Monthly Archives: August 2011

Înapoi la scris

Mă uit peste manuscrisul redactat al romanului “Îngerii din Moscopole” şi mă întreb ce anume l-ar defini mai bine? Aleg un citat :“… senzaţie de zbor imperceptibil! Şi arome nedefinite, parfum, mireasmă necunoscută, agreabilă, puternică, mai degrabă masculină, similară esenţelor lemnoase, amestec condimentat exotic, greu şi totuşi romantic, combinaţie de petale de trandafir vişiniu cu esenţă moscat lemnoasă.”  Drept să spun, îmi e o teamăăă…! Copilul îşi ia zborul. :))

Izvorul de lângă mănăstirea Prodrom (Moscopole).

zici tu, harap-alb

că nu!
eu însă simt cum mă port înspre frunză şi nu tu spaime sau reţineri stupide. paşii, ameţiţi de vise, o apucă către  câmpii şi păduri, copaci şi frunze. nu mă mai dor deloc vorbele, chiar dacă uneori caut în dicţionar definiţia certitudinii. zău, aşa, ce-ţi veni, harap-alb, de ţii morţiş să mă cuminţesc, tocmai când toamna zâmbeşte, maliţios, din spatele afuristei  canicule? în plus, îmi rătăceşte gândul  prin pădurea  cu  pajişte de catifea pe care un cal singuratic adulmecă aerul şi firul de iarbă, acolo, unde mi-am lăsat vorbele: pe o terasă din spatele unei casei de piatră şi lemn. şi, de unde să ştii  harap-alb că buzele mele mai păstrează savoarea coctailului cu frunze de mentă? da’ lasă că îţi povestesc, peste o vreme, despre un hamac portocaliu, cumpărat din brazilia, ce se tot leagănă pe muzica lui ahmad jamal…

Recenzie la romanul Ghici pe cine iubesc eu?


Autor recenzie: George Motroc;

Marturisesc, fara prea multa remuscare, faptul ca nu (prea) am incredere si de aceea nici nu obisnuiesc sa citesc ceea ce se numeste generic literatura feminina… Marturisesc, fara alta urma de remuscare, faptul ca ultima ,,portie” de acest tip am luat-o demult, in perioada studentiei, atunci cand din obligatii mai mult colegiale am citit ,,Legaturile bolnavicioase” ale Ceciliei Stefanescu, o carte interesanta in felul ei si devenita cunoscuta pentru ca s-a transformat in film… [More]

Florile mele de cactus

***Matinală***

Pe canapeaua de culoarea spicului bine copt, nu ars, cotropită de perne de  diferite mărimi, se întâmplă să mai visez. În zorii necopţi, după un somn, nu ştiu cât de odihnitor, insuficient totuși pentru sărmanul trup supus masochismului din ultimile zile, îmi testez rezistenţa și respir liniştea, lipsită de vorbe ce obosesc. Apărată de perne pufoase, mătăsoase, privesc un cerul tăcut ce pare să se curme sub sclipirile farurilor de aterizare de pe aeroportul din apropiere. Fibră cu fibră, gust moliciunea pernelor, nici vorbă să readorm, căci aerul proaspăt din zori se dovedește cel mai tonifiant energizant, iar vaga răcoare  a dimineţii îmi limpezește privirea. Inventariez. Nuanţă cu nuanţă. Linii, detalii nu există. Încă nu s-au născut. Nu ştiu ce analogii diavoleşti se pot stabili între locul în care mă aflu şi farurile sclipitoare, cert e că am senzaţia că citesc pagini scrise pe culorile cerului. Lângă buza ferestrei, fâşii de negru zdrenţuit fâlfâie în foşnete surde ce emit caraghioase onomatopei, nici vesele, nici triste. Semnalează doar desuete repere. Dincolo de falduri sărăcăcioase, pare să nu mai existe obstacole sau bariere, iar privirea alunecă, nestingherită, pe un luciu de roşu, mov ce tresar pe aripi de păsări noctambule ce-şi caută insomniacul cuib. Pe falii de roşu sau mov, poposesc fără grijă sau spaimă, dar nu doresc să lungesc răsfăţul de culoare, căci cerul mai are de străbătut până la hotarul de faruri al căror flashuri tremură mereu la fel de straniu. Alunec, bucuroasă de singurătate și linişte. Vreau să fotografiez ce văd, să arunc balast de vorbe, presupuse simţiri, stări ce, oricum, se schimbă de la o clipă la alta. Fără a avea putința de a picta pe o pânză, mă folosesc de memoria retinei, pentru a reda un minuscul univers căruia să nu-i mai dau titlu,  aşa cum, adesea, o prietenă pictoriţă procedează în tablourile ei, reproşându-i bietului scriitor lacom de titlu că seamănă cu un orb care își caută calea, folosindu-se de baston.
Vedem ce iese ? :))

