Monthly Archives: September 2009

Frumoşi şi veseli

Ce vorbe s-aleg?

Mă uit la Cer şi-i  văd  lacrima discretă. Se simte vulnerabil ? Îmi pare că cerul a devenit vulnerabil.

Mă uit la Soare şi văd cum îşi adună razele pe lângă el. I-o fi  frig? Am simţit pe pielea mea frisoanele soarelui.

Încerc să ignor ce se petrece în jurul meu. Să privesc cu acei ochi care nu văd .

Mă uit la mine şi-mi preţuiesc bunătate de zâmbet. Simt că mai simt, că mă mai bucur. Ar trebui să continui: cu aceeaşi filozofie, cu aceeaşi gândire. Aşa  cum spun bătrânii noştri în acea doina bănăţeană ” Nu mor caii, când vor câinii”.  ” Da’ nici câinii, cînd vor stăpânii”.  Să am răbdare!  Va fi posibil să  ne  zâmbim unii altora, fără să ne mai înţepe inima, să ne acceptăm cum suntem: cu bune , cu mai puţin bune.  Să ne respectăm , să ne ajutăm, să nu trecem indiferenţi pe lângă cei care au nevoie de o vorbă bună.  Răbdarea va aduce cele mai nesperate bucurii.

Şi totuşi  mă simt… pierdută în durerea  acelei lacrimi  discrete.  Te rog, nu mai plânge! Vom fi  din nou copii! Frumoşi  şi veseli !

Advertisements

Singurătatea e o târfă…

… care nu te învinuieşte că eşti egoist . Octavian Paler

♦ Dacă nu eşti singur în singurătatea ta, te afli într-o companie proastă . Jean-Paul Sartre

♦ Singurătatea este pentru spirit ceea ce dieta este pentru corp. Vauvenargues

Despre singurătate….

A fost luni, a fost InDArt!

Ieri seara, clubul de la Iron City a găzduit un alt spectacol al trupei de teatru InDArt, conduse de Dan Simion. În spaţiul plin până la refuz, s-a interpretat piesa Cercei cu diamante, scrisă de Sorin Teodoriu. Încă un spectacol la care trupa InDArt a arătat ce poate, dar mai ales cât poate. Textul a permis artiştilor să exerseze o gamă largă de sentimente: de la veselie  la drame interioare. Posibil ca textul să fi fost un pretext al autorului, menit să ne ducă la gândul puţin măgulitor pentru noi, oamenii, şi anume că în viaţa de zi cu zi suntem destul de generoşi în exprimările contradictorii. Punerea în scenă a acestui text vesel/trist stârneşte ideea că un detaliu “oarecum” nesemnificativ (o pereche de cercei, chiar şi înzestraţi cu…diamante) devine metaforă dramatică la un moment dat. Ca spectator am făcut apel la mai multe registre afective: am râs, am privit serios drama personajelor, în principal cea legată de lipsa comunicării, a dialogului într-un cuplu. Unul autohton, cu iz dâmboviţean, pigmentat cu tot ceea ce ultimii ani au scos la iveală din fiinţa noastră. Despre trupa InDArt  : încă o probă de seriozitate şi dăruire a  tinerilor actori. I-am admirat cu satisfacţie , potenţată  de faptul că  sunt   tonici , pozitivi.

Spaţiul de la Iron City a fost martorul unui spectacol deosebit susţinut de: Silvia Simion,Cristi Vasilică, Mihai Ene, Cristina Pipiaş, Cristi Vasilică, Alexandra Popa, Cristian Enache, Teodora Alexoaie, Natalia Marţian, Cristina Gagu, Andra Aionesei, Tania Cincşiuc, Mihnea Buduru.  Coloana sonoră: Daniel Simion. Concepţie artistică: Bogdan Gagu, Dan Simion.

IMG_7780

Club Iron City

IMG_7791

IMG_7799

Statui…

IMG_7805

Silvia Simion, Mihai Ene

IMG_7808

Cristi Vasilică, Alexandra Popa

IMG_7811

Silvia Simion

IMG_7826

De la dreapta la stânga: Sorin Teodoriu, Bogdan Gagu, Dan Simion. În spate: trupa InDArt.

Să le urez încă o dată: sănătate şi putere de muncă!

Într-o bună zi…

De toamnă

Mi-ar prinde bine o caleaşcă

Cu roţi uşoare, nevăzute.

S-o pot conduce liniştită

Doar pe cărările dorite.

M-aş oferi zălog răbdării,

Să ştiu că Prinţul meu admiră

Copacu- nfiorat de frunză,

Clipă eternă , adăpostită

Ca floarea printre file.

Aş căuta în lada ferecată

Rochia cusută de bunica,

I-aş mirosi parfumul veşnic

Cu gust ştiut de scorţişoară

Şi-aş căuta  printre petale

Pantofii ei de zână-domnişoară.

Mi-aş prinde părul cu agrafe,

Ştiut că vântul, mirat, mi le va smulge.

Mi-aş presăra steluţe colorate

Pe umerii înfioraţi de adieri străine .

Mi-ar prinde bine-un  basm,

Stropit cu vin de toamnă parfumat,

Răsfăţ regal în lutul cănii

Ce-ar tresări înfiorată între palme

Şi mi-ar stârni acele doruri ferecate

Ce se ascund pervers după rutină.

M-aş oferi zălog răbdării

Şi aş păstra o frunză verde,

De-aş ştii că Prinţul meu de basm

Nu şi-a pierdut armura,

Scutul de cavaler rătăcitor,

Calul viteaz şi zâmbetul- copil.

