acolo/ sortit e pe veci să aleagă/între răfuială și alibi”( O altă versiune, Cornelia Maria Savu)

Se spune că destinul ar fi dictat de rațiuni mai presus de voința muritorului. Inexplicabile. Oricât de încâlcită și greu de explicat, viața continuă să fie un dar neprețuit. Indiferent de destin! Iar, dacă mă refer la parcursul artistului, subiectul se nuanțează și devine alunecos precum picătura de apă strecurată printre degete. În general, delicat și dureros. Deoarece, la întrebarea : va avea artistul român parte, vreodată, de un trai decent?, răspunsul instituțiilor abilitate, dar și al societății civile- câtă mai e- se lasă de prea mult timp așteptat.
Dincolo însă de considerații generale, mărturisesc neputința cuvintelor  față în față cu evenimentul dramatic, terifiant, dureros: moartea poetei și jurnalistei Cornelia Maria Savu, generată și poate grăbită de umilitoarele privațiuni materiale pe care s-a străduit, exemplar, să nu le trâmbițeze la adevărata lor dimensiune. Nici măcar prietenilor apropiați. Deși s-au scurs patruzeci de zile de la trecerea Corneliei  în neființă, sentimente de neputință și dezamăgire mai bântuie încă prin inimile cunoscuților și apropiaților.
Cu ce să încep? Cu volumele de poezii publicate între 1973 și 2006? Totem în alb(Albatros, 1973), Uraniu, forme și oameni de zăpadă( Editura Eminescu,1978), Emblema (Editura Eminescu, 1980), Aventuri fără anestezie (Editura Eminescu,1983), Semne de viață (Editura Eminescu, 1987), Roman cu sertare (Editura Vinea, 2005) . Și să continui cu distincții și recunoașteri : Premiul Nicolae Labiș pentru poezie, Premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru jurnalism cultural al APLER, Premiul pentru jurnalism cultural al revistei Tomis, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer conferit de Președintele României, Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor București pentru volumul Roman cu sertare(2005). Într-o lume normală și de bun simț, o poetă și o jurnalistă de asemenea anvergură ar fi fost cazul să NU… Evit totuși propria-mi capcană și nu mai insist. Cu siguranță, nici Corneliei  nu i-ar conveni- din locul de unde poate ne ascultă și ne privește- să pun  și eu sare pe o rană vie pricinuită Artistului. Dinăuntru sau dinafara sistemului.
În memoria poetei, reiterez însă imensa bucurie pe care, în ultimii cinci ani, mi-a dăruit-o, săptămânal, în lungi discuții despre literatură și scris. Uimire, admirație, satisfacție, privilegiul de a asculta, de a vorbi și de a învăța de la o maestră a condeiului sunt doar câteva din trăirile și amintirile legate de Cornelia Maria Savu. Mă încânta, mă uimea cu alchimia poezie/istorie, cu rigoarea și profunzimea detaliului, cu mintea ei brici. Calități, pe care cititorul le regăsește în poezii și în numeroase articole din Curierul național sau revista Cultura, proiect de… inimă și cursă lungă. Îmi plăcea să o ascult cum povestea despre lumea literară: cu umor și înțelegere. Inclusiv, pentru ce nu ar trebui să se mai facă. Își respecta colegii și se bucura de reușitele lor. Cu generozitate. Indiferent de relele care o macinau, Cornelia Maria Savu reușea să zâmbească și să aducă în prim plan vorba de duh. Avea ținuta morală, naturalețea și credibilitatea de a-și rosti cu voce tare pincipiile. O dată, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus: “ Nu zic că ar fi imposibil să fac rost de mai mulți bani… De exemplu, dacă m-aș ocupa de bogătanii cu fluturi de scriitori. Numai că, oricâte nevoi aș avea, nu pot să trădez Literatura!” Și nu a trădat-o. Chiar dacă s-a alăturat, mult prea devreme, bunului ei prieten, prozatorul Constantin Stan, alt mare dispărut al literaturii române. Despre care, adesea, povesteam împreună cu dublu regret.
Oare câte nu s-ar mai fi putut face întru Literatură cu o Cornelia Maria Savu, sănătoasă și în viață?! Printre altele, poate ar fi finalizat un volum/manuscris de poezii, despre care amintea cu multă căldură. Poezii despre Sisi…
Gând pios și un epilog, de fapt poezia la care se gândea cu drag, – deși atâta modestie și reținere de a vorbi despre cărțile ei, nu am întâlnit la niciun alt scriitor- intitulată Ingeborg şi Paul 10(epilog):“ iei creierul în palme, obiectul perfect în care-și descarcă dumnezeu mânia/ și scrii. despre oameni știm că se nasc, le este frică și mor./ ne-am culcat în sicriul nostru
ca-ntr-un sicriu de plop,/ ușor, pornit în derivă pe rîul amniotic.”

