Category Archives: Lecturile care m-au marcat

Și iartă-ne pe noi, dăruiții de Tine, cu minți alese!

Un amestec de tristețe și spaimă cu gust sălciu mă îndeamnă la mai multă grijă  față de cuvinte, acum, la final de lectură despre  Capcanele istoriei
(Elita intelectuală românească între 1930-1950)
, o carte semnată de Lucian Boia. BoiaCum indică și titlul, o țară care, pe parcursul a zece ani(1940-1950), cochetează cu șapte regimuri politice, de la extrema dreaptă la extrema stângă, de la democrație la totalitarism, reprezintă un caz singular. Special. Și să nu ne mire că unei astfel de țări i se întâmplă, din cauza unor instincte senzual- masochiste, să  fie când sus, când jos. Mai contează însă, când aflăm sau ni se spune verde-n față că Istoria- cine să fie oare părinții acestei jupânițe frumoase și inteligente?!- ar fi pus la cale- cu dedicație specială pentru elita românească- o cursă presărată cu obstacole inedite? Istoric, Lucian Boia urmărește reacții umane ale elitei intelectuale, în splendida ei desfășurare de agonie și extaz. Urmărite, analizate în diferite ipostaze, 140 de personaje ale celei mai importante și reprezentative elite( din toate domeniile) alcătuiesc un tablou cu imagini diluate în  umbre și lumini derulate cu viteza unui montagne russe.  Cu amărăciune, constat că puține au fost figurile care, de-a lungul lecturii, au reușit să-mi potolească setea de lumină. Pe acei intelectuali, i-aș număra pe degetele de la o mână.  Structurată în capitole, cu note explicative în josul fiecărei pagini, cartea cuprinde: Ofensiva tinerilor, Democrație sau naționalism?, Profesori și acadmicieni, Regele, Legionarii, Regimul Antonescu și războiul, Intermezzo semidemocratic, Comunismul: momenttul 1950, Încheiere. De remarcat, tonalitatea domoală a autorului care își îndeamnă cititorii să-i parcurgă cartea, într-o cheie rațională, logic și foarte puțin spre deloc, într-un registru afectiv. Anumite concluzii totuși mai generale se impun, fără să intru în amănunte:

– cea mai rodnică perioadă culturală a fost în timpul lui Carol II

– apariția, apoi instalarea comunismului a gonit o parte din elita intelectuală în exil, iar pe cei rămași  a reușit să-i  modeleze așa de bine, încât elita respectivă a rămas intactă după prăbușirea sistemului comunist; cum de altfel concluzionează istoricul: ” Din comunism în postcomunism au trecut cu toții. ”

– date fiind conjunctura și ideologia, misiunea  intelectualilor de a întreține liberă mișcarea ideilor nu a putut fi îndeplinită pentru că  și pentru că…

Aș mai pune un accent pe literatură. În comunism, mesajul literar criptat și trâmbițata rezistență prin cultură  au constituit mai mult evadarea prin cultură. Ne-o spune limpede istoricul:” Și evadarea e o formă de rezistență, dar forma cea  mai  evanescentă și cea mai puțin de temut, la nevoie chiar acceptabilă, pentru Putere.” ( pag.363)  Altfel spus, aș adăuga cu simplitate: lăsați-o mai moale cu eroismul din perioada comunistă. Nu prea mai era posibil. Punct. Eroii anticomuniști, puțini la număr, au cam murit, exterminați în temnițele comuniste. N-aș vrea să închei, fără a recomanda cartea lui Lucian Boia fiecărui român, dacă se poate. Nu face rău. Nu are reacții secundare. Și, mai cu seamă, vindecă de impostura care se prelungește…

PS: Bineînțeles că și eu am modele, pentru că ele există. De exemplu, în această carte, “i-am revăzut” cu plăcere pe Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti și pe cel mai bun și de treabă editor, Alexandru Rosetti.

Advertisements

“Ţaţă Mincă, s’a pierdut noatenul!”

