Monthly Archives: April 2012

Portret de cititor [1]

Uneori, mă întreb de ce scriu pe un blog? Au trecut deja  nişte ani de la primul material, iar eu continui să mă regăsesc, aici. La început, mi s-au dat sfaturi: mi s-a spus cum ar trebui să scriu, pe ce subiecte să pedalez, pentru a avea cititori şi… vizibilitate. Recunosc m-am distanţat de sfaturi, dar nu regret, deoarece cine poposeşte pe-un colţ de canapea mă bucură şi mă răsplăteşte, uneori, cu fidelitate şi, deşi nu sunt comentarii, există semne ale diverselor treceri… Pe Canapeaua Catiei a apărut, după întâiul pas spre scris. Cititorii, de atunci, au rămas prieteni devotaţi. Tot aud că fiecare scriitor îşi are un public ţintă. La vremea, când încă mă întrebam dacă să mă numesc scriitor de cursă lungă sau de conjunctură, bunul-simţ nativ, cu care Dumnezeu ne înzestrează, m-a ajutat să văd limpede ce am de făcut.  Astăzi, spun cu mâna pe inimă că nu-mi bat capul cu publicul ţintă deoarece, dincolo de vârsta biologică, sex sau pregătire, sufletul îşi are limbajul său, neînregimentat în clasificări, mai mult sau mai puţin pertinente. Deşi nu am un public ţintă, pot creiona, succint, un posibil portret al cititoarelor mele, femei extrem de sensibile, capabile de profunde introspecţii, realizate fără anestezie, înzestrate cu simţul responsabilităţii şi iubitoare de zboruri spre cele mai năstruşnice vise. Am avut şansa să fiu citită de femei  frumoase[sufleteşte], de la care eu însămi am ce învăţa. Cea mai specială cititoare, Emilia Dinu, o doamnă uimitoare, are 88 de ani. Soţia regretatului profesor Ion Dumitru Dinu (Agronomie), el însuşi autor de cărţi, Emilia Dinu, fost profesor, mi-a luminat calea de autor,  având generozitatea să-mi spună, de câteva ori: “Regret că nu te-am cunoscut sau măcar să-ţi fi citit cărţile, când eram tânără.” O altă cititoare pasionată de lectură, cum puţini mai există, se remarcă prin observaţii subtile ce, adesea, mă tulbură şi mă fac să reformulez diverse concluzii. Numele ei e Liana  şi a fost prima cititoare a blogului. Sau cititoarea puternică, împlinită profesional şi social, iubitoare de frumos, capabilă să se dedice proiectelor inedite. O cheamă, Diana Coca Cozma şi se regăseşte în prefaţa romanului Îngerii din Moscopole. Datorită ei, m-am apropiat de aromâni şi istoria lor zbuciumată. Întâmplător sau nu, le-am cunoscut, graţie cărţilor tipărite, punte între mine şi oameni necunoscuţi.

Promit să creionez şi portretul  unor cititori bărbaţi care-au reuşit să descifreze, dincolo de aparenţe, prejudecăţi sau păguboase tradiţii, alchimii naturale în romanele Încă un pas, Clipe salvate , Ghici pe cine iubesc eu? Amintesc numai povaţa unui preţuit cititor şi drag scriitor- din păcate, nu mai se află printre noi- care-mi spunea răspicat: Ia, nu te mai gândi că scrii ca o femeie. Ce prostie mai e şi asta? Scrie cum simţi iar, dacă scrii bine, te citesc şi bărbaţii.
Câtă dreptate avea!:))

Fragment din romanul Costa Cegani

*  

“Înconjurată, din trei părţi, de dealuri şi coline, răsfăţate până spre poalele masivului Peristera ale cărui piscuri, o idee înzăpezite, privesc molcom spre aşezarea răsfirată de-a lungul râului Dragor, cetatea Bitoliei învăluie, oarecum nostalgic, câmpia doldora de grâne a Pelagoniei. În zare, în zilele senine de vară, sclipesc apele Vardarului şi, mult mai adânc, în lumina diluată a depărtării, se profilează spre est munţii împăduriţi cu pini, Babuna şi Murihova.  Botezată la începuturi, Manastir, graţie mănăstirilor şi bisericilor construite pe tărâmul blagoslovit de munţi şi ape, inima vilaietului  otoman Rumelia, Bitolia se învecinează spre sud cu Marea Adriatică, ceea ce face din ea o punte spre Marea Egee şi Europa Centrală.

