Monthly Archives: June 2011

Visul

Atât de cald! Încearcă să găsească puţină răcoare în mătasea aşternutului. Cu ochii închişi, mai că-i vine să râdă, poznaş, la gândul că a schimbat aşternutul de bumbac cu cel dăruit de mama ei, pentru noaptea nunţii. O mamă pe care, niciodată, nu a ascultat-o, ba mai mult, s-a străduit să-i facă în ciudă: totul a ieşit invers de cum a sperat şi  a educat-o. Mai întâi, că nu s-a măritat! Ideea de a fi legată a speriat-o. Relaţii a avut! Şi-a tratat totuşi se cuvine libertatea. E prea cald! Întinde picioarele. Adună între degetele micuţe ipotetica răcoare. Poate să deschidă fereastra,  îi e prea lene. Să se dea jos din pat, să străbată distanţa până la fereastră, să refacă drumul către pat! Lenea a însoţit-o tot timpul şi a făcut-o să nu lege nimic durabil. I-a fost lene, ca acum, când ar putea deschide fereastra şi ar mai scăpa de căldură. Preferă să aştepte, cum a aşteptat de când se ştie: să vină evenimentele peste ea, să le trăiască, să le ignore, în funcţie de bunul plac. Deseori, i s-a spus la limita reproşului: faci numai ce te taie capul şi nu ţii seama de ceilalţi!  Ei, şi? Nu se simte vinovată, nu are frustrări, nu arată lumii un chip modelat după placul societăţii. Afurisit cuvânt! Ceva ce te obligă să minţi, să îţi înnăbuşi trăirile, să nu  mai fii tu însuţi, pentru că nu se cade şi lumea vorbeşte. Ce dacă vorbeşte? Ce altă treabă are decât să vorbească? Dintotdeauna! Strânge pleoapele. Încearcă să pună stavilă unor gânduri avalanşă ce-i provocă un soi de panică. Să doarmă! E obosită. Îi e somn şi nu poate să adoarmă. Din cauza căldurii? E linişte în casă. Ascultă liniştea. Coboară în gânduri. A învăţat să asculte liniştea, dar i-a trebuit voinţă: când a găsit totuşi calea, a trăit  o clipă de revelaţie în faţa liniştii, moment plăcut, odihnitor. În sfârşit îşi găseşte poziţia şi nu  o mai deranjează căldura. S-a obişnuit. Starea de obişnuinţă, iluzorie siguranţă. Gândeşte că aşa ceva a detestat dintotdeauna: cum poţi să fii  sigur, când nimic nu e sigur ? Respiraţia devine egală şi calmă, în liniştea camerei, val cuminte ce  loveşte un ţărm apropiat. Pleoapele nu i se mai zbat: se calmează şi par să aştepte clipe ce vin.  Ascund, de fapt, un ochi ce  mai vede imagini  apuse din locul în care s-a petrecut copilăria: o căsuţa învechită ce dormitează, la o periferie bucureşteană. Pierdută în vegetaţia bogată de copaci şi arbuşti! Nici nu se mai vede, prin verdele intens. Nu contează, de vreme ce îi cunoaşte fiecare colţişor şi ungher. Vrea să intre. În faţa porţii, pe un scaun stă o bătrână, pată mai cenuşie pe verdele intens al copacilor ce protejează casa copilăriei.  Bătrâna, tăcută, priveşte departe, în zare. Ea încearcă să îi spună ceva, vorbele nu o ascultă, nu vor să vină: o durere trece, prin apropiere, numai că ea cunoaşte  motivul pentru care bătrâna pare să nu o lase să treacă, dincolo de poartă. Ştie că e supărată pe ea şi îşi aude glasul, în liniştea camerei:
– Tu eşti , bunico? 

– Nu ştii dacă sunt eu sau nu? Nici asta nu ştii?

– Sunt obosită , nu mai sunt sigură.

– Ce simţi? Măcar, ştii ce simţi?

O lacrimă se rostogoleşte pe obrazul frumos al femeii: o simte grea cât piatra de moară: se teme, să nu-i strivească chipul şi inima i se strânge dureros. Vorbele ţâşnesc :

– Eşti supărată pe mine că nu am fost lângă tine, când ai murit. Nu am putut! Era cu tine femeia aceea, iar eu, prea tânără să înţeleg… mai târziu, am priceput. Aş vrea să cred că ai înţeles că te-am iubit şi te port cu mine .

