Monthly Archives: February 2013

Alchimia amintirii stârnită de poezia lui Constantin Preda

Acum câteva zile, simpaticul “meu” poștaș sună și-mi înmânează un plic ceva mai mare. Nu-l deschid.  Știu ce conține: un volum de poezii pe care se cade să-l privesc, răsfoiesc și rostesc la răscruce de gând și suflet. Prin urmare, pun plicul pe birou. O să-l deschid, să-l citesc când cafeaua, ceaiul sau vinul se vor săvârși mai deplin; depinde de ziua și ceasul la care se va petrece lectura.
Astăzi, la vremea înserării, alergarea prin cartier, ratată în mare parte din pricina unui vânt șuierat din nord- afurisit Crivăț, nu mai pleacă!- revin acasă și mă duc, glonț, la plicul cel nedesfăcut.

Karenina, Anna lui Constantin de Constantin Preda, poet citit pe facebook, în dimineți cu arome de cafea și pâine prăjită, volum de poezii editate la Craiova, Autograf MJM, 2012 a cărui copertă mă anunță că citesc poezii de dragoste dintr-o istorie a sărutului. 

Pentru că e deja seară, îmi iau un pahar cu vin și mă așez comod pe canapea.  Deschid cartea, trec de primele pagini și citesc enunțul ca o  fundație capabilă să susțină un lăcaș trainic: “Dragostea mea pentru tine întemeiază o nouă religie.”  Oarecum intrigată, lecturez prima poezie: “dacă dumnezeu există.” Buchetul de dubitative îmi oferă o stare reconfortantă apoi, pas cu pas, mă oglindesc  în cuvinte, nuanțe, culori, miresme, anotimpuri și gânduri. Lectura e lină, nu mă lovesc, nu mă poticnesc, nu-mi frâng creierii(știți bine că e și asta o modă!)  Când și când, mă opresc să notez din știința poetului îndrăgostit- mi-e teamă c-am comis un pleonasm!- “Ce femeie, doamne nu și-ar dori/ să fie logodnică de fluture măcar pentru o zi?”  Zâmbesc, încă  o gură de vin și mântui fluturii liberi de milioane de flori. Versurile se alintă, se țes în exclamații simple, nu facile, apropiate, nu familiare, deși poetul comite o risipă elegantă de tu-uri înnobilate, îmbogățite de recunoștință și bucurie: “ce frumos mă alinți, ce frumos mă răsfeți/când doar tu și dumnezeu mai credeți în poeți.”  Citesc, îmi amintesc, visez, răscumpăr prezentul: “când îți despletești părul/iubești viața până-n prăsele.” Îndrăgostit de serviciu, poetul exclamă, simplu și hotărât: “lasă-mă să-ți dorm sub fustă/ca un cal pierdut în pustă.” Pe cărări albastre și mov, un suflet de cavaler “ca tăișul sabiei ce tocmai trecuse prin foc” amintește istorii cu zâne și prinți , deveniți bunici diafani, legănați în suflete de copii.  Oameni și vremuri de care uneori avem știința că nu îmbătrânim dacă ne amintim.  Anna lui Constantin nu rămâne însă inocenta neatinsă de aripa prezentului și, din când în când, se sinucide: “s-a sinucis o soprană în munți.” Paginile se topesc pe firul nopții, poetul  își declamă statul ideal “sunt numai poezie”  și reface magica alchimie  a îndrăgostitului “Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni pân’ la tine”.

Iată cum, la ceas de seară preschimbat în noapte, poezia lui Constantin Preda stârnește amintiri și imagini cu gutui adevărați sădiți în grădina bunicii, potopită de frunze și anotimpuri. Amintiri cu toamne pictate în nuanțe de miere sau ierni îngropate în zăpezi și tăceri! Ce simplu și comod ar fi leneșul punct! Poetul nu-și lasă însă cititorul de capul lui și-l mai îmboldește c-un cântec de privighetoare pe fundalul unui  cântec de toacă. Nu-mi rămâne decât să-i zâmbesc îndrăgostitului absolut ce-și etalează garoafa sângerândă la un rever de lut și să adaug că despre poet grăiesc, deplin și frumos, pe coperta patru câțiva poeți și critici. Eu prefer să rămân o cititoare…

