Tag Archives: Roman

Fragment (roman în lucru)

Advertisements

încă un fragment

028

Eugenia Dan( din albumul lui Dan Telemac)

Ca la o chemare magică, de după o ușă trainică de nuc, apărea Eugenia: un  chip îmbujorat, privire adâncă, scrutătoare. S-a apropiat de bătrân. A rămas dreaptă în fața lui. Căutătura ei deschisă, directă l-a uimit pe Chir Ianachi, neobișnuit cu așa purtare. Constata totuși mirat că nu-i displăcea. I-a adresat un zâmbet plăcut, păzit de obicei cu șapte lacăte în suflet. Strălucirea multicoloră a asfințitului ce tocmai poposea în curte, îngemănată cu rarisimul episod al unui zâmbet accentua armonia momentului. Voit sau nu, bătrânul i s-a adresat ca în Crushuva, unde aromânii, veniți din mai multe ținuturi, se înțelegeau în dialectul bitolean. Carevasăzică, tu ești aleasa nipotului meu! Bag’ seama nu prea mai are gust de cioban…  A  făcut o pauză, a zâmbit larg pe sub mustața stufoasă și albă ca neaua. Nutrea pesemne speranța că zicerea sa, neobișnuită pentru acele vremuri, va fi înțeleasă de soața nepotului, Petru. Fără o vorbă, Eugenia s-a aplecat și i-a sărutat mână. Cu un cavalerism neașteptat, Chir Ianachi s-a ridicat dintre pernele divanului, a sărutat-o pe frunte, apoi a mângâiat-o pe creștet, gest de aleasă binecuvântare. A întrebat-o: Oi fi și tu oarece poetă? Surprinsă, deoarece nu se aștepta ca bătrânul să-i adreseze prea multe vorbe, Eugenia a răspuns onest: Citesc multă poezie. În adolescență, îmi notam poeziile într-un caiet: atât cele compuse de mine, cât și cele scrise de alții care-mi plăceau. Conștientă că trebuia să treacă cu bine un test, se străduia să se exprime corect în aromâna pe care o auzise în copilărie la tatăl ei, Sotir Gândzu și la bunica, maia Mina. În același timp, simțea un soi de ciudă că bătrânul  nu o cruța. De aceea, îl înfrunta cu privirea, străbătută de lumini și fulgere intermitente.  Chir Ianachi se amuza. Nu se îndura să-i dea pace. În plus, îi dăruia informații surprinzătoare: Și mie îmi place poezia. În tinerețe, recitam poezii seara cu picurarii. Și cântam. Ne strângeam în jurul focului, vreascurile trosneau molcom sub mângâierea legendelor și poeziilor

Flancat de teancuri de scrisori, de un album cu fotografii, de amintiri și numeroase trăiri, nutresc uneori trufașa speranță c-aș putea creiona un alt fel de portret al lui Chir Ianachi. Desprins din pliurile timpului. Fără să am o vreo fotografie de-a sa, fără mărturii esențiale, îmi închipui că-n seara în care îi vorbea Eugeniei despre poeziile recitate în tinerețe, pe chip i se așternea o expresie de duioasă nostalgie  pe care o avem cu toții, când devenim mai înțelepți. Mai puțin grăbiți.

Or, fix  acea expresie i-a dat curaj Eugeniei. S-a prins în joc. Și l-a corectat: Tematica și vremurile s-au schimbat. Azi, lumea arde de năzuințe și idealuri gata să o transforme din temelii. Suntem deja în 1900…  Chir Ianachi zâmbea. Un vechi gând îl împungea: Zi-mi câteva vorbe în limba de la București, aceea în care tu și Petru ați învățat. Bucuroasă, Eugenia relua o idee înmugurită de câțiva ani în inimile învățăceilor aromâni: Româna e sora mai mare a  graiului aromân. Frații de la București au promis să ne dea o mână de ajutor: să deschidă și să finanțeze școli aici și… Chir Ianachi asculta curgerea românei. Apoi cu un gest scurt, hotărât a mai spus: M-am lămurit… ! Acasă, la Moscopole, vorbeam un grai,  aici, la Bitolia, altul, oarecum diferit… Oricum, armânamea e deprinsă cu mai multe limbi. Frați cu românii, nimic de zis! Un pic diferiți totuși … Dumnezeu e bun că ni i-a trimis să ne-ajute. Nădăjduiesc să iasă ceva bun din acest ajutor, măcar cât să nu pierim … Apoi n-a mai spus nimic. Descumpănită, Eugenia părea ușor dezamăgită. Chir Ianachi  sorbea rachiu din birbiliu. Tăcut și îngândurat, privea secera lunii, dincolo de coama dudului.

***
( roman în lucru)

Image

Amintiri între coperte

Când am început să răsfoiesc file crestate într-un răboj rătăcit prin ungherele sufletului, amintirea și-a cerut dreptul la încă o viață, așa cum i-a venit rândul: uneori, puțin prăfuită, alteori, puțin dureroasă. De fiecare dată, în veșminte ample, menite să-i confere un tempo lent, ca un adagio de balet clasic. Un pas de deux. O amintire întrețesută cu alta, redată prezentului printr-o suită de mișcări ample executate parcă de doi dansatori. Eu și amintirea. Uneori, cu variații și demonstrații alternative, alteori cu gesturi de bravură care ne-au contopit. Într-un ritm rapid. De unde și acest imbold de a reveni în tempo lent, acolo unde pașii n-au fost simultani. De exemplu, amintirea despre mama Mina, faimoasa povestitoare din Corce, bunica mamei mele, Eugenia Gândzu.

