Monthly Archives: February 2010

Am visat o nouă carte…

Am timp. Munţi de timp, alcătuiţi din clipe-gânduri care se plimbă cu tot felul de paşi peste mine. Le întorc pe toate feţele şi mă uit prin toate ungherele. Nu mă doare şi nu mă nelinişteşte nimic: stare de echilibru relativ. Presimt şi aştept schimbările ce vor veni şi… mă vor spulbera sau mă vor înălţa, dar nici măcar acest ipotetic gând nu mă scoate din liniştea mea, din seninătate care mă face să gust bucuria fragilă a fiecărei zile…

Spre dimineaţă am avut un vis… Visam un text: curgea cuminte ca un izvor ce îngâna sub pietre vorbe care se modelau în consoane şi vocale potrivite. L-am simţit cu trupul, cu mintea, cu mine.  Mai contează însă amintirea trupului şi a cugetului(altădată entităţi diferite), de vreme ce acum sunt una şi aceeaşi, de vreme ce se acceptă, împăcate cu  fiecare răsărit?Aş  vrea  să pot  reda textul visat, să-i simt parfumul:“Ştiam că mă iubeai! Mă complăceam în starea iubirii tale. Îmi era bine şi nu mă aventuram pe cărări neumblate. Nici măcar nu mă întrebam dacă te iubeam sau dacă ştiam să iubesc. Orice,  vroiam sau doream, îmi ofereai cu zâmbetul pe buze, bucuros că poţi să-mi dărui, iar eu primeam nepăsătoare, ca şi cum mi se cuvenea de la sine şi astfel continuam cumva răsfăţul de acasă. Venisem de la tata la tine, copil fiind, deşi mă amăgeam c-aş fi femeie, când eu de fapt  încă mai arătam cu degetul spre jucării, iar bărbatul de lângă mine nu avea altceva de făcut decât să mi le ofere. M-am simţit măgulită, când tata te-a pus la  încercări, înainte de a mă lăsa să plec, căci eu eram prinţesa, iar tu erai Prinţul fermecător în stare să domolească  obida  unui tată care nu reuşea să accepte că există vreun bărbat bun pentru copila lui.  Zâmbetul  lui trist din ziua nunţii mi-a luminat însă un strop de adevăr. Apoi, tatăl meu a plecat puţin din lumea asta şi eu am rămas fără el şi  atunci am urât timpul care se scursese prea repede, deoarece eu, în răsfăţul meu huzurit, nu apucasem să aflu mai multe şi el nu apucase să-mi spună decât o mică parte din ce urma să trăiesc. Poate că nu a ştiut că urma  să plece atât de repede şi a vrut doar să-şi răsfeţe singura copilă de care era atât de mândru sau poate, sărăcit de femeile din viaţa lui, a vrut ca fiica lui să rămână copil, să nu se împovăreze certitudini…

Ştiam că mă iubeai! Eram la adăpost şi, ori de câte ori mă pierdeam în logica mea infantilă, mă aduceai cuminte şi răbdător, aşa cum făcea tata, la gânduri cuminţi, iar dacă eu mă încrâncenam stupid şi dădeam apă la şoricei, te topeai de duioşie: mă legănai potolit sau îmi descleştai degetele strânse neputincios în pumn şi palma mea se modela cuminte după palma ta şi adormeam aşa, iar dimineaţa  priveam zâmbind copilăreşte degetele noastre împletite cuminţi, uşor transpirate, dar bucuroase că au visat împreună o noapte întreagă. Erau cele mai frumoase clipe pe care le puteam pricepe, care îmi ofereau bucurii ce credeam că mi se cuveneau, chiar dacă  nu făceam nimic …Veneau de la sine.

