Monthly Archives: April 2010

Chéri

La sfârşitul secolului XIX, în Parisul anului 1920, viaţa avea alte norme. Era perioada în care prostituatele de lux deţineau puteri speciale. La belle époque făcea posibil ca femei înzestrate cu minte şi trup- deopotrivă de frumoase- să aibă influenţă benefică asupra unor regi şi politicieni.

Chéri este un film cu Michelle Pfeiffer şi Rupert Friend, realizat după romanul Colette, cu un scenariu semnat Christopher Hampton, în regia lui Stephen Frears. Un fim care mi-a făcut plăcere să-l vizionez.

Léa de Lonval (Michelle Pfeiffer), fostă curtezană, reprezintă femeie matură, extrem de seducătoare care rosteşte, mereu, replici înţelepte, mustind de viaţă. Înzestrată cu un caracter deosebit pe care rareori îl regăsim la femeile… respectabile.

” Trupul bun rezistă mult…”  rostește eroina. Eu, aș completa că şi mintea cea bună, la fel.

Am găsit pe youtube mai multe filmuleţe , dar îl prefer pe acesta, poate şi pentru că e prezentat într-o italiană mustind ea însăşi de viaţă…

Advertisements

Despre cuvinte sau Cum e să visezi la un mic-dejun englezesc…

“Când sunt bine alese, cuvintele au o putere atât de mare în ele, încât o descriere îţi trezeşte adesea imagini mai însufleţite decât însăşi vederea lucrului zugrăvit” Joseph Addison

Un exerciţiu-experiment, realizat  între câteva guri de cafea:

Paşii desenau pe nisipul răcoros un ţărm neştiut şi tăcut.

O nedumerire stranie îndemna să mă uit atentă, precupată- gest reflex de femeie- la costumul de baie. Privirea-oglindă reflecta amintirea unui film parcurs şi un zâmbet dospit îmi grăbea involuntar sau inconştient paşii ce desenau în culori întreţesute ţărmul necunoscut. Nu ştiam de ce m-am oprit şi de ce mi-am lipit urechea de plajă şi chiar dacă mă înfiora răcoarea ei umedă, m-am aşternut comod, în culcuşul regăsit, cu faţa spre geana de lumină. Cu  pleoapele strânse, încercam să mă protejez de ceea ce simţeam. Mă gândeam să încerc trucul din copilărie şi să păcălesc tăcerea din jurul meu, ridicând tiptil pleoapele ca o cortină ce se înalţă pe negândite, surprinzând instantaneu actori şi spectatori. Privirea lua aminte la detalii şi un gând, o idee m-au surprins în clipa în care spaţiul dintre sus şi jos, dintre cer şi ţărmul nisipos proiecta o formă stranie de lumină păstoasă şi densă, obţinută din magia casetei-şevalet ce inventa culori în ulei Maimeri Classico pe care o primisem cadou la o aniversare, dar nu o folosisem niciodată; eram însă bucuroasă să o am atât de aproape. Mângâiam cu privirea forma stranie, proiectată pe ecranul permis privirii mele. Avea conturul alb -pufos, se continua spre interior cu cel puţin trei degradeuri de albastru-crud, ţâşnit din albul de pe margini. Culorile se jucau serios şi tăcut sub strălucirea ce se amplifica pe măsură ce privirea poposea mai mult peste ele. O izbucnire de rază coaptă, insinuată în proiecţia de alb şi albastru şi o dorinţa frustă de a deveni una cu nisipul umed, răcoros, -ce răsfira culori pământii, argintii- se desenau ca reper.Toate culorile dansau liniştite, nepăsătoare  la grijile mele stupide. Mă  întrebam dacă ceea ce vădeam era un răsărit: nu mai văzusem asemenea culori şi nu doream să confund răsăritul, amurgul şi alte constante momente ale cotidianului iminent.

Priveam, ocrotită de nisip, combinaţia de culori şi realizam că eram pentru prima oară în Portugalia şi mi-era dor de un mic-dejun englezesc…

( un vis povestit…)

Fiecare individ care bate un cui

Spuneam, gândeam, când am început să scriu pe acest blog:

nu e jurnal, dar ceva totuşi  îmi propun: să scriu fără un plan dinainte stabilit, ci mai degrabă cu un anume tâlc pe care l-aş numi vocea gândului spontan, ivit din cotidian, iar vorbele, în pofida diferenţelor, să dureze punţi între cei ce aseamănă şi cei ce se deosebesc.