Permite cititorului să se strecoare printre cuvinte, să le cântărească, să le miroasă sau să le pipăie. O incitantă provocare lansată cititorului. Tocmai ce-am isprăvit romanul Ţaţa Minca de Panait Istrati,- ediţie facsimilată la editura SemnE,

cu o prefaţă semnată de Fănuş Neagu,- după ediţia din 1936, editura Eminescu. La  final, mi-am zis: deştept ești, domnule Panait Istrati! Și talentat. Ce s-ar fi ales totuși de text dacă autorul nu ar fi fost, deopotrivă, agil, isteţ, capabil să propună diverse jocuri cititorului și să-i inducă, premeditat, anume stări, în preajma vorbelor? Scris într-o limbă şi o grafie oarecum învechite, stranii pentru cititorul modern, textul nu are greşeli de literă sau redactare, astfel încât plăcerea lecturii este dublată de calităţi, rareori, identificate în apariţii editoriale contemporane- cu câteva excepţii -, pentru că autorii contemporani sunt nevoiți să redacteze şi să-și corecteze singuri textele, într-un demers anormal și supus eşecului. Ţaţa Minca, romanul feminităţii ultragiate de obiceiuri patriarhale, practicate în zona Vărsăturii Siretului, între Brăila şi Galaţi, este și un roman al mentalităţii sărmanilor fără speranţă, un tablou colorat în nuanţele mişcătoare ale Siretului şi Dunării, cu miresme de stuf şi peşte la grătar. L-am citit, pe nerăsuflate, deoarece m-a captivat cu vorbe neștiute și vechi precum vinul păstrat la răcoare, în recipiente speciale. Vorbele unei lumi apuse, ale cărei rădăcini se regăsesc şi azi în anumite locuri. Prin urmare, piesa de rezistenţă a cărţii nu o constituie intriga, construcţia romanului, ci vorbele şi, mai cu seamă, erotismul cu care autorul le tratează, plăcerea explicită, când se pierde în scurte disertaţii etimologice. Să amintesc cum a învăţat Panait Istrati limba română? Citea jurnalele vremii-  când era băiat la stăpân cârciumar- iar cuvintele neînțelese le căuta într-o biblie, denumită dicţionar al cărei autor era lingvistul evreu Lazăr Şeineanu. Expresiile sunt explicate prin poveşti: Ţaţa Minca se greşise, fugind de acasă la iubitul ei Mincu, mătuşa Caterina se greşise şi ea, dând naştere unui copil ilegitim sau despre dispariţia noatenului– un mânz năbădăios – descrierea amplă a  boului bălţii, un gândac negru, vioiu, sburdalnic, cu formă ovală şi de mărimea unei nuci mijlocii dezvăluie comoara din  romanul Ţaţa Minca. Dacă mai adaug și povestea de dragoste dintre Ţaţa Minca şi Mincu, desfăşurată pe melodia Şapte gâşte potcovite/Lele, draga mea./Au plecat să se mărite,/Lele draga mea, cu suişuri şi coborâşuri, avem imaginea sepia a unei lumi datate, în parte totuși naturală și, uneori, vie. Chiar dacă primitivă,  totuși mai puțin perversă decât cea de azi. Poate că nu este cea mai fericită prezentare a unei cărţi… Cu siguranță însă, o intenţie onestă de a recomanda o lectură, care ne permite să fotografiem cuvintele, astfel încât la final să ne bucure comorile ascunse în miezul şi haina lor.

Ce gust bun are lectura!

În  armonia luminată de flăcările înmiresmate ale buştenilor ce-şi trosnesc, cu veselie, poveştile. Paharul cu vin roşu sporeşte farmecul privirii întoarse către coperta cu trandafir ce-şi plânge, discret, două bobiţe străvezii de lacrimi pe titlul scris cu albe majuscule Dragostea în vremea holerei(editura Rao, 2011), roman pe care l-am terminat de lecturat într-o zi mohorâtă pe dinafară şi caldă pe dinăuntru.

