Monthly Archives: July 2016

În temnițele mele

Fragment dintr-un roman aflat în lucru. În ziarul Lumina.

Precizare

Precizare

Nu mai știu prin care anotimp al lui 2005, o împrejurare deloc întâmplătoare m-a determinat, din dorința de a găsi posibile răspunsuri la cunoscute și totuși imprevizibile manifestări ale naturii umane înfrățită, subtil, cu Venus și Marte, să apelez la experiența unui psiholog. Așa am cunoscut-o pe Cristina Marin în cabinetul ei de psiholog, situat la acea vreme într-o veche și răcoroasă clădire învecinată cu Biserica Armenească.

Impresia inițială− prilejuită de o privire cuprinzătoare și o determinare elegantă a argumentului cu care a condus acel prim dialog− m-a convins să o mai caut. Urmarea reprezintă istoria nescrisă a unei prietenii constructive care, grație acestei cărți, se rotunjește. Promisiunea făcută Cristinei Marin, în urmă cu doi ani, când mi-a încredințat, cu rugămintea de a fi așternută pe hârtie, povestea tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat între anii 1954-1962 în temnițele comuniste, reprezintă pretextul unei întoarceri în timp, pe care aș numi-o invitație la neuitare.

Un dosar al inculpatului, numit de anchetatori bandit, alcătuit din procese-verbale de interogatorii și diverse documente oficiale din timpul anchetei bolșevice, obținut de familie de la CNSAS, câteva dialoguri desprinse din amintirile unei fiice marcată de suferința tatălui ei, vizita la un prieten supraviețuitor, dar și bogata listă de lecturi, înclusiv filme și articole referitoare la perioada bolșevică și comunistă alcătuiesc fundația pe care s-a înălțat această nouă construcție epică.

Ceea ce însă constituie miezul, inima cărții este o replică a Cristinei Marin: “Voica, mama mea, pierduse câteva sarcini înainte de a mă naște. Când m-a adus pe lume, tata a hotărât să-mi pună același prenume cu al copilului unui bun prieten de-al său, Florică. Făcuseră împreună câțiva ani de închisoare. Pe copilul lui nea Florică  îl cheamă Cristian. A devenit și el psihoterapeut. L-am întâlnit, acum câțiva ani, într-o împrejurare străină de voința mea și a lui și am constatat că tații noștri trecuseră prin experiența închisorii și fuseseră prieteni. În acele clipe, mi-am dat seama că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire: apărusem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu, tovarăș cu el  de închisoare și suferință. Am realizat că tații noștri ne-au desemnat, pe noi, copiii lor, frați de sânge și, că într-un anume fel, și eu trăiesc două vieți într-una. Mai mult, în copilărie, de puține ori, mi se rostea numele. Nu pricepeam, dar azi ca psiholog realizez că posibila ipostază a copilului de substituire mă determină să fac cunoscută drama familiei mele…

Mai departe, spaime, temeri sau ezitări personale, legate de un subiect atât de tragic și delicat cum a fost impunerea, cu orice preț, în România postbelică a regimului bolșevic- comunist,− la fel de periculos și nociv ca cel nazist−, sper să fie contracarate de itenția onestă de a prezenta echidistant o realitate istorică dirijată de la un pupitru aflat într-un Iad Politic, gândit, organizat și condus, pas cu pas, de mari puteri ale vremii, după același model ce, din nefericire, se perpetuează, chiar dacă protagoniști și ideologii s-au schimbat. Însă modalități de subjugare  ale statelor mici au devenit mai sofisticate. Și mai periculoase.

În rest, ritmul în care decurge povestea dramatică a unui muncitor român, necontaminat de molima comunistă, dar și tragedia unei țări infestată cu ciuma de care parcă nu se mai vindecă, reprezintă o nouă provocare.  O astfel de construcție literară, inspirată din încercări atât de dramatice, prin care românii au fost siliți să treacă, invită la neuitare.

***
(fragment de început al unui roman în lucru)