Monthly Archives: October 2010

Starea de repaos relativ

Similară unei respiraţii profunde: după muncă susţinută, speranţe, dezamăgiri. Oboseală binecuvântată, când satisfacţie supremă sunt clipele petrecute cu mine: ţigara, privirea fascinată de rotocoalele de fum ce se fac şi se desfac iar,  în intervalul dintre două inspiraţii voluptoase, o întrebare se insinuează:”ce vreau, de fapt?”

Reformulez! În fond, nu aşa se anunţă un eveniment fericit, nu?

Pe 12 noiembrie- detaliile vor veni, zilele următoare- lansarea romanului Între timpuri , editura Tracus Arte. Romanul va fi editat, miercuri, 27 0ctombrie.

Şi eu, m-am născut, într-o zi de miercuri 27, doar că în altă  lună şi-n alte timpuri.

Romanul, l-am finalizat, anul trecut, exact de ziua mea de naştere: am consemnat pe ultima lui filă…

Simplă coincidenţă?

Şi, cum nu e zi să nu mă hrănesc cu muzică, acum, când scriu aceste rânduri, îmi vine-n minte un  fragment din romanul Între timpuri, în care evoc  figura Mariei Tănase.

Edit later:

Carte apare însă… luni, 1 noiembrie…

Jazzul- o iubire constantă

Netulburată de fluctuaţii, specifice zonei umane.

Revin la acest gen muzical cu nevoia constantă, dintotdeauna.

Ce semnifică jazzul? Câteva explicaţii conduc spre părerea unanimă că jazzul înseamnă rapiditate, energie şi ar răspândi  parfum erotic(Jézabel, prostituata celebră din New Orleans). Accentuez, de asemenea: diamantul cu numeroase carate se numeşte  improvizaţie, iar ceea ce, iniţial, era muzică” făcută” direct pe scenă şi  fără note, ulterior, a  devenit perfecţiune , obţinută prin ştiinţă de carte şi virtuozitate. Improvizaţia, expresie a maximei libertăţi, perpetua căutare a jazzului apropie definitoriu spectatorii de interpretul de jazz.

Dintre stilurile de jazz- New Orleans, Dixieland, Chicago, Swing, Bebop, Cool Jazz, Hard Bop… rock-and-roll- cel mai drag îmi e swing-ul anilor treizeci: Duke Ellington, Billie Holiday, Ella  Fitzgerald.

* Peste câteva zile, la Sala Palatului, concert susţinut de Herbie Hancock şi orchestra sa.

Herbie Hancock- Oscar Peterson- Billie’s Bounce


Gând răsfrânt

Miros de toamnă spăimoasă!
Plopul uriaş- cât de bătrân o fi?- şopteşte frunze pe creasta vântului sau îşi adună lângă trup crengi tremurânde, sub avalanşa de galben. Verde e numai un strop în oceanul galben cu irizaţii ciocolatii. Din spatele ferestrei, simt susur suprapus pe scârţâitul trist al braţelor lemnoase, o simfonie îndrăgostită de bagheta vântului.

Iedera, de pe gardul metalic, cocoţată  inconştient pe tulpină, pe crengi: roşie, ruginie, catifelată şi pufoasă! Un colţ  de viaţă în care palpită sângele hrănit cu esenţe de gânduri, de vise, de zile şi nopţi devorate de timp.

Din nou tăcerea vindecă, purifică sau alină.
Plopul, uriaş neclintit printre arţarii liberi, răzleţi, arbuştii piperniciţi ce-şi ridică nevolnic fruntea spre lumină, brazii mai mici sau mai mari, răspândiţi cum le-a fost scris. Din spatele ferestrei, nu-i văd coroana, doar de-aş comite sacrilegiul aplecării, al schimbării de poziţie. Renunţare la armonia iniţială.
Lumina se prelinge sinuos pe fruntea frunzelor verzi, galbene, roşii sau ruginii: frunze timide, fie pe aripa vântului, fie pe geana luminii imprevizibile.
Liniştea răscoleşte, apoi reconfortează şi vindecă.
Plopul uriaş!
De când îl ştiu? Câte dimineţi mi-a fost tovarăş?
De ce să-l tai? Da, de bătrân ce e, într-o bună zi s-ar putea prăbuşi: în cădere, ar putea dărâma casa. Mai are timp? Mai am timp?
Nu mi-e de mine, cât de el! Scrutează zările… atât de sus, atât de departe!