O poveste de dragoste semnată Gabriel Garcia Marquez dăruită soţiei care i-a născut doi feciori,  Mercedes Barcha, nu e de colo! Cititorul are satisfacţia să descopere după fiece rând un univers despre care nu ştie aproape nimic, dintr-o ţară numită, Columbia, la sfârşit şi început de secol.
Un roman scris, pe nerăsuflate! Atât de transparent e entuziasmul autorului care îşi deapănă firul epic de-a lungul a 476 de pagini, fără să zăbovească pe tehnici consacrate, de tip capitole numerotate sau înzestrate pur şi simplu cu titlu. Povestea curge însă nestingherită pe valea râului  Magdalena, din nordul Columbiei, adăpostită de pânzele corabiei Noua Fidelitate pe puntea căreia Fermina Daza şi  Florentino Ariza îşi poartă către moarte cea mai frumoasă poveste de dragoste.
O anume sfiala mă determină să-mi cumpănesc totuşi vorbele- deşi mă pot adăposti în umbra comodei opinii de cititor- şi asta, pentru că abia ce am parcurs o proză de natură biblică ce m-a îndemnat la reflecţie şi introspecţie, o scriere ce mi-a întrerupt de mai multe ori lectura, numai şi numai  pentru a închide ochii şi a mă lăsa purtată de vis…
Pe coperta a patra, interioară, Marquez mărturiseşte că a început să scrie“din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia [mea] era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi mai plăcea mai mult pe lume decât să scriu.”

Plăcerea marqueziană se simte de la primul până la ultimul cuvânt într-un roman ce nu se caliceşte la detaliile spumoase, la redarea cinematografică, cadru cu cadru  şi uneori stop cadru. Prozatorul devine demiurgul care construieşte uluitoarea catedrală a Destinului unor personaje precum doctorul Juvenal Urbino, Fermina Daza, soţia sa şi  Florentino Ariza, romanticul şi veşnicul îndrăgostit.  Viaţa! Timp de peste cincizeci de ani, romancierul  o gestionează cu grija şi rigoarea unui regizor care nu-şi permite omisiuni, atent la Personaje şi la Cititor. Redarea culorii locale, aşa de fidel făcută, încât ficţiunea şi jocul, când  se strecoară deliberat în ţesătura naturală şi realistă a epicului, au indiscutabil străluciri briliantine. Exemple de bijuterii rare? Paginile de erotism sud-american, impregnate cu ingrediente picante, gastronomice şi anatomice, dar care nu sfârşesc fără romantica referire la trandafirul alb, deşi nu de puţine ori, nuanţele par ironice( în paranteză, amintesc preferinţa lui Florentino Ariza, veşnic îndrăgostit, pentru trandafirul negru de Turcia). Paginile erotice, în care Florentino Ariza, îndrăgostit de Fermina Daza, soţia doctorului Juvenal Urbino, personalitate marcantă într-un orăşel din regiunea Caraibilor, găseşte că modalitatea cea mai potrivită de a-i rămâne credincios iubitei, este să facă amor şi să cunoască cât mai multe femei, merită citite şi recitite, mai cu seamă de prozatorii ce au apetenţă pentru romanul erotic, aşa ca un manual de iscusinţă…!

Un roman despre esenţa iubirii- iubirea dincolo de iubire– despre formele iubirii, inclusiv cea mai posibilă şi adevărată iubire a cuplului, numită pur şi simplu, stabilitate, Dragostea în vremea holerei are gustul unui coctail obţinut dintr-un amestec năucitor al  iubirii şi holerei… Les maladies d’amour!
O scriere debordând de senzaţii şi parfumuri, un autor care-şi ascunde dibaci emoţiile în certitudini: ” Nici nu se putea altfel:mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră…”  Aşa începe romanul.

Un cuvânt de preţuire şi pentru traducătoarea Sarmiza Leahu, care a reuşit să redea, în limba română, curgerea firească şi naturală a unui text genial scris într-o altă limbă, spaniola.

Par delà le bien et le mal, Jenseits von Gut und Bose

Frédéric Nietzsche, Editions Montagne, 1951, Aubier, traduction et présentation de Geneviève Bianquis

