Category Archives: Nevoia de poezie

“Adamaru zice :“

Cititorule, nu te lăsa pradă tentației de a recunoaște personajele din carte după numele lor, sau după felul cum defilează prin pagini, chiar dacă unele par a  fi existat aievea.” Adian Pârvu

0011

Cu bucurie onestă de cititor, semnalez iubitorilor de alese lecturi apariția, pe la finele lui 2016, la editura Charmides a unui volum de poezii intitulat “Adamaru zice :“  Autorul, nimeni altul decât Adrian Pârvu, un poet de care oricare cetate respectabilă are vitală trebuință.

Desene ale sculptorului Vlad Ciobanu, un concept grafic realizat de Florin Iaru, o impecabilă redactare a poetului Ioan Es. Pop și o transpunere fotografică realizată de Corneliu David conferă, dincolo de textul propriu-zis, certitudinea că proaspăta apariție editorială “Adamaru zice:“,  semnată Adrian Pârvu, este o carte rară în sens bun și curat.

Poetul Adrian Pârvu își continuă seria de ziceri-giuvaer, transpuse în poeme, deopotrivă simple și rafinate, așa cum puțini știu sau mai pot să o facă astăzi. Îmbogățit cu un temeinic parcurs  de profesie și viață: înainte de ‘89, şef depozit, desenator, referent principal, cioplitor în piatră, merceolog, director de imagine iar, după ’89, jurnalist la diverse reviste și trusturi de presă, Adrian Pârvu își desăvârșește harul poetic cu amintiri la prima mână din anii ‘50, când plaiurile giurgiuvene tresăreau și ele, uimite și îndurerate, sub cizmele nou-veniților,  artizani ai “regimului popular. “

Dincolo de simțirea la care mulți reduc poezia, Adrian Pârvu realizează aparent, simplu și de la sine, poeme care mușcă, măiastru, din proză, fără a aduce vreo știrbire Poeziei. Astfel, poemele lui au darul de a informa, nu numai de a ne face să simțim. Grație ficțiunii literare, lumea descrisă de poet se dezvăluie, dincolo de cortina de metal ce încă acoperă ultimii optzeci de ani din viața [noastră] de toate zilele.

Un mai vechi “personaj”, Adamaru, ne zice din primele file de ”bărbații [care] tremurau cu căciulile-n mâini,/ iar femeile plângeau și rupeau în dinți/ colțul basmalelor…”, când a abdicat Regele Mihai. Apoi scoate la lumină de sub pânza de păianjen o lume dispărută, surprinsă la răscrucea dintre cum a fost înainte de război și ce s-a ales de ea după. Personaje fabuloase, credibile și vii, chiar dacă nu crai de curte veche sau amărâți din groapa Cuțaridei, ci chipuri zămislite într-o lume modestă spre nevoiașă din ținutul giurgiuvean, dau savoare și consistență poetică poemelor Ion Șampion, Alde Bazavan, Mamare Mitrana, Nicu Urecheatu, Mutu de la Manutanță, Madam Jeni, în fapt întregului volum.

De remarcat, umorul ales al poetului care redă în italice replici de felul:„ Ce mai zice, fa, la gezetă, că numai cu nasu’n ea stai!/E grav, Mario, e grav, începe răzbelu’!/ Aoleo, cum , fa, dă ce, dă unde?/Păi uite ce scrie-n Universu’, c-au intrat/ bulgarii-n Sofia și nemții-n Berlin! (Stana lu Jimblă avea ceva carte,)

Într-o lume alcătuită din nesfârșite cortegii funerare,- “Sisi Papăouă era singura odraslă a celui mai mare antrepenor de pompe funebre din oraș”-  singura ei soluție de a viețui și a oamenilor de a rămâne întregi la cap, rămâne zâmbetul, gata să se ivească în coțul gurii: „ Și știind că avea mereu buzunarele pline cu ouă fierte, ceilalți milogi/ se țineau scai de el: Sisi papă ouă și ne dă și nouă!

Nu știu dacă v-am convins să citiți această carte. Eu însă am citit-o și v-o recomand ca pe o bună și temeinică lectură într-o lume în care “totul este părelnic”, vorba poetului.