Ştiu că mă iubeşti! Ai vrut cu orice preţ să nu mai fiu copil. Ce încăpăţânat ai fost! Ţi-ai pus în gând să termini ce nu apucase tata şi ai vrut să vezi, să simţi  pe pielea ta ce poate sau de ce e în stare o femeie. Cea pe care o iubeai, pe care o iubeşti. Am aflat şi ai aflat! Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine şi pentru tot ce-mi oferi. Sigur, într-un fel aproape religios, cuiva mulţumesc eu, chiar dacă uneori mai calc pe cărbuni încinşi şi simt  o parte din mine cum  se revoltă, se zbate, strigă după durere, se vrea contrazisă, demontată… Era o vreme, când iubirea ta mă incita spre zone nepermise, la fel ca în copilărie când  am făcut o mare boroboaţă şi tata m-a certat, iar eu am fugit de acasă în pădurea din apropierea  casei…. Am stat ascunsă o zi întreagă printre copaci şi abia spre seară, am răspuns căutărilor lui disperate…”

Sigur, încă nu e textul visat. Melodia poate să fi fost alta dar, dacă am visat o nouă carte? Într-o stare de reflecţie și inocenţă,despovărate de inutile melancolii.

Advertisements

Scrisoarea unui librar…

De câteva zile citesc  B.P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini(corespondenţă primită), apărută la editura Minerva, 1982. Trei volume consistente la care s-a muncit din greu şi care poartă marca Institutului de Istorie şi Teorie literară” G. Călinescu”

Nu înţeleg de ce nu am citit cartea în timpul studenţiei şi, în general, nu înţeleg de ce nu m-am aplecat mai mult asupra unor autori care au marcat anumite epoci. Oricum, cele trei volume reprezintă o sursă preţioasă de informaţie.  Dar despre această carte voi vorbi sâmbătă, cu ocazia  unei dezbateri ce va avea loc la sediul Asociaţiei culturale UNESCO Iulia Hasdeu.

Vreau doar să amintesc despre un librar/editor Leon Alcaly, care a tipărit colecţia Biblioteca pentru toţi.  Un librar care înţelegea într-un anume fel menirea lui…

Punct şi de la capăt

♥♥

Din volumul de povestiri Clipe salvate( editura Nicol, Bucureşti, 2009) în revista Kudika

Edit later:

Şi dacă tot vorbesc de funie în casa spânzuraţilor, iaca şi o melodie interpretată de Dalida… Patinată de vremi şi totuşi… pe ideea  povestirii Punct şi de la capăt.

Visul

E atât de cald! Încearcă să găsească puţină răcoare în mătasea aşternutului. E cu ochii închişi şi mai că-i vine să râdă poznaş gândindu-se cum, în noaptea asta a schimbat obişnuitul ei aşternut din bumbac cu aşternutul dăruit de mama ei pentru momentul special din noaptea nunţii. Săraca ei mamă pe care niciodată nu s-a simţit în stare s-o asculte! Mai tot timpul s-a străduit  să-i facă parcă în ciudă şi totul a ieşit invers de cum spera şi de cum o educase ea. În primul rând nu s-a măritat: gândul de a fi legată de cineva a speriat-o cumplit. Relaţii a avut, dar mereu şi-a tratat cum se cuvine blestemata ei de libertate. Ce cald e! Întinde picioarele şi adună între degetele lor micuţe o ipotetică răcoare. Ar putea deschide fereastra, dar îi e prea lene! Ar însemna să se dea jos din pat, să străbată drumul până la fereastră, apoi sa refacă drumul către pat. Destul de anevoios!  Aceeaşi lene care a urmărit-o tot timpul şi care a deteminat-o să nu lege nimic durabil. Mereu i-a fost lene, ca şi acum când ar putea deschide fereastra şi ar mai scăpa de căldura din cameră. Numai că preferă să aştepte. Aşa, cum a aşteptat de când se ştie! Să vină evenimentele peste ea şi să le trăiască sau să le omită. În funcţie de bunul ei plac. Deseori i s-a spus la limita reproşului:„ faci numai ce te taie capul şi nu ţii seama de ceilalţi!” Ei, şi? Nu s-a simţit niciodată vinovată. Măcar nu a  avut frustrări! Nu a arătat lumii un chip modelat după placul societăţii. Al naibii cuvânt: societate! Ceva care te obligă să minţi, să îţi înnăbuşi trăirile, să nu fii tu însuţi doar pentru că nu se cade şi pentru că lumea vorbeşte. Şi ce dacă vorbeşte? Ce altă treabă are lumea decât să vorbească? Şi asta dintotdeauna! Strânge pleoapele, încercând să pună stavilă gândurilor avalanşă care-i provocă o stare de panică.