Ca iubitoare de poezie, am tot avut în ultima vreme câteva dialoguri- deşi în van sau de-a surda- cu unul până-n trei tineri poeţi, undeva, pe un site  ce îşi propune să facă literatură. Dincolo însă de bunăvoinţa lăudabilă – aceea de a crea versuri şi, implicit, poezie- am sesizat atitudinea de revoltă, de demolare a tot ceea ce s-a creat înainte, lupta surdă şi înverşunată împotriva simplităţii, a logicii şi a bunului-simţ. Sigur, dacă am admite cu toţii că un dialog  presupune idei pro şi contra, în folosul creaţiei, ar fi minunat. Dar…

Azi, la rubrica nevoia de poezie, îl voi cita pe Arghezi, poetul care mi-a desenat constant dorul şi nevoia de poezie.

Spunea Arghezi într-un interviu aceste vorbe:

“…fiecare individ care bate un cui crează o gaură în scândură.” Amintea şi despre trei metode susceptibile de a conduce la un oarece rezultat: muncă, timp, răbdare.

Şi o poezie



Între Freud şi Hristos

Savatie Baştovoi, tânăr ieromonah, are vorba bine articulată în demonstraţia logică, de bun-simţ, izvorâtă din iubirea de viaţă pe care tânărul ieromonah-scriitor o numeşte perpetuă, căci din ea  lipseşte  moartea.

Am citit a şasea ediţie Între Freud şi Hristos editată la Casthisma, Bucureşti 2008 cu interes şi plăcere, cu mirare şi împotrivire, cu gând slobod(liber) şi cu spaimă. Am citit despre ceea ce nu prea am timp şi, mai ales, har să cuget în viaţa de zi cu zi. Cartea are în cuprinsul ei câteva eseuri despre Freud şi Hristos, nu un paralelism dar, în orice caz, o punere faţă în faţă a celor două concepte.

Prezentei ediţii, autorul i-a adăugat eseurile:Valenţele  freudiene ale artei contemporane şi Teoria subconştientului, un plagiat târziu, o viziune pertinentă şi foarte la zi.

O carte pe care am citit-o cu uimire, poate şi datorită prejudecăţilor involuntare, referitoare la elementul dogmă care pe mulţi dintre noi, chiar şi cei care avem, să zicem o anume bunăvoinţă sinceră pentru asemenea subiecte, ne îndepărtează oarecum de esenţa şi profuzimea unor priceperi mai ample.

Autorul e  ancorat în conceptul de agora şi cel de chilie atât de natural încât, mărturisesc cu toată sinceritatea, au fost câteva momente, în timpul lecturii, când mi-am dat seama cât de subţire e libertatea omului care se îmbată cu un asemenea concept. Am realizat că la fel ca şi în cazul abstinenţei(analizată în detaliu), pentru obţinerea libertăţii există mai multe trepte… Nu voi analiza eseurile, căci ele însele sunt pilule concentrate de idei şlefuite perfect ca nişte diamante cu multe carate. Voi da totuşi un citat despre trup, aşa cum este el văzut de autor: “Trupul nu este o jucărie cu care te joci până o strici. Trupurile noastre sunt ca un fel de peşteră din Alibaba şi cei patruzeci de hoţi. Spunem: Sesam deschide-te!, când intrăm, iar, după ce ne îmbătăm de ceea ce vedem acolo, uităm parola şi nu mai ştim să ieşim.” Şi se continuă cu demonstraţia despre suflet, fără de care nu suntem decât nişte păpuşi gonflabile…

Informaţia susţinută, eleganţa scriiturii, logica aparent fără cusur, umorul, stilul pontos care încălzeşte colţurile reci ale conceptelor analizate, fac din această lectură ceva util, sănătos, menit să amplifice starea de armonie, forţa interioară, dorinţa de cunoaştere în limitele dimensiunii noastre…

Despre Savatie Baştovoi aici.

O zi minunată!

Final

♥ Fragment din capitolul Amurg din romanul Între timpuri, roman ce-şi caută editura…♥

Tudor a lăsat vinul de-o parte şi a rămas cu privirea pironită la ea. Cânta, cânta cu întregul ei suflet şi el, brusc, şi-a adus aminte de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu vitele la păscut. O simţea, în acelaşi timp pe Teo cu privirea lipită de cântăreaţa de pe scenă. Văzduhul tresărea la vorbele din Cine iubeşte şi lasă.

Teo l-a prins de mână şi s-a uitat atent la el.

Au rămas aşa, cu degetele împletite, lângă cele două căni de lut umplute pe jumătate cu vinul, care le aburea lutul.