(dintr-un roman în lucru)

Foto: Catia Maxim

Precizare

Precizare

Nu mai știu prin care anotimp al lui 2005, o împrejurare deloc întâmplătoare m-a determinat, din dorința de a găsi posibile răspunsuri la cunoscute și totuși imprevizibile manifestări ale naturii umane înfrățită, subtil, cu Venus și Marte, să apelez la experiența unui psiholog. Așa am cunoscut-o pe Cristina Marin în cabinetul ei de psiholog, situat la acea vreme într-o veche și răcoroasă clădire învecinată cu Biserica Armenească.

Impresia inițială− prilejuită de o privire cuprinzătoare și o determinare elegantă a argumentului cu care a condus acel prim dialog− m-a convins să o mai caut. Urmarea reprezintă istoria nescrisă a unei prietenii constructive care, grație acestei cărți, se rotunjește. Promisiunea făcută Cristinei Marin, în urmă cu doi ani, când mi-a încredințat, cu rugămintea de a fi așternută pe hârtie, povestea tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat între anii 1954-1962 în temnițele comuniste, reprezintă pretextul unei întoarceri în timp, pe care aș numi-o invitație la neuitare.

Un dosar al inculpatului, numit de anchetatori bandit, alcătuit din procese-verbale de interogatorii și diverse documente oficiale din timpul anchetei bolșevice, obținut de familie de la CNSAS, câteva dialoguri desprinse din amintirile unei fiice marcată de suferința tatălui ei, vizita la un prieten supraviețuitor, dar și bogata listă de lecturi, înclusiv filme și articole referitoare la perioada bolșevică și comunistă alcătuiesc fundația pe care s-a înălțat această nouă construcție epică.

Ceea ce însă constituie miezul, inima cărții este o replică a Cristinei Marin: “Voica, mama mea, pierduse câteva sarcini înainte de a mă naște. Când m-a adus pe lume, tata a hotărât să-mi pună același prenume cu al copilului unui bun prieten de-al său, Florică. Făcuseră împreună câțiva ani de închisoare. Pe copilul lui nea Florică  îl cheamă Cristian. A devenit și el psihoterapeut. L-am întâlnit, acum câțiva ani, într-o împrejurare străină de voința mea și a lui și am constatat că tații noștri trecuseră prin experiența închisorii și fuseseră prieteni. În acele clipe, mi-am dat seama că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire: apărusem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu, tovarăș cu el  de închisoare și suferință. Am realizat că tații noștri ne-au desemnat, pe noi, copiii lor, frați de sânge și, că într-un anume fel, și eu trăiesc două vieți într-una. Mai mult, în copilărie, de puține ori, mi se rostea numele. Nu pricepeam, dar azi ca psiholog realizez că posibila ipostază a copilului de substituire mă determină să fac cunoscută drama familiei mele…

Mai departe, spaime, temeri sau ezitări personale, legate de un subiect atât de tragic și delicat cum a fost impunerea, cu orice preț, în România postbelică a regimului bolșevic- comunist,− la fel de periculos și nociv ca cel nazist−, sper să fie contracarate de itenția onestă de a prezenta echidistant o realitate istorică dirijată de la un pupitru aflat într-un Iad Politic, gândit, organizat și condus, pas cu pas, de mari puteri ale vremii, după același model ce, din nefericire, se perpetuează, chiar dacă protagoniști și ideologii s-au schimbat. Însă modalități de subjugare  ale statelor mici au devenit mai sofisticate. Și mai periculoase.

În rest, ritmul în care decurge povestea dramatică a unui muncitor român, necontaminat de molima comunistă, dar și tragedia unei țări infestată cu ciuma de care parcă nu se mai vindecă, reprezintă o nouă provocare.  O astfel de construcție literară, inspirată din încercări atât de dramatice, prin care românii au fost siliți să treacă, invită la neuitare.

***
(fragment de început al unui roman în lucru)

 

Fragment

În sală, ambii părinți, împuținați de durere. În afară de ei, mai zărește niște necunoscuți: trei bărbați de statură înaltă, îmbrăcați în costume boțite și negre. Pantalonii cu manșeta terminată deasupra ciorapilor și hainele cu mâneci scurte. Stau, nemișcați, în picioare. Gata să răscolească fiece ungher, pregătiți să intervină dacă Republica Populară le-o cere. Aproape de ușă, doi jurnaliști cască, plictisiți și nerăbdători să se termine ședința, ca să predea la gazete minunăție de articole elogiind felul în care sunt înfierați și pedepsiți bandiții, uneltitori împotriva ordinei sociale. Oftează. O lovitură în rinichi îl încovoaie. Are noroc că nu cade în nas peste marginea boxei. Înalță privirea și se străduie să-l urmărească pe maior. Statură potrivită, mai degrabă îndesat decât slab, cap uriaș sub o claie neagră, rebelă, potolită de uleiul, turnat, din belșug, peste bucle. Își simte stomacul la gură. Mai mult, se chinuie să urmărească textul turuit, presărat cu vorbe alandala, rostogolite într-o grabă suspectă. Privirea i se fixează de coala de hârtie și observă că maiorului îi lipsesc toate degetele de la mâna dreaptă, acoperită cu o mănușă neagră, ce flutură deasupra dosarelor ca o aripă a morții. Străină sau poate rătăcită.
***
[dintr-un roman în lucru]

Romanul unei istorii și istoria unui roman

Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate

 

Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate

D71_1162_resizeCel mai recent volum din seria Îngerii din Moscopole se poate comanda direct de la editura Tracus Arte sau on-line pe următoarele site-uri: www.libris.ro, www.librărie.net, www.mgareduceri.net, colibris.allshops.ro