Tag Archives: Adrian Pârvu

“Adamaru zice :“

Cititorule, nu te lăsa pradă tentației de a recunoaște personajele din carte după numele lor, sau după felul cum defilează prin pagini, chiar dacă unele par a  fi existat aievea.” Adian Pârvu

0011

Cu bucurie onestă de cititor, semnalez iubitorilor de alese lecturi apariția, pe la finele lui 2016, la editura Charmides a unui volum de poezii intitulat “Adamaru zice :“  Autorul, nimeni altul decât Adrian Pârvu, un poet de care oricare cetate respectabilă are vitală trebuință.

Desene ale sculptorului Vlad Ciobanu, un concept grafic realizat de Florin Iaru, o impecabilă redactare a poetului Ioan Es. Pop și o transpunere fotografică realizată de Corneliu David conferă, dincolo de textul propriu-zis, certitudinea că proaspăta apariție editorială “Adamaru zice:“,  semnată Adrian Pârvu, este o carte rară în sens bun și curat.

Poetul Adrian Pârvu își continuă seria de ziceri-giuvaer, transpuse în poeme, deopotrivă simple și rafinate, așa cum puțini știu sau mai pot să o facă astăzi. Îmbogățit cu un temeinic parcurs  de profesie și viață: înainte de ‘89, şef depozit, desenator, referent principal, cioplitor în piatră, merceolog, director de imagine iar, după ’89, jurnalist la diverse reviste și trusturi de presă, Adrian Pârvu își desăvârșește harul poetic cu amintiri la prima mână din anii ‘50, când plaiurile giurgiuvene tresăreau și ele, uimite și îndurerate, sub cizmele nou-veniților,  artizani ai “regimului popular. “

Dincolo de simțirea la care mulți reduc poezia, Adrian Pârvu realizează aparent, simplu și de la sine, poeme care mușcă, măiastru, din proză, fără a aduce vreo știrbire Poeziei. Astfel, poemele lui au darul de a informa, nu numai de a ne face să simțim. Grație ficțiunii literare, lumea descrisă de poet se dezvăluie, dincolo de cortina de metal ce încă acoperă ultimii optzeci de ani din viața [noastră] de toate zilele.

Un mai vechi “personaj”, Adamaru, ne zice din primele file de ”bărbații [care] tremurau cu căciulile-n mâini,/ iar femeile plângeau și rupeau în dinți/ colțul basmalelor…”, când a abdicat Regele Mihai. Apoi scoate la lumină de sub pânza de păianjen o lume dispărută, surprinsă la răscrucea dintre cum a fost înainte de război și ce s-a ales de ea după. Personaje fabuloase, credibile și vii, chiar dacă nu crai de curte veche sau amărâți din groapa Cuțaridei, ci chipuri zămislite într-o lume modestă spre nevoiașă din ținutul giurgiuvean, dau savoare și consistență poetică poemelor Ion Șampion, Alde Bazavan, Mamare Mitrana, Nicu Urecheatu, Mutu de la Manutanță, Madam Jeni, în fapt întregului volum.

De remarcat, umorul ales al poetului care redă în italice replici de felul:„ Ce mai zice, fa, la gezetă, că numai cu nasu’n ea stai!/E grav, Mario, e grav, începe răzbelu’!/ Aoleo, cum , fa, dă ce, dă unde?/Păi uite ce scrie-n Universu’, c-au intrat/ bulgarii-n Sofia și nemții-n Berlin! (Stana lu Jimblă avea ceva carte,)

Într-o lume alcătuită din nesfârșite cortegii funerare,- “Sisi Papăouă era singura odraslă a celui mai mare antrepenor de pompe funebre din oraș”-  singura ei soluție de a viețui și a oamenilor de a rămâne întregi la cap, rămâne zâmbetul, gata să se ivească în coțul gurii: „ Și știind că avea mereu buzunarele pline cu ouă fierte, ceilalți milogi/ se țineau scai de el: Sisi papă ouă și ne dă și nouă!

Nu știu dacă v-am convins să citiți această carte. Eu însă am citit-o și v-o recomand ca pe o bună și temeinică lectură într-o lume în care “totul este părelnic”, vorba poetului.

 

  De același autor:
„Poetul, vărul şi poporul ”, Editura Tracus Arte, 2011
„Amor cortese – ritmuri şi rime trubadurice ”, Editura Tracus Arte, 2012 “   Poeme din casa de lemn”
, editura  Grinta, 2015

Advertisements