Trebuie să doarmă. E foarte obosită. Mai mult ca oricând! Îi e somn şi totuşi nu poate să adoarmă. O fi din cauza căldurii? E atâta linişte în casă! Ascultă liniştea şi simte cum se afundă din ce în ce mai adânc în gânduri. Ani de zile a învăţat să asculte liniştea! I-a trebuit multă voinţă şi, când a găsit calea, a avut un moment de revelaţie în faţa liniştii. A fost un moment plăcut şi odihnitor. În sfârşit şi-a găsit poziţia! Nu o mai deranjează căldura. S-a obişnuit. Starea de obişnuinţă! O iluzorie siguranţă! Se gândeşte că tocmai aşa ceva a detestat dintotdeauna. Cum poate cineva să fie sigur,când nimic nu e sigur pe lumea asta?

Respiraţia devine egală şi se aude calm în liniştea camerei: un val cuminte ce se loveşte de un ţărm apropiat! Pleoapele nu se mai zbat. S-au aşezat uşor şi par şi ele a aştepta clipe ce vor să vină. Ascund poate un ochi ce vede imagini de mult apuse. Acolo, unde  şi-a petrecut copilăria? Căsuţa învechită ce dormita, undeva la o periferie bucureşteană.O casă pierdută într-o vegetaţie bogată de copaci şi arbuşti. Aproape nici nu se mai vede prin verdele intens al copacilor. Dar nu contează prea mult, de vreme ce ea îi cunoaşte fiecare colţişor şi fiecare ungher. Ar vrea să intre, dar în faţa porţii,aşezată pe un scaun stă o bătrână:o pată pe verdele intens al copacilor care protejează casa copilăriei. E tacută şi priveşte departe,  în zare. Încearcă să-i spună ceva, dar vorbele nu o ascultă. Nu vor să vină. Ceva dureros pare că trece prin apropiere.

Ea ştie însă motivul pentru care  bătrâna nu pare a o lăsa să treacă dincolo de poartă. Să fie încă supărată?  Şi îşi aude propria voce, în liniştea camerei:

– Tu eşti , bunico? Spune-mi, dacă eşti tu ?

– Nu ştii dacă sunt eu sau nu? Nici asta nu ştii?

– Sunt obosită şi nu mai sunt sigură.

–  Ce simţi? Măcar, ştii ce simţi?

O lacrimă se rostogoleşte pe obrazul frumos al femeii. O simte grea cât o piatră de moară. Se teme că-i va  strivi chipul. Inima i se strânge dureros şi vorbele ţâşnesc din adâncul ei:

– Eşti supărată pe mine că nu am fost lângă tine, când ai murit… Nu am putut! Era lângă tine acea femeie, iar eu eram prea tânără să pot înţelege adevăruri pe care viaţa mi le-a tot fluturat mai târziu şi pe care încep să le pricep. Aş vrea să cred că ai înţeles că te-am iubit şi te-am purtat tot timpul cu mine şi că de fapt, trăieşti în mine.

Bătrâna  nu schiţează nici un gest şi, deşi pare a nu fi auzit nimic din tot ce-i spune, vorbele ei şoptesc în poarta casei inundate de verdele copacilor:

– Nu e suficient să iubeşti! Nu contează dacă îţi pare sau nu rău de ce anume ai făcut sau nu ai făcut! Important e să îţi asumi faptele, tot ce anume ai trăit. Îţi asumi faptele tale?