Când s-a sfârşit cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă şi, cu mâini tremurânde a scos dintr-o batistă un leu. Cu ochii în lacrimi i-a întins banul şi cântăreaţa măiastră s-a aplecat spre el: îi strălucea chipul e emoţie, a luat banul, l-a băgat în sân şi i-a şoptit:

– Să trăieşti moşule! Îţi cânt acum una şi mai şi…

Bătrânul a privit-o şi i-a zis:

– Fă-te bine, puica lu’ moşu!

Tudor asculta nedumerit şi emoţionat.

Întreaga asistenţă era electrizată, când pe scenă a năvălit Ciuleandra.

Teo sorbea din vin. Avea lacrimi în ochi, când i-a spus:

– E Maria Tănase. Are cancer… E pe moarte!

Respiră greu… Imaginile se suprapun, când lent, când din ce în ce mai rapid, ca într-un film mut. Chipuri, culori şi mai ales case… Întâia, cea  din Glodeni… Mama, bunica, fraţii… Dimineaţa crudă, când frigul îi muşca lacom trupul de adolescent firav… Primul drum către Bucureşti… Matei şi prăvălia lui… Casa din strada Rahovei… Case şi terenuri… O luptă continuă… Să învingă, să guste victoria… Oameni şi timpuri amestecate, băutură ameţitoare care nu de puţine ori i-a creat iluzia unor apropieri… Din nou drumul singuratic, cărarea trasată într-un peisaj arid… Aproape că nu-şi mai simte inima…Un fir plăpând de gând abia mai tresare la stimuli haotici. Secundele se succed într-o cădere lentă… Încă un zvâcnet al inimii, menit să-i provoace durerea… Abia ce-o îngropase, uitase şi se simţise uşor ca un fulg… Urechea înregistrează un susur, ceva ce-i aminteşte de lacrimi… Mâinile strânse peste pătură simt gustul sărat al picăturilor de lacrimi. Ar vrea s-o strângă la pieptul lui şi amintirea zâmbetului ei îi  stârneşte mai adânc durerea. Ce greu e să plece fără durere! Când l-a părăsit,  a simţit moartea cu tot cortegiul ei de disperare. Acum nu e trist, dar îl doare… Simte din nou, ori el nu mai vrea să simtă nimic… Face un efort să reânvie dorinţa de a mai auzi ce se petrece în jurul lui …Era aproape desprins, alunecase,străbătuse o porţiune de drum.

Vorbele ei se rostogolesc ca o avalanşă peste el: nu-l îngroapă şi totuşi îl mai omoară o dată. A câta oară? Ce bine ar fi să nu se mai lege vorbele în nici un înţeles, să fie moarte, să nu mai transmită nimic.

O lumină albă, densă, ca un şarpe i se încolăceşte peste trupul uscat, îl prinde într-o mişcare iluzorie, îl sugrumă, în timp ce cuvintele se prăvălesc peste el asemeni unei avalanşe înfuriate peste măsură, că nu mai are ce mătura în calea ei. Pierdută printre suspine, o aude totuşi dureros de limpede :

– Iartă-mă, Tudore! M-ai iubit, iar eu te-am trădat, te-am părăsit pentru nişte păcătoşi de bani…

Amintirea unei întrebări care ani de zile l-a strivit, se răsuceşte din nou dureros în ceea ce a mai rămas din el.

Am acceptat banii pe care mi i-a oferit Marcela, ca să te las în pace. Să nu mai fiu cu tine. Nu ştiu ce a fost atunci în mintea mea, dar aveam mare nevoie de bani, şi oricum tu nu aveai de gând să iei nici o hotărâre în privinţa noastră. Vroiai să fii şi cu ea şi cu mine.

Pleoapele tresar într-o zbatere de neputinţă. Mai simte urma unei lacrimi agăţate în colţul ochilor. Plânge oare? Nu i s-a întâmplat niciodată… Ar fi pentru… Vorbele se leagănă triste, fără noimă…

– Nu ţi-am spus niciodată, dar te-am iubit în felul meu. O să-mi fie greu fără tine. Ce mă fac, fără tine?