Mi-ar prinde bine o caleaşcă,

Cu roţi uşoare, nevăzute,

S-o pot conduce- n astă toamnă.

Să fiu naivă ca un prunc,

Să-nvăţ să -ngân o melodie,

Aşa, ca la-nceput de anotimp.

Să sper că Prinţul mai respiră,

Închis în turn de Zmeul cel hain.

Dar o să-l  fur pentru o clipă,

Şi ,mândră ca o zână-domnişoară,

Să-l iau  cu mine printre vise.


Mi-ar prinde bine o caleaşcă,

Să muşc din nou un colţ de basm,

Stropit cu vin de toamnă, parfumat.

♣ catia maxim

Iar dacă-i basm atunci…

Pentru “piticii cârcotaşi”, promit să postez, într-o seară ploioasă de toamnă, varianta de jazz a acestei melodii…

O săptămână cu zâne şi prinţi!



Cărţile, dovadă vie că sunt alături de noi…

Şi la bine şi la rău, că nu ne dezamăgesc, dar mai ales o mărturie a comunicării dincolo de text. Un dialog pe care-l purtăm cu textul, cu autorii, de fapt cu întreaga lume. Descopăr în fiecare zi cât e de fascinantă lectura, cum mă poartă ea pe cărări neumblate şi  cum luminează toate ungherele prăfuite, cum îmblânzeşte şi catifelează asperităţile inerente ale cotidianului.

Vă semnalez două lecturi recente:

♦♦♦ Ultimul Testament, Philip Le Roy, traducere de Alina Beiu-Deşliu, editat la Grupul Editorial Rao, Bucureşti, 2007.

134055

Cartea are, ca motto, următoarele cuvinte:” Moartea nu există.”  Proiectul  Lazăr îşi propune prelungirea vieţii în nemurire. O carte stufoasă datorită informaţiilor transmise, scrisă însă cu mult nerv şi dăruire. O carte care a încercat să răstoarne în mine credinţe, convingeri, prejudecăţi poate… O carte bogată în informaţii, din care am reţinut ceva fundamental: că textele , scrierile” sunt ca frunzele copacilor”. Că adevărul, atât cât ni se poate el revela se află la…rădăcină. Prin urmare acolo trebuie căutat. Iar rădăcina se află în sufletulul fiecăruia. Dacă adunăm frunzele copacilor, putem găsi un colţ de adevăr. Am citit cuminte cele 567 de pagini ale romanului şi nu am obosit, nu m-am plictisit. Dimpotrivă! M-am simţit  mai puternică în credinţa mea. Eu nu aş recomanda cartea ca pe un thriller, deşi sigur sunt multe crime descrise , ci ca pe un roman filozofic cu o evidentă tentă religioasă, ca pe un  dialog al omului cu moartea. Dar eu sunt un simplu cititor…

♣♣♣ Toate casele au nevoie de balcon, Rina Frank, traducere, Cerasela Barbone, Grupul Editorial Rao, Bucureşti, 2009

646aa6__toate

Scrisă de o israeliană, născută în Haifa, Rina Frank, cartea dezbate cu umor şi nostalgie subiectul integrării unei familii de evrei români, plecaţi la Haifa, care s-au stabilit într-unul din cele mai sărace cartiere ale oraşului. Facem cunoştinţă cu atmosfera, obiceiurile, mîncărurile tradiţionale, sărbătorile şi, în general,cu mentalitatea atât de… aparte a evreilor. Cu acel ceva ce nu-l au alte naţii, acea diversitate năucitoare care îi face atât de diferiţi unii de alţii, dar care , în momentele cruciale, îi adună umăr lângă umăr şi îi susţine cu un tulburător sentiment al solidarităţii. Cartea mi s-a părut deosebită prin alternarea trecutului cu prezentul, legătura dintre ele pornind uneori de la o imagine, un cuvânt chiar. E un roman de dragoste, mai altfel scris. Fără clişeele tradiţionale. Şi totuşi nota romantică nu lipseşte: eroina se îndrăgosteşte de acel bărbat care imită din gură sunetul trompetei din Love Story. Mai mult decât un roman de dragoste e însă o scriere emoţionantă despre instinctul matern. Cât de devotată poate fi o mamă copilului născut cu grave insuficienţe respiratorii şi nu numai.

Salut de asemenea glosarul de la începutul romanului, care conţine explicaţiile unor termeni ce fac parte din viaţa şi obiceiurile evreieşti.

O seară plăcută!

Alte vorbe despre Ghici pe cine iubesc eu?

Pentru orice autor, semnalele legate de creaţia sa sunt oxigenul de care are nevoie pentru a continua. Sunt în acel punct în care,  recunosc că cel mai important mesaj mi-l dă cititorul. Prin urmare semnalele care vin din partea celor care-au citit deja romanul  Ghici pe cine iubesc eu? sunt  aşteptate cu mari emoţii. Mi-a făcut plăcere să găsesc  această  ştire.

Iar  mâine ne vedem  la Târgul de carte , organizat în parcul Herăstrău, la standul grupului editorial SemnE-Artemis.

Noapte bună!

Bucureşti, micul Paris…

550 de ani de la prima atestare documentară a Bucureştiului ( 20 septembrie, 1459) sunt sărbătoriţi peste tot în oraş. Aş vrea să mă opresc doar la acea amintire pe care-o purtăm în memoria sufletului nostru: Bucureşti, micul Paris. Imagini ale unor vremi ţesute pe melodiile lui  Cristian Tănase, Jean Moscopol.

Am găsit pe youtube acest film care se derulează pe melodia Le café de trois colombes.