 

  De același autor:
„Poetul, vărul şi poporul ”, Editura Tracus Arte, 2011
„Amor cortese – ritmuri şi rime trubadurice ”, Editura Tracus Arte, 2012 “   Poeme din casa de lemn”
, editura  Grinta, 2015

Advertisements

Adi Filimon pe răzorul dintre Cer și Pământ

Cel mai recent volum de poezii semnat de Adi Filimon , Lătrătorul, urmează să apară în curând, la editura ieșeană Adenium.
Am primit de la autoare, spre lectură, volumul în pdf. Amintesc că nu mă aflu la prima lectură Adi Filimon. De data asta însă, curiozitatea de cititor este stârnită chiar de titlu. Așa că, nu ezit, să mă întreb: oare de ce Lătrătorul ?! Parcurg primele două poezii, apoi revin la titlu, din dorința de a-mi făuri o primă cheie capabilă să-mi deschidă ușa spre tărâmul poetic al autoarei. Între hotare impuse de titlul volumului și titlurile primelor poeme: zilele în care am plecat sunt date uitării şi/scrie tu cu mâna mea aceste scrisori de iubire, înclin să admit că poate avem de-a face cu australa constelație  Câinele  Mare, vizibilă pe cerul unor nopți de iarnă, când privim la strălucitoarea Sirius, Luceafărul din zori sau cum – poetic, îi spunem noi, românii- Zorilă. Vizavi de titlul volumului, ar mai fi ceva de adăugat:  eu însămi atrasă de astronomie, îmi amintesc că am citit pe undeva că a existat un câine rus pe nume Laika (Лайка, Lătrătorul), lansat în spațiu în ‘54 și care a decedat printre stele în ‘57. În fine, poate bat câmpii cu oarece grație, însă cititorului îi e îngăduit să-și țeasă propriile fantasme. Poezia lui Adi Filimon- am mai spus-o cu alte ocazii- este  meticuloasă, îngrijită și șlefuită cât să nu dea impresia de prețiozitate care, pe mine cititor m-ar duce cu gândul la superficial și inutil. Nimic din toate astea. Volumul, în întregul lui, relevă o poezie matură, un stil original, precis definit, limpezit de acele tentații contemporane presărate cu modernități și giumbușlucuri poetice străine de construcția perenă. Adi Filimon nu scrie  în plus, dar nici în minus. Poezie ei este egală cu sinele, într-o curgere imprevizibilă, atu al unei autoare conștiente de valorea ei, ceea ce o ferește de impostură, iar pe cititor îl scutește de comentarii  de complezență. În Lătrătorul, fiecare gând, trăire, mesaj, fie că se materializează în eseu, scenetă derulată în decor rural sau citadin sau în Note din jurnal, poeta se adresează  unui frate[le meu] de tămâie. Cu ajutorul unei comunicări profunde între El și Ea. Într-un dialog primordial cu inflexiuni biblice, purtat peste timpi de miresme de smirnă și tămâie: ce şansă cu tămâia… Adresarea directă, pe un ton categoric, mustește însă de iubire: “şi când va fi soare/tu/ fratele meu de tămâie/să mă porţi în tine ca pe un copil fără grai”( să nu mă laşi să alunec în lumea aceea) . Spuneam că Adi Filimon poposește pe răzorul dintre Cer și Pământ: fără ostentație, cu maturitate, cu siguranță unei experiențe asumate și limpezite de impurități, grație poeziei: “o să cos cerul de pământ,/să nu mă mai rătăcesc în alte lumi/ de unde nu mai pot să mă-ntorc”.  Apropo de experiență, oricât de împovărâtoare și tristă, limpezimea, tonalitatea armonioasă și calmă întrupată în versuri oferă cititorului aer și lumină, ca să nu bâjbâie în haosul propus de alți autori/ poeți care consideră că e de bonton să împovăreze cititorul cu elucrubații. Spre exemplificare o poezie curată și simplă, cu subiect și predicat: “ beduinii au pus felinare în drumul cămilelor…/fiecare zi e o aventură /în numele tău cuceresc ore în piscul cărora/ se adună călăi/ nu ştiu Adi nu ştiu/ pe ce drum voi merge azi/ şi ce o mai fi după ce regăsesc ce am pierdut/omul e uscat ca o albie seacă de râu/ pietrele i se mişcă uneori spre asfinţit/ când soarele bălteşte în nori/ nu ştiu Adi nu ştiu/ tu chiar crezi că sufletul vrea să fie găsit/ dintre lupi să se ntoarcă în timp obosit”( nici pustiul nu mai e ce a fost poate de aceea) De la un capăt la altul, poeziile din Lătrătorul sunt gândite minuțios în scopul logicii poetice, astfel încât autoarea reușește să dovededească și calități regizorale. Nu numai la nivel de imagine și trăire, ci mai ales în reușita realizare  a ansamblului. De notat: titlul fiecărei poezii reprezintă primul vers, așa cum pagina de cuprins grupează titlurile în forma și spiritul unor poezii finale. Câteva exemple, la întâmpare: sunt un suflet pribeag nu ştiu ce vreau/ printre statui vii încremenite de spaime/cică mâine/ cad peste mine momeli de peşti africani… Pe paturi cu așternuturi curate, fotografiem natura umană, aceeași de mii de ani. Când harul însă este prezent, vechile subiecte se restartează și  se rescriu cu o cerneală proaspătă: “ieri mi-a spus un bătrân că dinţii de lapte/ cad şi se prefac în venin.”( să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună). Și o remarcă menită să îndemne la lectură și reflecție asupra viitoarei apariții  editoriale: poetei, Adi Filimon, i se cuvine mai multă atenție din partea cititorului, singurul care mai poate salva scriitorul- poet sau prozator- de la o nepăsare neputincioasă a unor instanțe literare depășite de… o iluzorie economie de piață dintr-o industrie de carte care nu mai reușește să se reformeze. Însă cea mai convingătoare invitație la lectură vine din partea autoarei: “mi se spune că scriu poezii triste/ dar mie nu mi se pare/ unele sunt chiar vesele/ atâta endorfină pot scoate încât/ buzele se lăţesc pe faţă într un zâmbet de ciocolată”(clovnii)