Bătrâna nu schiţează vreun gest şi, deşi pare a nu fi auzit nimic din tot ce-i spune, vorbele ei  îi şoptesc, în poarta casei inundate de verde:

– Nu e suficient să iubeşti şi nici nu contează că îţi pare sau nu rău de ce-ai făcut sau n-ai făcut. Important e să recunoşti faptele…
– Acum, da! Pe atunci n-aveam cum!
– Îţi pare rău, fata lui buni?
Simte privirea şi recunoaşte ochii bunicii ei. Ar vrea să strige de bucurie că, în sfârşit după atâţia ani, buni a ei  îi vorbeşte, dar cuvintele i se sting, neputincios, pe buze. La poarta copilăriei, vede cum se dă la o parte şi o lasă să intre. Trece de primii copaci. Simte cum se desprinde din ea cealaltă: adiere învăluită în mătase roşie cu buline negre ce poartă pe chip zâmbetul acela năstruşnic, o delicată siluetă ce priveşte copacii, apoi  îşi înalţă braţele aripi să zboare spre acoperiş. Femeia rămasă, în gradina din faţa casei, se sperie şi ar vrea să o aducă înapoi pe cealaltă. E posibil? E bine? Înalţă privirea spre acoperiş: vede cum de acolo, cea care tocmai s-a desprins din ea o priveşte, trist, de parcă i-ar spune tu m-ai creat, din tine mi-am luat zborul, îţi pare rău?  Femeia, rămasă jos, ştie că ar fi o crimă s-o lase să plece aşa. Se grăbeşte să îi spună:
– Nu , draga mea, nu-mi pare rău! Mi-a fost puţin frică, recunosc! Nu te-am mai văzut  zburând ! Te descurci?

– Habar nu am! Dar mi-ai spus că nu contează şi eu vreau să încerc. Altminteri, cum să ştiu de pot sau nu?

Nici una nu mai spune nimic. Ce rost mai are? Ştie că o va însoţi pretutindeni. Nu are cum să o lase singură. O vede cum se apropie de marginea acoperişului şi simte, din nou, spaima ce o strânge de gât. De sus, de pe acoperişul copilăriei, femeia în mătase roşie, cu buline negre, îi zâmbeşte poznaş. Aşteaptă! Priveşte în depărtare şi, când apare bărbatul cu pălărie roşie şi mantie neagră care o prinde de mijloc , să zboare împreună, femeia, rămasă jos, măsoară cu paşii amintirii singurătatea din faţa casei pierdute printre copaci. Bărbatul cu pălărie roşie şi mantie neagră seamănă aşa de mult cu păpuşa  caraghioasă pe care şi-a cumpărat-o, în urmă cu câţiva ani, de la Sighişoara şi pe care a atârnat-o de un perete al unei case. Vrea să uite, dar nu e posibil să mai schimbe nimic. Linişte! Privirea se aşterne pe o fotografie: aproape de zidurile de la Notre-Dame, adierea de mătase roşie cu buline negre foşneşte uşor, cercetează, în fiece piatră, seva vieţii sau caută un zâmbet, o bucurie, o aventură, tot ceea ce ea, cu lenea ei a omis.

Căldura aşternutului de mătase, dăruit  pentru noaptea nunţii, îi aduce somnul cu zâmbet trist şi buzele ei senzuale rostesc mai contează…?

Bucureşti, 17 iulie, 2007

din vol. Clipe salvate, 2008

-Un text pe care l-am periat puţin-

Advertisements

Unităţi de măsură

♠ Vorbe pe care mi-aş fi dorit să le spun/scriu, au fost însă deja spuse/scrise de  romancierul Gabriel Garcia Marquez ♥
Poate că pentru lume eşti o singură persoană, dar pentru o anumită persoană eşti lumea întreagă.

 

 

Clipă salvată de fotografie

***
La una din primele ediţii ale Pariului pe Prietenie, în urmă cu doi ani, citeam un fragment din romanul de debut Încă un pas, editura Echinox, Cluj, 20o7, roman pe care sper să-l reeditez.

Logica amintirii sugerează că Încă un Pas  a fost urmat de alţi  şi paşi, un soi de promisiune a  parcurgerii, îndiferent de…

O cafea neagră, vă rog!

Încă o melodie plăcută…! Despre o femeie singuratică în fața unei cești de cafea într-un Automat, în timpul nopții. De pe youtube , am selectat o variantă muzicală însoțită și de picturi  Edward Hopper.  Automat( 1927) pictura pentru care pictorul și-a ales-o  model pe soția sa, Jo.

Black coffee
Feelin’ low as the ground
It’s driving me crazy just waiting for my baby
To maybe come around.

Normalitate sau frumuseţe ?

Căldură mare: străzi amorţite, oameni copleşiţi de scenarii apocaliptice, lipsiţi de vlagă, cu sufletul purtat, poate, de cine ştie ce visuri, căci eu  încă mai sper ca oamenii să viseze minuni care să le ofere o stare de bine, fie că se găsesc pe Everest, fie că încearcă să guste satisfacţii cotidiene, cu aceeaşi plenitudine şi frenezie. Că e vorba de o minunată ceaşcă de ceai, o lectură ce  îi apropie de vorbele de care au trebuinţă, de prieteni, de dragoste, de bună seamă! Toate astea curg  în matca de care chiar nu ne putem lipsi: Muzica.
În ultimii ani, am trăit cu nostalgie, amintirea Ancăi Parghel, potenţată şi de lipsa unor concerte de felul celor pe care Ancuţa le oferea, cu  generozitate, publicului iubitor de jazz. Până aseară, când am retrăit bucuria  jazzului autohton, pe care aproape că o uitasem: am fost părtaşă la Tandre vechituri, high standards, pohezii şi amor din prieteshug, un concert susţinut de Maria Răducanu( voce) şi Sorin Terinte(clape).

“Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună

N-ar mai fi un paradis.”

La scena , o casă veche, cu numeroase cotloane şi poveşti, cu  un perete plin de oglinzi de diferite mărimi, în care orice chip se poate oglindi…

Concertul mi-a prilejuit bucuria de a sta, faţă în faţă, cu muzica după care tânjeam: acel joc subtil şi profund cu armonia, călătoria prin lumea romanţelor(Pe boltă când apare luna) sau de-a lungul străzilor Lisabonei, în ritmul Saudade- tristeţea soţiilor de marinari lusitani plecaţi, cu lunile şi anii, peste mări şi mări, un Fado inconfundabil prin armonia sa gravă- sau jocul plin umor şi har, asemănător unei scurte piese de teatru, prin rostirea “în replici” a bucăţii Johnny tu n’es pas un ange, de fapt un şlagăr autohton, Sanie cu zurgălăi, text Liviu Deleanu, muzica Richard Stein.
Spectacol rostit, măiastru, de Maria Răducanu(voce) şi Sorin Terinte(clape), într-o alchime, bine stăpânită, de voce şi clape. Clipe salvate, m-au făcut să sper că se poate trăi normal şi frumos, aşa cum îşi doreşte sufletul.

Nu am găsit pe youtube mica bijuterie Johnny tu n’es pas un ange , postez însă ceva la fel de frumos, în aceeaşi formaţie de voce şi clape.

.

Frunza

de un verde intens, crud sau pastelat. ciocolatie, aurie sau brumărie. cărnoasă, cu nervuri, ferm conturate sau delicat pierdute. catifelată, pufoasă sau mătăsoasă. frunza tuturor anotimpurilor: primăvăratecă sau nebună, tomnatică sau visătoare, iernoasă, uscată şi zgribulită. îmi place să o privesc! nu o strivesc neştiutoare sau oarbă. face parte din mine! o aştern pe un colţ de canapea, la vedere, să privim, împreună, frumuseţea din jur şi din depărtare. locuri, oameni, întâmplări, viaţa cum ne-o croim, dincolo de misterele pe care puţini au  forţa să le desluşească. străbat alături de ea, cu gândul sau smeritul verb, distanţele, ca până acum, totuşi mai altfel: nuanţe diferite, pasiuni constante şi, mai ales cu dorinţa de a comunica, prin diferenţe, ce nu devin  contradicţii primare: oricât de utilă e starea de război, exprimă haos şi dizarmonie.

pe canapeaua catiei– blog liniştitor, deloc plictisitor( sper!!), colţ infim din Împărăţia Internetului- nu-şi propune vizibilitate, de dragul vizibilităţii.  un blog deschis şi bucuros de oaspeţi, primitor şi străin de intenţii veleitare, deoarece prietenia nu are nimic comun cu faima sclipitoare.
pe canapeaua catiei, un loc unde sunteţi aşteptaţi, în continuare, cu drag, când aveţi o clipă de răgaz şi puteţi sta cu voi înşivă, la un pahar de vorbă sau de gând.

♣  www.catiamaxim.ro, alt popas, drag mie  ♣

Amintire…?

Dimineaţă, îmi spunea o prietenă care a ales, de mult timp, Parisul(vorbim atât de rar, atât de complet):

Creierul are nevoie de un cadru natural, fără plastic şi câmp electro-magnetic.

Farmecul unui text vine din starea ta de bine produsă de contactul cu natura, cu hârtia, cu peniţa …

Câţi scriitori şi jurnalişti celebri n-au scris pe malul unui lac, în cabane, în pod, cu mâna sau cu maşina de scris manuală?

De când n-ai mai deşurubat un stilou cu cerneală albastră,  marca Pelikan ?

Scârţâitul pe hîrtie…

Fraze barate, adnotări în margine…! Ce emoţie!

Şi mă întorc la cum eram şi ce eram, în urmă cu cinci ani…

Am avut impresia că de-atunci şi până acum, întâmplări, oameni, locuri m-au schimbat fibră cu fibră dar, astăzi, datorită Teodorei mă întorc unde eram, să revăd, să regăsesc ceea ce am uitat sau pierdut. Simt că de acolo trebuie să pornesc. Călătoriile în timp pot fi periculoase, ştiu, iau însă busola cu mine- una  ce funcţionează, dincolo de timp, de întâmplări sau personaje inerente- scrisul. Chiar dacă  între cel ce scrie şi omul de zi cu zi,  diferenţele sunt de la cer la pământ, în cazul meu nu e chiar aşa şi, de aceea aventura întoarcerii la mine, merită trăită. De dragul scrisului, de dragul meu.
Sper ca urmările să vă bucure şi pe voi…

Pe viitor!