Marcată de coline şi presărată cu urmele aşezărilor, din timpul lui Filip al-II-lea, tatăl măreţului Machedon  Alexandru dar, mai ales cu stinghere şi triste rămăşiţe, din vremea romanilor şi bizantinilor, intrarea în oraş  i se înfăţişează drumeţului, cu o întreruptă şi temurată aură, iar paşii capătă, instantaneu, emoţie şi sfială şi, nu de puţine ori obidă, faţă în faţă cu măreţele sau piticele fapte ale celor ce hotărăsc şi stăpânesc, dincolo de timp sau prefaceri, miliarde de vieţi şi destine.

Puţin, mai spre vale, Via Egnatia, traversează Balcanii, din portul  Durrazo, străbate Pela, Tesalonic, Amphipolis şi sfârşeşte în Bizanţ. 

Arhitectura caselor, numeroase nişte bijuterii de palate ce adăpostesc fie consulate, fie reşedinţe ale bogatelor familii de armâni din zonă, dezvăluie luxul şi strălucirea, cu nimic mai prejos celor din metropola moscopoleană. 
Farmecul oraşului e întregit de exotismul cartierelor otomane iar, ca orice respectabilă cetate, Bitolia îşi etalează, în centru, Turnul al cărui Ceas măsoară timpul, într-o continuitate, ţesută de tânguioase glasuri de muezini, în minaretele moscheei Isak sau de rumoarea bezestenului, străvechi bazar acoperit şi, mai departe de râul Dragor, de nestăvilitul tumult al îngustelor şi întortocheatelor străduţe, asemănătoare misterioaselor sukaki de la Moscopole, înţesate de magazine, ateliere, cafenele şi cofetării, în care halviţă, cozonaci, dulceţuri, şerbeturi, baclavale şi sarailii îndesate cu  nuci şi miere, fac deliciul trecătorului, indiferent de vârsta pe care o are.”

La vie en rose :))

Din nou, la mine, în pod, după o pauză, în care, din motive de sănătate, am fost nevoită să stau departe de dragul meu cuib. Cu emoţie,”îmi respir” obiectele personale şi zâmbesc micuţei vrăjitoare Catia

adusă de pe malul Mediteranei, să-mi vegheze, alături de o potcoavă, gândurile şi scrisul. Mai sunt de făcut câteva retuşuri, pe care Florin se grăbeşte să le adauge acestui spaţiu, cu emoţionantă delicateţe, pentru care îi mulţumesc. Şi, fiindcă urmează o perioadă de profunde reflecţii vizavi de Sărbătoarea de după inevitabila Săptămână a Patimilor, reiterez bogăţia relaţiilor, în care oamenii au capacitatea de a depăşi căderi şi tentaţii pentru a dăinui…

Să fiţi iubiţi şi să iubiţi!

Încet, dar sigur spre un alt roman

Precum Pasărea Phoenix, mi-am regustat cenuşa, redesenându-mi aripile, în vreme ce Scrisul m-a aşteptat, cum nici un alt Prinţ, Rege sau Cerşetor nu au avut resursele s-o facă, de-a lungul frumoasei şi tumultuasei mele existenţe. Din nou, mă dăruiesc lui  într-o binecuvântată îmbrăţişare, făcătoare de minuni, menite să lecuiască efemera clipa şi vă ofer, celor ce poposiţi Pe Canapeaua Catiei o adiere din viitorul roman Costa Cegani, continuare a poveştii  Îngerii din Moscopole.