– Cred că da! Atunci nu aveam cum!!

– Şi îţi pare rău, fata lui buni?

Simte privirea şi recunoaşte ochii bunicii ei. Ar vrea să strige de bucurie că, în sfârşit după atâţia ani, buni a ei vorbeşte cu ea. Vorbele îi mor însă neputincioase pe buze. Bucuria ei e observată de bătrînă, o iluzorie imagine la poarta copilăriei. E bucuroasă că  buni ştie că ea regretă că i-a ratat ultimile clipe şi o vede cum se dă la o parte şi o lasă să intre.

Trece de primii copaci şi simte cum se desprinde  din ea o alta, ca o adiere, învăluită în mătase roşie cu buline negre. Poartă pe chip un zâmbet năstruşnic, mai priveşte o dată  copacii din grădina copilăriei, îşi înalţă apoi  braţele ca nişte aripi şi zboară spre acoperişul casei.

Femeia rămasă, în gradina din faţa casei, se sperie: ar vrea să o aducă înapoi pe cea desprinsă din ea. Mai e posibil oare? Mai e bine? Din nou  întrebările fără răspuns! Înalţă privirea spre acoperişul casei şi simte cum de acolo, cea care tocmai s-a desprins din ea o priveşte cu tristeţe, de parcă-i spune:„ tu  m-ai creat! din tine mi-am luat zborul! îţi pare rău acum?” Femeia, rămasă jos, simte că ar fi o crimă să o lase să plece cu asemenea idee şi se grăbeşte să îi spună:

– Nu , draga mea, nu-mi pare rău! Mi-a fost puţin frică, recunosc! Nu te-am văzut până acum zburând ! Crezi că te poţi descurca?

– Nu ştiu! Habar nu am! Dar tot tu m-ai învăţat că nu mai contează. Vreau să încerc! Altfel cum să ştiu dacă pot sau nu?

Nici una nu mai spune nimic.Ce rost ar mai avea?

Ea ştie însă că o va însoţi pretutindeni, căci nu are cum să o lase singură. O vede cum se apropie de marginea acoperişului şi simte din nou cum  spaima o strânge de gât. De sus, de pe acoperişul copilăriei, femeia în mătase roşie cu buline negre îi zâmbeşte poznaş. Pare că aşteaptă pe cineva, deoarece se uită atentă în depărtare.

Când el apare, bărbatul cu pălărie roşie şi mantie neagră şi o prinde de mijloc şi zboară cu ea, femeia rămasă jos măsoară cu paşii amintirii singurătatea din faţa casei pierdute printre copaci.

Bărbatul cu pălărie roşie şi mantie neagră seamănă cu păpuşa acea caraghioasă pe care ea a cumpărat-o, în urmă cu câţiva ani, de la Sighişoara şi pe care a atârnat-o pe un perete al unei case. Ar vrea să uite! Dar nu mai e posibil să schimbe ce-a trăit!

E linişte şi privirea i se aşterne peste o fotografie şi, aproape de zidurile de la Notre-Dame, o adiere de mătase roşie cu buline negre foşneşte uşor căutând  în fiecare piatră seva vieţii. Făptura aceea caută zâmbetul, bucuria simplă, aventura pe care ea, în lenea ei ancestrală,le-a ocolit.

Căldura aşternutului de mătase, dăruit de mama ei pentru noaptea nunţii, îi aduce  somnul cu chip de zâmbet  trist, iar buzele ei par a rosti vorbe ştiute, rareori rostite: ce mai contează dacă viaţa e vis, când clipa există?

Bucureşti, 17 iulie, 2007

(din volumul Clipe salvate,ed.Nicol,Buc, 2008)

Ghici pe cine iubesc eu ? Clipe salvate

♣ ♣ ♣

Premiu oferit la concursul organizat de revista online Iaşulmonden.