Advertisements

Valentin și Dragobete

 Mă gândeam, pe când pieptănam gânduri de dimineață, dacă să fac o pauză de chipuri, de voci și de vorbe, apoi surâdeam cafelei care își tremura aroma. Brusc, mi-am amintit că încă nu i-am salutat pe Valentin şi Dragobete. Nu prea mi-a stat capul la ei! Pe aici, ca peste tot în lume, oamenii sunt daţi şi luaţi de haina sărbătorilor. Înainte de Valentine’s day  și de Dragobetele autohton, apar fel de fel de textuleţe pline de urări convenționale. Mi-i imaginez  pe bieții comercianţi care speră să-și scoată banii de pâine, ajutați de simpaticul Valentin alias Dragobete. Nimic greşit în dorinţa lor de a vinde produse Marca- Iubire, iar în răgazul dintre sărbătoarea importată şi cea autohtonă, să comercializeze iubirea la preţuri potrivite pentru buzunare albite de sărăcie.  În urmă cu ceva timp, citeam în cadrul unei emisiuni tv, o scrisoare găsită în cutia de vise. Semnată de Valentin şi Dragobete. Nu ştiu dacă a ajuns și la voi.  Îmi scriau despre ce mi-ar plăcea să-mi murmur, așa cum făcea mama, când mă legăna ca să adorm şi mă rostuia să visez frumos, ca să mă trezesc cu bujori în obraji și să ronţăi zâmbete-acadele. Scrisoarea ducea cu gândul la preţuirea de sine, la încredere, la viaţă cu bune şi rele, la clipe salvate… Timpul scurs de la lectura ei a preschimbat cărarea în autostradă şi a dovedit că, sub aripa iubirii de viață, devenim imuni la spaime, la maladii și fantome.  Azi, lui Valentin şi lui Dragobete, le zâmbesc și mă minunez câtă răbdare și efort au depus, ca să mă înveţe și să-mi arate Țara Minunilor. Sau câtă bătaie de cap, ca să pricep că iubirea nu pictează un chip anume, ci oferă  privirii, gândului și sufletului șansa să se aventureze în orice ținut lipsit de convenții. Scrisoarea amintea de iubirea cu numeroase chipuri.  Și atenționa că, desenând un anume chip, iubirea poate avea obrazul cam temător și brăzdat de șanțuri sărate. Semnatarii completau însă că iubirea are chipul şi asemănarea fiecăruia. Iar, în încheiere, lansau îndemnul de a nu-mi mai pierde vremea cu jocuri stupide, specifice copilăriei, când mutilam flori și le smulgeam petale, repetând:” mă iubeşte, nu mă iubeşte.”

Bună dimineața, Lup Alb!

Mergeau unul lângă altul, umăr la umăr. Zâmbea! Nu lua în seamă amănunte ale unui decor desfășurat paralel. Ori de câte ori, porneau împreună la drum,  devenea fie distrată, neatentă chiar, într-un mod straniu, fie își învelea umerii cu o tăcere incoloră, solitară, calmă, văduvită de nuanțe bâlbâite de bine sau rău. De bunăvoie, bucuroasă chiar, se lipsea de gânduri, dorințe, deși mai simțea sub tălpi bucăți de asfalt și pământ. Mărșăluiau constant spre ceva  despre care habar nu aveau. Dar nu puneau țara la cale. Lui îi era lehamite de vorbe, iar ea învățase să nu se sprijine pe ele, oricât de rotunde și cu miez ar fi fost. Acele minute sau ore sau zile sau ani sau secole, naiba știe, păreau tihnite și era de mirare că nu-și dorea, de fapt simțea, fără remușcări, fără regrete. Se  întâmpla totuși ca la traversarea unei păduri, să simtă prezența unui urs, însoțit de doi lupi care își  furișau blănurile pe lângă tulpini. Atunci, își amintea de neliniști mai vechi și venea mai aproape de el. Animalele se apropiau  și scoteau mârâieli mormăite. Îi provocau frisoane. Își continuau însă drumul, ținându-se de mână. Fără vorbe. De câte ori ursul se apropia, ea își simțea mâna eliberată.  Privea în jur și se vedea singură, cu lupii la doi pași. Ursul dispărea. Însă ea tot nu reușea să se desprindă din tăcerea solitară și calmă. Deși spaima îi dădea târcoale. Nu trebuia s-o simtă însă și lupii, de fapt lupul, deoarece al doilea dispăruse și el, poate plictisit că nu se întâmpla nimic.  Lupul  rămas i se părea cam tânăr, deși n-ar fi băgat mâna în foc, căci nu se pricepea deloc la vârsta unui lup. Alb, cu blana cu păr scurt și des, străpunsă de doi ochi sticloși, cu bot negru și umed.  Îl privea cu fereală, dar continua să meargă, în vreme ce glasul ei intona o melodie fără cuvinte, presărată cu un refren anemic. În felul ăsta,  putea spera că-l ține la distanță. La ieșirea din pădure, lac de sudoare, nu mai știa unde se află și se gândea să-l sune. Presupunea că telefonul mobil ar trebui să fie rătăcit în vreun buzunar al epidermei.  Telefona. Apel pierdut.  Lupul  Alb se apropia.  Să facă  zgomot, să-l alunge. Se chinuia să scoată sunete tăioase, lame ascuțite, prelungi, să i le înfigă în inimă. Totul se derula rapid și lupul dispărea. Apoi, întreba în dreapta, în stânga de strada de unde plecase. Trecătorii o întrebau cum se numea, dar nu știa să le răspundă și regreta  că  nu reușea să memoreze nume de străzi.

– Trezește-te! Ai visat… Bolboroseai ceva de un mobil fără acoperire, distrusă c-ar fi căzut yahoo-ul.

Una, două, trei secunde. Respiră. Apoi, hohotele ei de râs inundă pereții dormitorului. Deschide ochii. Prin fereastra imensă din dreptul patului,  se zărește coama maronie a gardului pe care se plimbă, tacticos, pisica din vecini.