Din însemnările Liei Ceagani

După încă vreo câțiva pași alături de amabilul însoțitor, revenim în sala de concert, nerăbdători să ascultăm și partea a doua. Murmure foșnitoare de mătăsuri acompaniate de plăcutul ronțăit de evantaie se curmă la apariția lui Beethoven. Câteva secunde, artistul -care după pauză apare cu o eșarfă de mătase roșie în jurul gâtului- privește dincolo de noi, apoi anunță, fără alte înflorituri, întâia simfonie dedicată baronului Gottfried van Swieten. Primele acorduri țâșnesc din întuneric. Poetice și senine. Apoi, devin pline de pasiune. Când întinse, când dureroase. Într-o mișcare lentă, muzica exprimă însuflețirea. În sunete curate. Simple. Pe înțelesul inimii. Mă uit la ceilalți muzicanți, aproape la fiecare în parte. E prima oară că văd și aud atâtea viori. Cu toată puținătatea cunoștințelor mele muzicale, recunosc totuși câteva instrumente de suflat din lemn. Și două… Posibil că îmi întind prea mult gâtul ca să văd mai bine, de vreme ce  Costa îmi șoptește la ureche: Se numesc timpane. Îmi ascut și mai bine auzul. Se aud așa de încet! Mai degrabă, îmi ascult inima. O clipă, pleoapele mi se lasă peste privire și, în spatele lor, se conturează cele șapte coline ale Moscopolei, mătăsoase și verzi. În nuanțe mișcătoare, cum nu le-am mai visat vreodată. Preț de alte secunde, mă simt de parcă m-aș naște din nou: printre culori vii, într-o lume așezată. Deschid ochii. Mi s-au umezit. Mă uit la muzicanți. Într-un fel nelămurit, mă apasă totuși ceva, un soi de nemulțumire. De ce oare am impresia că muzicanții nu îl urmăresc foarte atenți pe Beethoven? Vrutul meu, Costa îmi simte foiala și nedumerirea. Și, ca de fiecare dată, are pregătit răspunsul capabil să mă lămurească. Așa că, pentru a doua oară, își apropie buzele de urechea mea și-mi șoptește cu un soi de obidă: Pentru că așa se întâmplă, mereu, când ceva se petrece prima oară… Se vede că măiastrului, Beethoven nu-i prea pasă de reguli sau tehnici și preferă să se joace. Când ești hăruit, nu-i un păcat… Regret că nu e cu noi și meșterul Hrisiclu. Multu i-ar mai fi plăcut…! După asemenea răspuns, mă simt mai liniștită, îndreptățită chiar să înalț o mulțumire spre Dumnezeu. Pentru că mă aflu aici, la doi pași de Beethoven și, pentru că sunt măritată cu un bărbat care, deși vorbește puțin, zborul lui, cuvântul lui se înalță la timp, gata să-mi risipească nedumeriri și temeri. După ce ultima notă se înalță și se consumă, încep să bat din palme până simt o usturime vie în ele. Costa mă privește, ușor amuzat, de atâta entuziasm din partea mea. Iar, când să părăsim Teatrul Imperial, mă face părtașă la emoția lui. Glasul lui grav, blând marchează încă o seară de neuitat : Dacă Mozart  îi dăruie copilului din noi un flaut fermecat, iar Bach îl încântă pe Dumnezeu, pesemne  Beethoven compune pentru el însuși. În plus, e prima oară că văd un artist, care apare pe scenă fără perucă și fără pudră pe păr. Tocmai în inima Vienei. Zâmbesc. Chiar dacă nu spun nimic, în sinea mea, sunt mândră că la Moscopole mulți tineri am avut parte de  temeinică învățătură, mai presus de traiul îmbelșugat din casa părinților noștri, unii celnici, alții arhonți, majoritatea însă vestiți negustori.