***
Ciocolatiul mătăsos al canapelei se risipește până în dreptul minusculei ferestre, dincolo de care cerul străbate, cuminte, drumul până la farurile pistei de aterizare de pe aeroportul din apropiere. Noaptea se consumă, fără regrete. Îşi adună blazată falduri sfâşiate, fără să-i pese că poate fi luată, fie ingenua cochetă, fie banala târfă pe care nu se cade s-o mai privești, în zori. Succesiune de negru, roşu şi violet se derulează, dureros de firesc, peste pânza tăcerii până la flashurile tremurânde ce indică un hotar, dincolo de care vise sau simplă imaginaţie desenează alte şi alte culori.

***

Mărul care s-a prăbuşit lângă mine…

Copacul cu mere, verzi şi rotunde, ascunse în răsfăţul de frunze… ! Cu  o coamă rotundă şi crengi  aplecate la pământ, sub povara fructelor împlinite. Oarecum pitic, într-o imensitate de verde, străjuia  la poarta unei liniştii ireale. Îl priveam nedumerită şi încântată, speriată  de atâta verde, de atâta linişte, mirată şi neîncrezătoare că e posibil să existe un asemenea loc,  în lumea pe care o cunosc totuşi atât de puţin şi de fragmentar. Nu mă înduram să plec din faţa lui, căci ceva îmi răscolea inima din cauza  frumuseţii şi blândeţei. Paradoxal, constatam că în clipele prea frumoase, se răzvrăteşte ceva în mine şi un soi de frustrare mă împiedică să gust deplina armonie, ca şi cum m-aş aştepta ca în clipa următoare să se petreacă ceva inevitabil rău

(cunoaşteţi prea bine legea echilibrului  din minusculul univers în care ne respirăm puţinătatea zilelor). M-am îndepărtat de lângă mărul doldora de mere, gândindu-mă la dăruirea lui  faţă de locul ce-l găzduia, faţă de oamenii care-l îngrijiseră de-a lungul anilor(mi s-a spus că era bătrân). După un timp a început să plouă, în rafale, ploaie răpăită, cu şiroaie nesfârşite. Înstinctiv, am simţit mărul pitic şi am făcut cale întoarsă, prin ploaie, fericită că nu am umbrelă. M-am oprit în dreptul lui: era bântuit de rafale de vânt şi de şiroaiele de ploaie, iar eu m-am adăpostit, vizavi,  pe o terasă, cu dorinţa de a-l  privi minute în şir. Cât timp?  Aproape uitasem cine sunt sau ce caut acolo, practic, adormisem cu ochii deschişi, dar nu visam. Mă obişnuisem cu rafalele, cu stropii ce-mi şficuiau obrajii şi credeam că sunt femeia de ploaie, fără contur, fără gânduri, fără determinări, simplă curgere de sus în jos, sărut între cer şi pământ. Speram că ploaia să fie infinită şi să rămân, în faţa copacului să-l privesc, să mă privească, într-o tăcere în care vorbele nu-şi mai au rost. Doar că peste rafale şi  picături de ploaie, din alt univers, un suspin neştiut, un  şuierat în surdină, m-a trezit din ce nu visam.  Am privit la dreapta, la stânga, în sus şi în jos, de unde vine zgomotul, însă totul părea neschimbat, deşi  simţeam cum se apropie şi vrea să mă  trezească. Nu mai priveam  copacul măr, speriată de ce se întâmpla cu simţurile mele. Ce s-a petrecut a fost fulgerător, iar eu nici nu am apucat să respir sentimentul de nesiguranţă, că jumătatea dreaptă a mărului s-a  şi dus la pământ. O ploaie de mere rotunde, verzi a acoperit totul cu tresăriri de ping-pong. Mă dureau ochii şi continuam să privesc cealaltă jumătate de copac, înţesată cu fructe şi nu  puteam pricepe de ce asistasem, neputincioasă, la moartea unui copac? Trebuia să plec, dar nu mă puteam mişca, îngrozită că am să calc peste merele răspândite pretutindeni(pământul se acoperise de mere, un covor catifelat şi verde). Nu ştiam ce mă doare, dar mi-am spus că, ori de câte ori, cunosc un om, trebuie să-l rog să plantăm, împreună, un copac, şi eu am să mă gândesc, la copacul care a murit, la  câţiva metri de mine. A doua zi, am aflat că şi jumătatea stângă a  copacului măr s-a prăbuşit…

O scurtă plimbare pe malul stâng al Senei

Într-o plăcută singurătate, un mire şi-o mireasă…

Notre Dame

Restaurantul Voltaire
***