Monthly Archives: January 2011

O rumbă perfectă,

O  voce specială…

 

Nevoia de siguranţă

În ultima vreme, văd cu tristeţe cum tot mai mulţi oameni gustă din băutura amară a  incertitudinii materiale şi-şi  împletesc creierii cum să supravieţuiască. Face deja parte dintr-o realitate naţională.  Cui îi pasă, dintre cei direct responsabili, de  jaful naţional sau că viaţa noastră se schimbă din cauza disoluţiei statului? Şi viaţa mea s-a schimbat, nevoită să nu mai pot continua ceva ce, iniţial, fusese proiect drag, demarat cu succes în urmă câţiva ani. Se numea Casa Sagitarius, avea  ca obiect de activitate închirierea în regim hotelier a unor locaţii- garsoniere şi apartamente-în centrul capitalei. Cele câteva locaţii, pe care le deţineam, le-am amenajat cu entuziasmul ce animă oricare început promiţător. Făceam o grămadă de operaţiuni: mergeam la aeroport şi-mi primeam clienţii pe care-i selectam  înainte, extrem de riguros, îi cazam şi mulţi au devenit clienţi  stabili ai Casei Sagitarius. Nu aveam angajaţi, eu însămi deţineam un contract pe două ore, deşi munceam de dimineaţă până noaptea târziu, iar uneori eram la Otopeni chiar după miezul nopţii, când aterizau diverse curse din care coborau clientul sau clienţii cu  rezervare telefonică  sau pe mail pe site-ul societăţii. Câte amintiri, din acea perioadă în care, practic, mă identificam cu ceea ce făceam într-o simbioză pe care nu o să o explic acum şi aici! Cert e, satisfacţiile au fost atât de mari, nu neapărat la nivel material- deşi trăim rezonabil- cât mai ales, la nivel uman: unii clienţi care veneau în acest mic Paris cu simboluri răstălmăcite, au rămas prieteni constanţi, căci aveam  nesăbuinţa să investesc încredere, în oameni  pe care nu-i cunoşteam, cu dezinvoltură şi naturaleţe, încât nu avea cum să nu rodească o sămânţă atât de sănătoasă. Ţin minte, la un moment dat, obosită de atâta muncă, le-am propus clienţilor să-şi  ia taxi de la aeroport, iar costul să-l suport eu. Răspunsurile veneau invariabil:” Nu e vorba de bani, vrem să vii tu să ne iei. Punct!” Cam la acest nivel se închega relaţia mea cu clienţii, oameni deosebiţi care-şi  lăsau singure familiile şi munceau cu lunile sau cu anii prin diverse ţări. Acei  specialişti care veneau aici pentru diverse proiecte ce ne creau speranţa că  România va deveni ţară civilizată şi prosperă. Poate o să scriu, la un moment dat despre experienţa valoroasă pe care am avut-o alături de acei oameni. Ani de identificare totală cu ceea ce făceam: munceam pentru mine, eram stăpâna propriilor decizii, ceea ce mi-am dorit  dintotdeauna, dovadă  desele schimbări radicale ale activităţilor mele, ajutată  de instinctul  de conservare şi de un bun-simţ, oarecum desuet, moştenit de  la draga mea bunică paternală. Cert e că atunci când, cu strângere de inimă, mi-am închis societatea, aveam deja altceva în minte, ceva ce m-a ajutat să trec la fel de spontan şi limpede la alt registru. Începusem să scriu… Sigur, din această minunată prestaţie nu ies bani, dar cui ce-i pasă? Am căpătat seninătatea ce mă face să  suport constrângerile prezente, la fel ca pe vremea, când studentă fiind, adunam ban pe ban să-mi cumpăr cursuri sau cărţi şi  dădeam meditaţii sau eram ghid internaţional. Adevăr e, nevoia de siguranţă mă face să preţuiesc în alt mod fiecare clipă, faţă de vremea, când  îmi doream castele şi munţi de… nisip. Azi, exersez trăirea constantă, deplină, indiferent de ordinul de mărime al sumei pe care o am în buzunar şi sunt aceeaşi cu 10 lei sau cu 100 lei, iar zerourilre în plus sau în minus nu-mi mai tulbură percepţia despre lume. Soarele meu are lumina constantă şi razele lui nu cad pieziş peste siguranţa şi seninătatea ce-şi trag seva din încrederea în Dumnezeu, în mine.

Ordinea e aleatorie, de vreme ce Dumnezeu şi-a lăsat o urmă şi peste fiinţa trecătoare care sunt…