” Pe malul Dragonului, în plin centru comercial al Bitoliei, cu o cafea aburindă în faţă, aşezat la cea mai retrasă masă, în una din numeroasele cafenelele, perle răzleţite printre magazine şi buticuri, negustorul Buşulea, binecunoscut în oraş îşi priveşte, cu atenţie, prietenul, pe celnicul Mitru căruia îi mărturiseşte, frecându-şi nedumerit fruntea:

–  Am auzit, de la unul şi altul, ce s-a petrecut în ţinut: judecând însă cu mintea mea de negustor, nu pricep totuşi de ce tocmai Moscopole cu împrejurimile lui, aşa de înfloritoare, în trecut  să fie supus distrugerii?

Celnicul Mitru, ars de povestea, pe care o întorsese şi el ca orice moscopolean, pe toate feţele, simte că e dator să-i ofere prietenului Buşulea, câteva desluşiri. Soarbe cu poftă din aromata cafea, apoi cu vocea, uşor domolită de proaspetele furtuni, speră să-l lumineze:

– Cea mai bătută cale din Peninsulă începea la Durazzo, nu?

De- acolo caravanele se-nşiruiau pe Via Egnatia, străbăteau Elbasan şi se opreau la malul lacului Ohrida, la o aruncătură de băţ de Pogadreţ, poposeau apoi la Moscopole, unde se neguţau fel de fel de mărfuri şi-şi vedeau mai departe de drum spre Coriţa, Gramoste, Linotopi, Fuşea, înapoi prin Pogradeţ, iarăşi pe Via Egnatia, înconjurau lacul Ohrida, băteau străzile din Ohrida, ajungeau la Monastir, Bitolia de astăzi, iar de aici mai departe la Edessa, Salonic şi Constantinopol. Ei bine, după o vreme, când bogăţiile adunate la Moscopole pe la 1700 au dat strălucire şi faimă oraşului, s-a dovedit cum au încurcat socotelile unor capete sus-puse şi, astfel lâna adusă de caravanele păstorilor din Epir, Tesalia, Pind  şi celelalte părţi meridionale şi apusene sau lemnul de calitate ce făcuse posibilă apariţia unui centru de prelucrare  cu tartacuri şi puncte de dezvoltare, nu se mai dorea să asigure huzurul moscopolenilor. Astfel, s-a hotărât ca bogăţiile să ia calea Salonicului şi-apoi înspre ţinuturile şi mai îndepărtate, să-i ghiftuiască pe sforarii din Balcani. Doar că Dumnezeu, milostiv nu ne lasă de izbelişte! Aflu eu, acum, că de negoţul cu lemn se ocupă celnicul Todi din Birina, care n-ar fi de mirare să-şi convingă nepotul, pe Mihai, fiul răsposatului arhonte Petrea, să intre în afacere.  De câteva zile străbat oraşul de la un capăt la altul şi observ că- deşi negustorii sunt tot timpul cu ochii în patru după ocazii- nu există încă vreun depozit important. Gândesc că locul cel mai potrivit i-ar fi pe strada Cherestegeriilor iar, dacă lângă el s-ar înalţa şi o construcţie bine zidită, unde să poată descărca şi poposi vrednicii noştri cârvunari, negoţul cu lemn ar merge ca pe roate.

Buşulea îşi priveşte cu admiraţie prietenul, îi dă dreptate, ba încă mai adaugă:

– Mă aflu în relaţii bune cu valiul şi autorităţile de aici, mai cu seamă cu bancherii Atanasie Cărinte şi Arghir Iconomu. Ce-ar fi să vorbesc cu ei, să-i ajutăm pe fraţii moscopoleni? Nu cred să le displacă ideea, aşa că fă bine de povesteşte familiei Petrea, croiţi un plan şi, de-o fi să cad la învoială cu bancherii, punem la cale de-o întâlnire la cafeneaua Peristera. Ce zici?

– Bine gândit!  Se vede treaba că unde pui tu umărul, toţi au de câştigat. Hai, să-mi trăieşti!

Cei doi prieteni îşi strâng mâinile mâna şi adaugă, într-un glas:

– Să ne păzească Dumnezeu, cum o tot face de când ne-a plămădit!