Monthly Archives: August 2014

Haristo multu!

Prietenilor aromâni, care s-au gândit la cărțile mele :))

 

 

 

”Beauté, poésie, aventure” în slow motion

Un interviu realizat de Dorina Cioplea în Agenția de Carte

Scriitoarea Catia Maxim este cunoscută publicului în special pentru cele mai recente două romane ale sale, volumele istorice ”Îngerii din Moscopole” și ”Îngerii din Moscopole. Exilul”, pentru care a studiat istoria aromânilor. Anul acesta, însă,…[more]

Dintr-un viitor roman despre aromâni

***
Pe la 1800, în salonul profesorului Thunmann. Fără ca narațiunea și  ficțiunea să urmărească, întocmai, cronologia istorică. :))

” Vreau să cercetez salonul și încep de sus : tavanul cu grinzi din mahon îmi atrage, obsesiv, privirile. Profesorul observă, zâmbește cu bunătate, dornic să mă lămurească :
– Casa asta a fost construită de la temelie de câțiva de meșteri din zonă, după un plan gândit de mine. Cu grinzile, o întreagă istorie… Din mahon, le-am cumpărat de la un atelier vestit că își procură lemn de la cele mai bătrâne corăbii. Se știe că, după îndelungate călătorii pe ape, lemnului i se astupă porii și devine mai închis la culoare, astfel încât mahonul începe să strălucească. De câte ori privesc la tavanul cu grinzi, gândul mă duce la vechile vase chinezești. Chiar dacă nu am o asemenea colecție, strălucirea mahonului seamănă cu lucirea lor. Mai mult, creează o stare într-o gingașă imaginație.
Uimită și nu prea, că mi-a ghicit și anticipat vorbele, îi zâmbesc la rândul meu, fără a mai fi totuși la fel de emoționată. Iar spaimele, ce îmi încleștaseră buzele, se risipesc, deși încă nu mă încumet să mă lansez într-o conversație liberă și naturală. Mai bine îmi iau răgaz să studiez salonul. Nu din cale-afară de mare, încăperea are pereții netezi și albi asemeni unor coli imaculate de hârtie. Mobilierul de mahon cu luciri roșcat- închise, aranjat la distanțe aerisite, astfel încât reușește să creeze o ambianță plăcută. Reconfortantă. Peretele din dreapta, pe trei sferturi, acoperit cu un dulap cu rafturi doldora de cărți legate în piele neagră și bordo cu benzi decorative pe cotor, are o firidă de forma și mărimea unei jumătăți de cerc. Placat cu marmură gri-albăstruie, locul permite luminii să pătrundă, adânc, în țesătura zidului, unde este filtrată și apoi răspândită în încăpere. În interiorul firidei, direct pe porțiunea placată cu marmura , străjuie o stemă înfățișând un leu galben cu gheare și limbă roșie. Încoronat, leul își înfoaie coada sinuoasă și zburlită. Gândesc că nu poate fi altceva decât un simbol al Universității Uppsala, unde a studiat profesorul Thunmann, înainte de a părăsi Suedia. Colțul din stânga al peretelui din față, împodobit cu sobă suedeză, posibil model Kachelung Smalland, zveltă și grațioasă ca o pasăre gata să-și ia zborul. Construită din bucăți de ceramică albastră, cu diverse forme, gazda mă informează că a comandat materialul la atelierul de ceramică, Loenitz, din ținutul Saxoniei. Bineînțeles, modelul i l-a oferit tot el meșterului sobar din oraș, din dorința de a fi mai aproape de Suedia sa natală. În dreapta sobei, masa rotundă de mahon masiv cu patru scaune cu spătar acoperit de piele roșcată. În spatele mesei, două uriașe ferestre coboară din tavan până aproape de podeaua lucioasă de lemn. De sus până jos, acoperite de perdele diafane de tul cu irizații albastre și draperii de bumbac satinat, pictate manual, după străvechi modele, cele două ferestre mă fac să visez la grădina din spatele casei. Respir. Încerc să adun într-o singură privire amănunte, impresii fugitive. Și realizez, rapid, că încăperea numită salon are darul să păstreze și să păzească , în tot acest ocean de luciri diafane, sclipirile vremurilor de altădată.”