Monthly Archives: January 2013

Ursiți iubirii…!

Se zice c-am fi din naștere meniți iubirii!
De-o fi adevărat sau nu, n-am inimă să amendez tocmai eu asemenea zicere. N-am să recurg la definiții, aforisme sau  istorii, doar că se brodește ca anume constatări, țâșnite din mama realitate, cu sâmburi de adevăruri aferente, să le flutur și eu pe ici și colo, deși am senzația că-și pierd savoarea, pentru că nu le scriu cu vechiul meu stilou cu cerneală pelikan.
Tevatura legată de suferințele îndurate de Măria-Sa, Omul din cauza  iubirii- în urmă cu ani, eu însămi am avut putința să evadez din turnul cu prejudecăți, limite egoiste și posesive- azi, îmi pare inutilă, demnă de o cauză mai înălțătoare. Iubirea nu înseamnă suferință! Un singur OM a suferit pentru noi și poate că deja se întreabă cât de tălâmbi putem fi? Nu de puține ori, omul de rând, adică eu, tu, el, ea amestecăm într-o bizară alchimie iubirea cu suferința. Ne îndrăgostim de proiecții virtuale? Dorim să regăsim în ființa iubită însușiri pe care nu le avem? Noroc că vine mintea la cap și începem să ne modelăm mai atent și-atunci constatăm ce lină devine calea către iubire. Eliberați de prejudecăți sau constrângeri – nota bene, cu repere solide însă- avem unica șansă să devenim îngeri cu aripi amanetate unui necunoscut malefic sau benefic. Cine să știe? Astfel, o dată sau de mai multe ori, iubirea ni se dăruie rotundă ca un cerc perfect. Când ea se schimbă în altceva, continuăm să croim la vise și, de ce nu la iluzii și, astfel nimic nu se pierde, numai se adaugă, pentru ca  Măria Sa, Omul să devină tot mai bogat.

Advertisements

Cimilitură de femeie

Eii, dragilor, vicleană și lungă e iarna!
Privesc pe fereastră, dar mare lucru nu văd. Pe trotuarul de vizavi, rezemată de un plop infinit, fără să schițeze un gest, cea mai vestită curvă din cartier așteaptă umbre care nu mai știu să se furișeze  pe lângă ziduri. Plictisită, blazată din cauza miilor de mișcări și grimase plătite de săracii clienți triști, femeia îi tot așteaptă până s-o îndura Dumnezeu s-o scoată  la pensie. Uneori, privește înspre fereastra mea și, de câteva ori pe zi, ni se încrucișează privirile, încât aș vrea să o invit să bea cafeaua cu mine, măcar pân-o da colțul ierbii, să gâdile din nou, cu neastâmpăr, ghiocelul zorit de alb și verde. Între timp, continui să ascult tăcerea și zâmbesc cailor verzi, porniți într-un  galop smintit pe pereți, mânați de zâmbetul vrăjitoarei Catia atârnată pe un colț de perete.

Lungul drum al minciunii către mine

Așa e, mă gândesc la piesa lui O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte, văzută și citită, în urmă cu ani și-mi vin în minte ipostaze din viața unei familii americane la început de secol XX(1912). Minciuni și erori, munți de minciuni împresoară însă milioane sau miliarde de familii de pretutindeni și din toate timpurile. Tonul meu nu e trist, nici pesimist, de vreme ce o libertate interioară mă îndeamnă să recunosc că drumul pe care îl speram autostradă a devenit- de cel puțin câteva ori- deviat sau înfundat, semnalizat de minciuni sau marcat cu răutăți colaterale, majoritatea fără logică sau noimă. Minciuni, dorința de a comite ceva rău- doar pentru că e interzis- de dragul răului s-au acumulat și au prins în mreje puturoase oameni, destine și, mai cu seamă,un suflet de copil. Încă nevinovat! Dintr-o minimă decență, nu voi fi mai explicită. Reiterez însă forța adevărului, oricât de incomod, dar și dorința naturală de a nu persevera în greșeli. Adesea, bunica îmi spunea să nu îndrăznesc, vreodată, să mă pun ca proasta pe mormânt, dacă ceva se dovedește greșit și nepermis. Azi, nu-mi pare rău c-am ascultat-o…

Les liaisons pointillées…

Teafără, din  iureșul lui 2012, pe care n-am inimă să-l descâlcesc și, fără să-mi fi dorit claustrarea, constat totuși cât de tămăduitoare rămâne acea veghe solitară din fața provocării. Sfaturi, susțineri benefice nu rezolvă, nu descâlcesc și nu îndulcesc impactul cu obstacolul. Îi facem sau nu față, cum ne taie capul sau cum ne șoptește sufletul!

Lumina suavă, amestec reușit de galben și verde, răsfirată pe tastatură, de lampa mea englezească, arată ținuturi locuite de oameni și povești ce-și etalează dansurile pe ritmuri familiare și dragi, La belle époque, amintiri, miresme, alchimie de care- dacă vorba n-are putința s-o redea- sufletul are știința să se bucure. Trag de șnur! La capătul lui atârnă un clopoțel auriu. Lumina se aprinde, cu blândețe.  Singură cu tastatura, privesc litere, precis conturate, deloc mânioase, hotărâte să ducă mai departe poveștile despre oameni și fapte, despre viața cea de toate zilele, despre care s-a tot mărturisit- mai demult- o scriitoare suavă și delicată, cu bune și rele, fără verdicte, fără soluții, fără puncte finale. Exact cum cineva drag mi-a spus-o de mai multe ori: nu trânti ușa după tine, nu pune punct, nu-i răpi timpului plăcerea de a-și cerne și curața sita, nu ocoli semnele de suspensie!

La mulți ani, dragilor 🙂