V i a ț a

indiferent de urcuş sau coborâş, păstrează magie, imprevizibil pe drumul ei, trasat și presărat cu meandre, coltoane mai mult sau mai puțin vizibile.

Habar nu am, de ce încep așa relatarea despre spectacolul la care am participat aseară, aşteptat de câteva luni, concertul Cesariei Evora de la Sala Palatului. Starea mea? Modelată de clipe petrecute alături de masa de oameni veniți să devoreze o muzică fascinantă pentru diverse vârste biologice și să se delecteze la timbrul inconfundabil al unei voci unice, deşi unii specialişti s-au repezit să stabilească  asemănări sau apropieri de Billie Holliday. Critici muzicalii rămân, cu siguranță, ca și cei literari căutători mai mult sau mai puțin hăruiți.

Am aşteptat ziua concertului cu nerăbdare de  îndrăgostită,  entuziasm adolescentin; cu cât se apropia ora concertului,  piedici neprevăzute, aparent  insurmontabile, mă făceau să sufăr la gândul că n-am să ajung. Despre vremea câinoasă și tapajul parcării- zona din apropierea Sălii Palatului, de nerecunoscut, ticsită de şoferi, turmentaţi de disperare, căci nimeni nu respecta nici o regulă, iar  “ciudaţii” parcărilor cereau 15 lei pentru un amărât de loc vânat –  cu alt prilej.

Mare noroc să evadez din viermuiala de afară, să pătrund emoţionată în sala, unde e cald și bine! Pe scenă, aranjate instrumente, în surdină, o pisicuţă pare să toarcă leneş morna. Uit de nefăcute și respir adânc, apoi mă aşez pe locul meu și o aştept, cu privirea la trandafirul oferit de organizatori.

Luminile se sting una câte una, apare orchestra, șapte instrumentiști zâmbesc, luând discret pulsul sălii arhipline.

Se înalță primele note, simt reacţia publicului, se aşază mai bine lângă instrumente, EA apare, elegantă, cu un comple din mătase(cred) neagră, cu o jachetă tivită cu alb pe margini. Mai slabă, pare mai tânără. Evident, fără pantofi, cu picioarele goale, cunoaşteţi povestea…  Începe să cânte, îi respir melodiile: Serpentina, Zinha, Resposta de Menininha de Monte Sossego, Ligeireza, Vento Sueste * Nha Sentimento[ 2009]

Nu le cunosc pe toate, însă vocea lui Cise pare mai tânără, are prospeţimea,  candoare, potrivite liantului cu spectatorii. Îmi amintesc că după  lansarea noului album, cântăreața a suferit  o intervenţie pe cord.

Clipele se înşiră când suave, când viguroase: Terezinha, Angola, Mar de Canal, Sodade aduc fior în rândul spectatorilor care, numai ei știu ce eforturi au făcut fiecare, ca să participe la concert. Gust, pe nerăsuflate, alternanţa de coladeras şi mornas și, când vine rândul lui Besame Mucho, marea de oameni se omogenizează, auzul și inimile funcționează la unison:

La un moment dat, Cise obosește, tuşește, noi însă o aplaudăm cu căldură iar, la bis, revine surâzând  și nu ne lipsește de Papa Joachim.

Sănătate, DOAMNA  Cesaria Evora! Mulţumesc pentru clipe salvate de cântec şi spiritul mornei!

Numai o vorbă despre violonist şi saxofonist: d e m e n ț i a l i !
Sala Palatului are într-adevăr o foarte bună acustică.