O carte  cumpărată de la un bouquiniste în vârstă al cărui chip mi s-a părut frumos, acolo, pe malul stâng al unei Sene liniştite, într-o sâmbătă de început de august, când mă tot frământam  să-mi potolesc furtuni.
Cine nu l-a citit, în tinereţe, pe Nietzsche? Am încercat şi eu, deşi  nu  îl pricepeam, căci aşa cum mărturiseşte filozoful, ca să poată fi înţeles, cititorul trebuie să posede numeroase calităţi, printre care şi  natura unei rumegătoare:
et non point, en tous les cas, celle  d’un homme moderne; j’entends la faculté de ruminer… Mărturisesc că lectura în limba franceză m-a fascinat, m-a luminat şi m-a întristat. Dincolo de tristeţe. Scrisă la Nice, în 1886, manuscrisul a fost primit cu mari rezerve și a fost tipărit pe cheltuiala autorului.
Vreau să insist  pe stilul scriiturii, care relevă un autor atras de limpezire, de transparenţa cristalină, după cum remarcă însăşi traducătoarea, profesor la Facultatea de litere din Dijon. Îndrăgostit iremediabil de perioada amplă, utilizată în discursurile, elegant declamate de oratorii antici, critic al creştinismului, Frédéric Nietzsche  şi-a  găzduit, fără reţineri, ideile în matca amplelor perioade. Traducătoarea  îşi recunoaşte un soi de neputinţă vizavi de acest aspect, avertizând cititorul că a fost nevoie să fragmenteze asemenea fineţuri antice pentru a-i permite să poată citi şi înţelege ceva, dar jură că nu a atentat- deşi  traduttore tradittore– la fragmentele de bravură, la virulenţă,  insolenţă, expresiile urii şi dispreţului, şi rareori, la muzicaliatatea care aminteşte de Zarathoustra. Ca să vă faceţi o idee despre asemenea bijuterie, voi recurge, cu voluptate, la câteva citate.  Astfel, în prefaţă, autorul  mărturiseşte:
Presupunând că adevărul e o femeie, nu ar fi cazul  să admitem ca filozofii, în măsura în care au fost constructori ai propriilor sisteme, n-au priceput nimic din femeie?”  Prejudecăţile filozofilor, Spiritul liber, Fenomenul religios, Maxime şi aforisme, Contribuţie la o istorie naturală a moralei, Noi, savanţii, Virtuţile noastre, Popoarele şi patriile, Ce este aristocraţia? reprezintă subiecte asupra cărora  se opreşte, cu o sinceritate dureros de debordantă, filozoful  controversat care, poate pe nedrept, a fost asociat cu o anume parte a istoriei omenirii şi, mai cu seamă, cu personaje malefice din războaiele mondiale. Există, pe parcursul cărţii, câteva pagini extrem de interesante şi elogioase la adresa evreilor, consideraţi o rasă superioară şi puternică. Ce-a gândit, ce-a scris filozoful şi ce-a înţeles personajul paranoic, Hitler? Concluziile le trageţi singuri, dacă veţi citi cartea. Pagini memorabile, sensibile şi profunde, cele referitoare la femeie, specie total diferită de bărbat şi, cum și aici,  facem casă de piatră cu iubirea, iată o zicere a filozofului despre iubire: “Înţelegem că femeia clarvăzătoare, în materie de suferinţă şi, în mod nefericit, lacomă de a salva şi de a se salva dincolo de ceea ce forţele îi permit, e pasionată să-şi consume cascadele de nesfârşită milă, de devotament absolut, pe care mulţimea, şi mai cu seamă  mulţimea pioasă, nu o pricepe şi-i conferă bizare interpretări pline de suferinţă.  Asemenea milă, de fiecare dată, îşi proiectează iluzii de ceea ce ar putea: femeia vrea să creadă că nimic nu e imposibil în iubire şi îşi duce propria supersitiţie. Vai! Cel ce sondează însă atent inimile ghiceşte că cea mai puternică iubire e săracă, neputincioasă, pretenţioasă, neîndemânatică şi, mai degrabă capabilă să distrugă decât să salveze. E posibil ca sub legenda sfântă a lui Isus să se ascundă unul din cazurile cele mai dramatice ale martiriului pe care-l îndură cel ce cunoaşte iubirea, martiriul inimii inocente şi profund avide de iubirea omenească, acea fiinţă care cerea să iubească şi să fie iubită, nimic mai mult, dar o cerea nebuneşte, cu teribile strigăte de mânie împotriva celor ce-i refuzau şi-şi refuzau iubirea; de fapt , istoria nefericitului însetat de iubire, care a trebuit să inventeze Infernul pentru a-i trimite acolo pe cei ce nu vroiau să-l iubească, şi care pricepând ce e iubirea omenească, a trebui să-l inventeze pe Dumnezeu care să fie numai iubire şi căruia să-i fie milă de omul atât de nefericit şi ignorant!
Iar eu nu sper decât ca un asemenea citat să convingă cititorul să caute versiunea românească de la noi. :))