Cum se respiră poezia

Nu este o interogație, dar nici o întrebare retorică, deoarece grație unui proaspăt volum de poezii “Respiră cu mine”– semnat de Diana Caragiu, apărut la editura Vinea la începutul acestui an-, cititorul are parte de o inedită demonstrație de respirație simultană: poet- poezie.

respira-cu-mine-300x285
Recunosc că mă apropii cu sfială de poezie iar, când o fac, poposesc pe trupul cuvintelor născătoare de imagini și melodii menite să mă poarte spre ținuturi făgăduite de neastâmpăratele și năstrușnicele mele vise.
“Respiră cu mine” își dezvăluie pas cu pas chipul luminat. De zâmbet. Împodobit și înfrumusețat cu ilustrațiile lui Arpad Racz, ce redau instantanee elegante și sofisticate cu apropieri odihnitoare de negru, galben, albastru, într-un soi de prezicere a textelor.
Prima impresie, răsfoind volumul Dianei Caragiu, e de temeinicie: o construcție  poetică solidă dotată cu o copertă explicită (Andrei Gamarț), prefață interesantă (Carmen C. Lasswell), bogate referințe critice și- ceva mai rar- un redactor de carte (Nicolae Tzone). După asemenea constatări, lectura e parcă mai serioasă și mai atentă, astfel încât după fiecare poezie respirația devine mai deplină . Imagini inedite sau savuroase semnează regia unui decor diafan. Profund. De la titluri ce sintetizează mărturisirea poetică, la versuri ce redau trăirea/ constatarea poetică, traseul este bine cumpănit și cititorul reușește să ajungă mai teafăr la destinație. Chiar dacă acea destinația reprezintă opțiunea lui personală. Poeta împacă creștinește capra și varză, pentru că minte și suflet se completează reciproc într-un demers cerebral de toată frumusețea poetică. Itinerariul trasat de autoare seamănă cu o autostradă de catifea, presărată cu tentații și popasuri în care luna nu cade în picioare și unde ne cam colindă caii. Popasuri cu străzi în evantai, bune și potrivite să ne aducem aminte de o pseudofabulă( Roșu și Negru):“ într-o nu știu care vară/ ….aș coborî să alăptez copilăria” (p.46). Chiar dacă parcursul poetic se dovedește serios și profund, fără umor  nimic nu ar avea haz. Nici măcar poezia. Așa că Diana Caragiu nu se zgârcește la filonul umoristic, mai ales când constatarea devine ceva mai amară și tristă, când amintește de același scaun cu rotile împins de furnica neobosită în pașii tăcerii. Întrebări de felul: “ la ce te bolovănezi ” sau ziceri precum :” nu tragem duble/ușor cu pianu pe scări”( p.48) reușesc să  descrețească fruntea. Râd și eu la moțul bascului, când poeta rostește: ” vreau adrenalină, vreau adrenalină/ hormon vino la mine…”( p.52)