ÎNTRE TIMPURI

În curând romanul Între timpuri

Editura Tracus Arte

Coperta Tudor Jebeleanu

Redactor Cosmin Perţa

Îi privea trupul şi nu-i venea să creadă că poate exista ceva mai frumos pe lume: linii şi curbe, piele catifelată pe care mângâierile se pierdeau, rătăceau ameţite. O privea cum dormea, cu părul răvăşit pe pernă, cu visele strânse sub pleoape vineţii, umbrite de gene arcuite misterios, cu trupul răstignit de iubirile trăite ca şi cum nimic nu mai conta. Vedea uimit, cum şi în somn, Teo îşi păstra zâmbetul perfid pe care el îl vroia spulberat. Ar fi dorit să părăsească patul şi să-şi aprindă o ţigară, să savureze clipa de răgaz pe care femeia i-o îngăduia. Ştia că nimic nu era gratuit, toate aveau un preţ, dar el se străduia să plătească cât mai puţin şi, de cele mai multe ori, se fofila. Îi auzea respiraţia delicată şi chipul ei oglindea seninătatea unui suflet bucuros de satisfacţia egoistă şi nepăsarea celor ce vântură lumea, indiferenţi la cei din jur. Nu cunoştea amănunte din viaţa ei şi nici ea nu fusese dispusă să-i mărturisească ceva. Prima oară, după ce s-au iubit, i-a spus răspicat: Nu contează ce am făcut până acum sau ce voi face de-acum înainte. Dacă vrei să faci dragoste cu mine, nu înseamnă că trebuie să-ţi bagi nasul în viaţa mea. A privit-o mirat, iar ea a izbucnit în râs. Erau în pat, s-a întors spre el, căci nu-i venea să creadă că nu pricepuse spusele ei. Închidea ochii şi, când simţea că  îl cerceta cu privirea, o cuibărea mai aproape, îi respira parfumul pielii uşor umezite de-aceleaşi dorinţe ce-o făceau zi de zi mai frumoasă. Cu timpul, şi-a adunat-o toată lângă el la fel cum aduna şi alte bogăţii. Părea să fi înţeles totuşi vorbele ei, dar ce folos, dacă nu-i păsa? Ştia că era femeia lui, că îi aparţinea. Într-un fel sau altul, avea să o dea pe brazdă! O dorea, nu se mai gândea la ţigară. Trupul îi ardea ca după o baie de soare.

Mea culpa

Adesea  “păcălesc” spaima sau durerea  cu acea convingere că ce mi se întâmplă are un rost, o noimă, mai presus de înţelegerea imediată.  Nu vreau să mai redesenez imaginile săptămânii trecute dar, totuşi,  nu voi ignora cel mai de preţ tâlc al ei, ceva ce ştiam, un adevăr cunoscut, nu de puţine ori, involuntar, ignorat: acea mulţumire permanentă  pe care e vital să o adresăm fiinţelor dragi cărora trebuie  să le transmitem dragostea şi preţuirea.

Mă gândesc  la filmele americane ce redau cu prisosinţă  formule magige prin care personajele poveştilor cinematografice “nu uită” să spună, cât mai des, fiinţelor dragi:” te iubesc”.


Tributară unei educaţii ce a pledat pentru interiorizare şi pentru limitarea tuturor “exuberanţelor”, inclusiv la nivel… lingvistic, realizez cum ceea ce consideram în acele filme artificiu lipsit de conţinut, e ,de fapt, concepţie de viaţă şi adevăr tămăduitor, precum semnul crucii pe care-ar trebui să-l facem, în fiecare zi, măcar în gând.

A spune celor dragi “te iubesc” e ca şi cum am face simplu şi firesc semnul crucii.

Săptămână  frumoasă!

Cronică

Duminică la Mojo

Ce-mi place mie la noi, românii -iertată-mi fie generalizarea- alături de alte daruri native, e şi  pohta de caterincă stropită din belşug cu hazul de necaz şi nu numai.[more]