Adi Filimon pe răzorul dintre Cer și Pământ

Cel mai recent volum de poezii semnat de Adi Filimon , Lătrătorul, urmează să apară în curând, la editura ieșeană Adenium.
Am primit de la autoare, spre lectură, volumul în pdf. Amintesc că nu mă aflu la prima lectură Adi Filimon. De data asta însă, curiozitatea de cititor este stârnită chiar de titlu. Așa că, nu ezit, să mă întreb: oare de ce Lătrătorul ?! Parcurg primele două poezii, apoi revin la titlu, din dorința de a-mi făuri o primă cheie capabilă să-mi deschidă ușa spre tărâmul poetic al autoarei. Între hotare impuse de titlul volumului și titlurile primelor poeme: zilele în care am plecat sunt date uitării şi/scrie tu cu mâna mea aceste scrisori de iubire, înclin să admit că poate avem de-a face cu australa constelație  Câinele  Mare, vizibilă pe cerul unor nopți de iarnă, când privim la strălucitoarea Sirius, Luceafărul din zori sau cum – poetic, îi spunem noi, românii- Zorilă. Vizavi de titlul volumului, ar mai fi ceva de adăugat:  eu însămi atrasă de astronomie, îmi amintesc că am citit pe undeva că a existat un câine rus pe nume Laika (Лайка, Lătrătorul), lansat în spațiu în ‘54 și care a decedat printre stele în ‘57. În fine, poate bat câmpii cu oarece grație, însă cititorului îi e îngăduit să-și țeasă propriile fantasme. Poezia lui Adi Filimon- am mai spus-o cu alte ocazii- este  meticuloasă, îngrijită și șlefuită cât să nu dea impresia de prețiozitate care, pe mine cititor m-ar duce cu gândul la superficial și inutil. Nimic din toate astea. Volumul, în întregul lui, relevă o poezie matură, un stil original, precis definit, limpezit de acele tentații contemporane presărate cu modernități și giumbușlucuri poetice străine de construcția perenă. Adi Filimon nu scrie  în plus, dar nici în minus. Poezie ei este egală cu sinele, într-o curgere imprevizibilă, atu al unei autoare conștiente de valorea ei, ceea ce o ferește de impostură, iar pe cititor îl scutește de comentarii  de complezență. În Lătrătorul, fiecare gând, trăire, mesaj, fie că se materializează în eseu, scenetă derulată în decor rural sau citadin sau în Note din jurnal, poeta se adresează  unui frate[le meu] de tămâie. Cu ajutorul unei comunicări profunde între El și Ea. Într-un dialog primordial cu inflexiuni biblice, purtat peste timpi de miresme de smirnă și tămâie: ce şansă cu tămâia… Adresarea directă, pe un ton categoric, mustește însă de iubire: “şi când va fi soare/tu/ fratele meu de tămâie/să mă porţi în tine ca pe un copil fără grai”( să nu mă laşi să alunec în lumea aceea) . Spuneam că Adi Filimon poposește pe răzorul dintre Cer și Pământ: fără ostentație, cu maturitate, cu siguranță unei experiențe asumate și limpezite de impurități, grație poeziei: “o să cos cerul de pământ,/să nu mă mai rătăcesc în alte lumi/ de unde nu mai pot să mă-ntorc”.  Apropo de experiență, oricât de împovărâtoare și tristă, limpezimea, tonalitatea armonioasă și calmă întrupată în versuri oferă cititorului aer și lumină, ca să nu bâjbâie în haosul propus de alți autori/ poeți care consideră că e de bonton să împovăreze cititorul cu elucrubații. Spre exemplificare o poezie curată și simplă, cu subiect și predicat: “ beduinii au pus felinare în drumul cămilelor…/fiecare zi e o aventură /în numele tău cuceresc ore în piscul cărora/ se adună călăi/ nu ştiu Adi nu ştiu/ pe ce drum voi merge azi/ şi ce o mai fi după ce regăsesc ce am pierdut/omul e uscat ca o albie seacă de râu/ pietrele i se mişcă uneori spre asfinţit/ când soarele bălteşte în nori/ nu ştiu Adi nu ştiu/ tu chiar crezi că sufletul vrea să fie găsit/ dintre lupi să se ntoarcă în timp obosit”( nici pustiul nu mai e ce a fost poate de aceea) De la un capăt la altul, poeziile din Lătrătorul sunt gândite minuțios în scopul logicii poetice, astfel încât autoarea reușește să dovededească și calități regizorale. Nu numai la nivel de imagine și trăire, ci mai ales în reușita realizare  a ansamblului. De notat: titlul fiecărei poezii reprezintă primul vers, așa cum pagina de cuprins grupează titlurile în forma și spiritul unor poezii finale. Câteva exemple, la întâmpare: sunt un suflet pribeag nu ştiu ce vreau/ printre statui vii încremenite de spaime/cică mâine/ cad peste mine momeli de peşti africani… Pe paturi cu așternuturi curate, fotografiem natura umană, aceeași de mii de ani. Când harul însă este prezent, vechile subiecte se restartează și  se rescriu cu o cerneală proaspătă: “ieri mi-a spus un bătrân că dinţii de lapte/ cad şi se prefac în venin.”( să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună). Și o remarcă menită să îndemne la lectură și reflecție asupra viitoarei apariții  editoriale: poetei, Adi Filimon, i se cuvine mai multă atenție din partea cititorului, singurul care mai poate salva scriitorul- poet sau prozator- de la o nepăsare neputincioasă a unor instanțe literare depășite de… o iluzorie economie de piață dintr-o industrie de carte care nu mai reușește să se reformeze. Însă cea mai convingătoare invitație la lectură vine din partea autoarei: “mi se spune că scriu poezii triste/ dar mie nu mi se pare/ unele sunt chiar vesele/ atâta endorfină pot scoate încât/ buzele se lăţesc pe faţă într un zâmbet de ciocolată”(clovnii)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.