Poezia Dianei Caragiu seamănă cu un film alb negru, dar și color, meticulos regizat. Cu scenariu simplu și coerent. Iar crezul poetic, fără de care nu se prea poate – romantic sau nervos?! – acea “ iapă[ a] lui don quijote” redă într-o tentă umoristică certitudinea că viața nu scapă de peliculă: ”acțiune, se filmează!/ stop cadru”( p.67). Volumul “Respiră cu mine” reprezintă un univers perfect rotund în centrul căruia se plasează galaxia iubirii: “ Dumnezeu care îmi pune un miel în brațe/ și iarăși eu, care nu știu ce să fac cu atâta iubire”( p.72)
Citite, ieri, de sărbătoarea Floriilor, poeziile Dianei Caragiu mi-au amintit de mai vechi și mai noi primăveri inundate cu petale de adrenalină și de sacrul hormon al fericirii cu al său nume pământean, serotonina.

Alchimia amintirii stârnită de poezia lui Constantin Preda

Acum câteva zile, simpaticul “meu” poștaș sună și-mi înmânează un plic ceva mai mare. Nu-l deschid.  Știu ce conține: un volum de poezii pe care se cade să-l privesc, răsfoiesc și rostesc la răscruce de gând și suflet. Prin urmare, pun plicul pe birou. O să-l deschid, să-l citesc când cafeaua, ceaiul sau vinul se vor săvârși mai deplin; depinde de ziua și ceasul la care se va petrece lectura.
Astăzi, la vremea înserării, alergarea prin cartier, ratată în mare parte din pricina unui vânt șuierat din nord- afurisit Crivăț, nu mai pleacă!- revin acasă și mă duc, glonț, la plicul cel nedesfăcut.

Karenina, Anna lui Constantin de Constantin Preda, poet citit pe facebook, în dimineți cu arome de cafea și pâine prăjită, volum de poezii editate la Craiova, Autograf MJM, 2012 a cărui copertă mă anunță că citesc poezii de dragoste dintr-o istorie a sărutului. 

Pentru că e deja seară, îmi iau un pahar cu vin și mă așez comod pe canapea.  Deschid cartea, trec de primele pagini și citesc enunțul ca o  fundație capabilă să susțină un lăcaș trainic: “Dragostea mea pentru tine întemeiază o nouă religie.”  Oarecum intrigată, lecturez prima poezie: “dacă dumnezeu există.” Buchetul de dubitative îmi oferă o stare reconfortantă apoi, pas cu pas, mă oglindesc  în cuvinte, nuanțe, culori, miresme, anotimpuri și gânduri. Lectura e lină, nu mă lovesc, nu mă poticnesc, nu-mi frâng creierii(știți bine că e și asta o modă!)  Când și când, mă opresc să notez din știința poetului îndrăgostit- mi-e teamă c-am comis un pleonasm!- “Ce femeie, doamne nu și-ar dori/ să fie logodnică de fluture măcar pentru o zi?”  Zâmbesc, încă  o gură de vin și mântui fluturii liberi de milioane de flori. Versurile se alintă, se țes în exclamații simple, nu facile, apropiate, nu familiare, deși poetul comite o risipă elegantă de tu-uri înnobilate, îmbogățite de recunoștință și bucurie: “ce frumos mă alinți, ce frumos mă răsfeți/când doar tu și dumnezeu mai credeți în poeți.”  Citesc, îmi amintesc, visez, răscumpăr prezentul: “când îți despletești părul/iubești viața până-n prăsele.” Îndrăgostit de serviciu, poetul exclamă, simplu și hotărât: “lasă-mă să-ți dorm sub fustă/ca un cal pierdut în pustă.” Pe cărări albastre și mov, un suflet de cavaler “ca tăișul sabiei ce tocmai trecuse prin foc” amintește istorii cu zâne și prinți , deveniți bunici diafani, legănați în suflete de copii.  Oameni și vremuri de care uneori avem știința că nu îmbătrânim dacă ne amintim.  Anna lui Constantin nu rămâne însă inocenta neatinsă de aripa prezentului și, din când în când, se sinucide: “s-a sinucis o soprană în munți.” Paginile se topesc pe firul nopții, poetul  își declamă statul ideal “sunt numai poezie”  și reface magica alchimie  a îndrăgostitului “Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni pân’ la tine”.