EDIT LATER: Răspunsurile care  au început să vină la întrebarea acestui concurs extrem de util, mă fac să sper că asemenea iniţiative vor continua şi că, pe viitor, ideile se vor îmbogăţi şi nuanţa.

Edit >18 februarie

Apreciez numărul relativ important de participanţi la concursul revistei  Iaşul monden  şi am  citit cu atenţie şi interes răspunsurile la întrebarea de concurs . Prin urmare, voi trimite cu drag  câştigătorului cărţile promise. Felicitări!


Adam, micul prinţ

♣ Ne amăgim cu ideea cât suntem de complicate, de controversate! Dar când închidem însă pentru o clipă ochii, îngăduindu-ne să visăm, totul vine de la sine. La sfârşitul unei zile mai avem răgazul să  luăm aminte la  cerul ce ne zâmbeşte cu stele(nu vă gândiţi acum la viscolul de afară)? Cât timp rătăcim cu sufletul împăcat, luminat de cea mai îndepărtată stea  pe care sălăşluieşte Micul Prinţ? Vă  amintiţi povestea. Am mai scris despre ea. Mărturisesc că habar nu aveam că  micul prinţ are un nume. Azi-dimineaţă, devreme, vântul supărat m-a trezit brusc din somn. Mi-am făcut o cafea minunată şi am văzut un film despre Micul Prinţ, numit Adam, despre suava Beth, ce se îndrăgosteşte şi  află datorită lui, ce suflet simplu, proaspăt  şi natural  are, cum totul pare  posibil alături de un bărbat care suferă de sindromul Aspeger. Când  Adam  îi spune  lui Beth cu o naturaleţe de invidiat că probabil că Enstein, Motzart, Thomas Jefferson  au avut şi ei  aşa ceva, fata  nu mai ezită. Glumesc! Filmul Adam(2009) prezintă o poveste de iubire, simplă, nesofisticată, curajoasă, delicată. Un film despre dragoste, prietenie,comunicare. Un inginer electronist( Adam), o profesoară( Beth), autoare de carte de copii, un prieten( Harlan), părinţi. Totuşi, mă gândesc la sindromul Aspeger şi la cât de încâlcită a devenit comunicarea anului 2010.  Max Mayer, screnaristul şi regizorul fimului a pedalat însă numai pe ideea micului prinţ, numit Adam.

99 de minute m-am delectat cu o poveste  frumos împlinită, chiar dacă protagoniştii nu rămân împreună: Adam pleacă în California, Beth ajunge o  scriitoare apreciată. Prima ei carte publicată i-o trimite lui, iar când Adam, emoţionat o deschide, vede  titlul de pe copertă : Adam.

Hugh Dancy, Rose Byrne, Peter Gallagher, Amy Irving, Frankie Faison

Fulgii de zăpadă şi papanaşii

Ce legătură să fie între viscolul de afară şi papanaşii acoperiţi din belşug de smântână şi dulceaţă de fructe de pădure?

Ieri, spre seară, am constatat cât de bine e să stau în casă, alături de prieteni, să râd şi să vorbesc despre câte-n lună şi stele. Draga de Loredana ne-a pregătit papanaşi. Mie, lui Florin şi lui Andrei(care a exclamat mândru: nevasta mea ştie să facă papanaşi!). O bunătate de papanaşi care s-au dovedit încă un prilej de filozofie…culinară.  Cât e de simplu să ne bucurăm, nu?

Cum se vedea dinnăuntru .

Loredana urmărea atent reţeta luată de pe net.

Nu a fost posibil să fie savuraţi înainte de a fi imortalizaţi.

Vă recomand papanaşii preparaţi după oricare reţetă: sunt divini, deşi după nebunia asta o să mă înfometez…

Bucuraţi-vă de orice clipă, chiar dacă dezastrele vin ca nişte caraghioase peste noi…