Ultimile lecturi

Chagall et la femme

Sylvie Forestier

Editions Favre SA, 2006

O carte album, editată în condiţii grafice excelente, cu explicaţii esenţiale referitoare la istoria picturilor,litografiilor (colecţia Sorlier) şi gravurilor chagalliene. O  analiză pertinentă a originilor, mediului şi evenimentelor prin care a trecut  Chagall. Şi, pentru ca cititorului să-i fie limpede de unde porneşte în călătoria chagalliană, pe prima pagină se află, inserat, un admirabil poem, semnat Marc Chagall, intitulat  Ma fiancée blanche, în care ni se spune negru pe alb:

Je peins comme endormi en reve

Quand la foret se charge de neige

Mon tableau semble un autre monde

Moi seul, depuis tant d’années! je reste ici

Mama sa, apoi Bella Rosenfeld- prima soţie, moartă în urma unei infecţii- fiica sa, Ida ,Virginia Mc Neil, Valentina Brodski au fost câteva repere feminine ale artistului care-a pictat, ca şi cum ar fi scris o poezie, cu profundă tentă onirică, cu rădăcini, puternic înfipte în folclorul iudaic şi rusesc(s-a născut la Vitebsk, Rusia). Picturile lui Chagall ilustrează experienţe de viaţă, înnobilate de ficţiune aristică şi culori poetice.

Crezul artistului?

J’ouvrais seulement la fenetre de ma chambre et l’air bleu, l’amour et les fleurs pénétraient avec elle. Toute vetue de blanc ou tout en noir, elle survolle depuis longtemps à travers mes toiles, guidant mon art.( Marc Chagall, Ma vie…. Chagall et la femme… p.11)

Călătorie interesantă,emoţionantă în universul lui Chagall! O lectură pe care-am făcut-o într-un moment special al existenţei mele, la recomandarea unui prieten, o carte ce mi-a oferit bogăţii vizuale şi afective pe care o să le port de-a lungul unui cotidian, adesea, impregnat de… nonculoare .

♦Il y a un siècle… la femme

Rosine Lagier

Editions Ouest- France

Documentar extrem de interesant despre secolul XIX-XX, studiu amănunţit al societăţii din acea perioadă. O carte dedicată femeii, cu ilustraţii inedite. Am avut plăcuta surpriză să găsesc, printre numeroasele informaţii şi ilustraţii, ceva special: într-o fotografie ce înfăţişează primele femei doctor(1904), aşezate la o masă, în clinica de pe strada Cardinal-Lemoine(Paris). Sunt şase, primele şase… În dreapta, doctora Cernat din România, specializată în îngrijirea dinţilor nou-născuţilor. Scrisă cu umor, rigoare, înţelegere, extrem de feminină, deloc feministă, excelent documentar despre femeie Il y a un siècle… la femme e o carte pentru care mă felicit c-am cumpărat-o.

Neuitare

♥ Moromeţii, Ultimul Capitol, Sorin Preda, editura Academiei, Bucureşti, 2010 ♥

O carte despre Marin Preda, despre prieteni şi, mai ales neprieteni, despre critica literară, romane, familie, Siliştea. Am retrăit tristeţea că s-a dus prea devreme! Vă imaginaţi ce-ar fi fost dac-ar fi trăit până spre 90 de ani? Mi-am reamintit cum, pe când eram studentă,  profesorul Eugen Simion l-a invitat pe prozator în amfiteatrul Odobescu să ne vorbească despre Cel mai iubit… Cu două săptămâni înainte de a se duce! Mă aflam în primul rând, vizavi de catedră şi i-am pus şi eu, cu sufletul pe buze, câteva întrebări. Mi-a răspuns zâmbind.  Acum, gândesc ce noroc am avut că nu mi-a replicat ceva de genul:” Eşti deşteaptă rău!”  Ar fi fost un dezastru pentru copilul care eram şi care-şi căuta reperele.

Îl redescopăr şi azi, după alte şi alte lecturi.

Cuvinte…

…dintr-o carte pe care-am citit-o de curând[ Conversaţii cu Dumnezeu, Neale Donald Walsch], prinse în imagini interesante, în acest filmuleţ postat pe youtube.