Iată cum, la ceas de seară preschimbat în noapte, poezia lui Constantin Preda stârnește amintiri și imagini cu gutui adevărați sădiți în grădina bunicii, potopită de frunze și anotimpuri. Amintiri cu toamne pictate în nuanțe de miere sau ierni îngropate în zăpezi și tăceri! Ce simplu și comod ar fi leneșul punct! Poetul nu-și lasă însă cititorul de capul lui și-l mai îmboldește c-un cântec de privighetoare pe fundalul unui  cântec de toacă. Nu-mi rămâne decât să-i zâmbesc îndrăgostitului absolut ce-și etalează garoafa sângerândă la un rever de lut și să adaug că despre poet grăiesc, deplin și frumos, pe coperta patru câțiva poeți și critici. Eu prefer să rămân o cititoare…

Despre o lansare

librăria cărtureşti verona (ceainărie) a găzduit, joi 13 octombrie, lansarea  volumului de poezii, semnat  Ioan Es. Pop , unelte de dormit, editat la cartea românească.

volumul cuprinde şi 10 desene, aparţinând  lui dumitru gorzo(dreapta), admirator al poetului, care i-a fost de altfel şi profesor de limba română.

moderatorul şi criticul literar daniel cristea enache, încântat  de locaţia plină, până la refuz  de cititori, s-a dovedit o prezenţă agreabilă al cărei zâmbet a reuşit să transmită armonie şi căldură, mai ales că afară bătea vântul şi ploua.

m-am grăbit să cumpăr cartea şi am răsfoit-o cu plăcere, iar acum dimineaţa, am citit câteva poeme. aşadar, în caz că ţi se face somn mai devreme citeşte versurile lui ioan es. pop. intri într-o lume a visului(când eram mic, visam să fiu şi mai mic), guşti otrava nerugăciunii(o cât aş dori acum să mă rog…) sau străbaţi, netulburat, universul unei fiinţe din ce în ce mai rare cum e însuşi poetul.

mărturisire autobiografică e poemul om de zi , om de noapte  ce rosteşte despre destinul unui neam făr’ de noroc:

m-am gândit adeseori că acesta e blestemul unui neam,

al meu, pe care eu îl închei îndurînd cu luciditate şi

spaimă tot ce e de îndurat pentru tricoul ăsta, nu,

cămaşa asta puturoasă, purtată de toţi nespălaţii

neamului meu, să arate într-o zi dacă nu albă, măcar

suficient de curată pentru a putea fi depozitată într-un

dulap cu vechituri şi uitată acolo.

poezia lui ioan es. pop, implicată în spaţiul mioritic, rosteşte cu simplitate şi onestitate, deloc trucate, ce suntem fiecare:  şi cei din urmă vor fi cei din urmă, norocoase sunt ţările care nu există şi popoarele care nu se vor naşte … restul trebuie citit, mai ales când inima îşi cere porţia de poezie.

volumul are şi un segment inedit despre potriviri după alecsandri@co., unde ioan es. pop se joacă, inteligent şi responsbil, cu tradiţia, inovând el însuşi. un singur exemplu: se citează un prim vers din alecsandri şi se continuă într-o manieră originală.

partea cea mai plăcută mie, cititor de poezie a cărui pricepere e… naturală şi, mai degrabă senzorială, o constituie poeziile inserate la capitolul dincolo.
mai departe? citiţi ioan es. pop şi o să aflaţi  ceva despre înălţări şi căderi omeneşti, lipsite de încrâncenări, despre tristeţi, dar nu despre disperări, despre modestie şi demnitate.
lectură plăcută!

Încercare poetică,susceptibilă de a se transforma în poezie…

Azi,

am recitit , aici

Mariile din mine…

aici

O săptămână  frumoasă!