Respiră, încă mai respiră, încă îl mai doare, încă îl mai înţeapă. Zidurile se destramă şi aerul se topeşte…

Nu-l mai doare… Liniştea şi lumina învăluie patul pe care trupul lui mai stăruie… Deschide ochii, dar nu mai vede nimic… Dar ei, ochii lui ascund ceea ce nimeni nu ştie… O înţelegere,o imagine, un cuvânt, o amintire, un chip, un peisaj… Asta să fie moartea? Atât de simplu? Fără durere, fără regrete… O scânteie ce se stinge aproape vesel să fie anii târâţi inutil? Aşa să fi fost viaţa lui, iar moartea ceva menit să arunce balastul strâns lacom de-a lungul anilor? Nu mai are cum s-o ajute pe Teo, pe Coca…pe ceilalţi. Se va amuza însă vâzându-i pe toţi cum îşi vor înfige dinţii ca nişte hiene în pământurile, casele şi banii rămaşi… Dacă ar putea, ar râde în hohote, căci de bună seamă va urma un spectacol pe cinste. Îl va urmări fără grijă… E poate prima oară când realizează ce bine e să nu aibe nici o grijă!

Lumina şi liniştea pun stăpânire pe el… Chipul îi străluceşte şi Tudor zâmbeşte pentru ultima oară în casa  ce mai crestează un sens al  unui alt destin strivit între zidurile ei…

Bucureşti, 27 noiembrie, 2009

-Sfârşit-


Complexul ruşinii

…analizat în cartea Între Freud şi Hristos(Savatie Baştovoi) despre care voi scrie în zilele următoare. Până atunci două citate:

♦”Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut faţă de ceilalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie.”

♦ ” Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: Iartă-mă, n-am avut dreptate.”

O săptămână frumoasă!

O paranteză post- scriptum

♣ Îmi spunea, ieri, o tânără poetă că asemenea formule: “O zi (săptămână) frumoasă!” sau şi mai mult “Să fi(-ţi-e) iubit(-ţi-e)!” enervează teribil anumite comunităţi( în speţă cele literare), unde unii dintre cei ce cochetează mai mult sau mai puţin cu scrisul se loghează ca să-şi propage frustrările, în timp ce zâmbetul celor ce-şi păstrează seninătatea, ca pe o aspiraţie, îi face să urle de furie. Poeta, cunoscătoare  a mai multor comunităţi de acest fel încerca să-mi explice  modul de gândire al celor care se consideră victime literare neînţelese de critici, de cititori ce nu pricep scrierile lor încâlcite şi agramate, de editori hiene etc. O ascultam şi înţelegeam, în sfârşit, atitudinea patologică a  unor useri  ce  se luptă pe unele site-uri, denumite literare, cu autori diferiţi de puterea lor de pricepere şi nu cu textele lor. La ce-or mai  fi utile astfel de spaţii virtuale, dacă pe ele se face orice, mai puţin literatură?  Am citit texte ce schingiuiesc limba română, poezii în care versurile sunt retezate de fotografii mai mult sau mai puţin inspirate şi a căror prezenţă e jusificată,-aş zice obraznic şi infatuat- cu pretenţia că aşa făcea şi Picasso. Câte şi mai câte, de-ţi vine să te cruceşti când, colac peste pupăză, afli cât de ignorant eşti, că nu pricepi cum de cordonul ombilical se taie la moarte…

O paranteză post -scriptum pe care sper să nu o mai utilizez niciodată.

Proiect

Mi se spunea adeseori în adolescenţă, când domol, când ascuţit, să stau şi eu locului: de unde atâta energie? În timp, am încercat să retuşez, să modelez, chiar să remodelez numeroasele neconcordanţe vizavi de percepţia şi de puterea de suportabilitate a celor din jur.

Zâmbesc şi mă gândesc la perioada când tata- cel mai onest prieten pe care l-am avut vreodată- îmi punea teancuri de ziare sub nas şi mă soma să aleg două materiale( articole sau reportaje) pe care să le sintetizez în două ştiri. O făcea din mai multe considerente, dar unul era sigur din cauză că nu aveam chef să mă concentrez asupra niciunui subiect. Gazetar împătimit- pornise din adolescenţă de la simplu curier, copil de tipografie şi aşa mai departe( cunoaşteţi povestea anilor 1950, nu?)- dorea pe bună dreptate ca şi fiica lui să fie disciplinată, riguroasă şi să-şi găsească drumul cât mai limpede şi fără echivoc, ceea ce nu s-a prea întâmplat, dar iarăşi zâmbesc la amintirea, când deja  adultă, îmi  tot schimbam  meseriile, spre disperarea lui şi-i spuneam senină:” Nu se pune! O să mă descurc, nu te mai agita.”

Îmi amintesc de tata, pentru că azi am conştientizat că îi urmez sfatul( cam târziu, nu?) şi încep o documentare serioasă şi răbdătoare( mă simt atât de bine lângă vorbele vechi!) despre o perioadă istorică şi despre aromâni. Un viitor roman…

…despre Trecut ce  va trebui musai înţeles şi acceptat de Prezent.