Category Archives: Roman

Precizare la romanul “Ferestre oarbe”

Prin nu mai știu care anotimp al lui 2005, senzația că mă aflam captivă într-o pânză de păianjen, dar și taifunul, ce avea să mă reclădească, m-au determinat să apelez la un psiholog. Asfel, într-un cabinet de consiliere psihologică, aflat într-un bloc vechi, aproape de Biserica Armenească, am cunoscut-o pe Cristina Marin, psihologul care mi-a configurat câteva posibile evadări din acea nedorită captivitate. Urmarea a condus la o prietenie de cursă lungă, chiar dacă eu, inevitabil, mi-am pierdut statutul privilegiat de pacient. Azi, prietenia noastră dobândește, datorită acestei cărți, un plus de consistență.

În urmă cu doi ani, Cristina m-a onorat cu rugămintea de a așterne pe  hârtie cazul tatălui ei, Mihai Eugeniu Marin, arestat în perioada 1954-1962 în temnițele comuniste. Inițial, pretext al unei întoarceri în timp, implicit, o invitație la neuitare, demersul literar s-a nuanțat pe măsură ce m-am apropiat de parcursul atipic al unui muncitor, opozant constant al regimului comunist. Dosarul solicitat la CNSAS de familia Marin, alcătuit din procese-verbale de intero- gatorii, documente oficiale din ancheta bolșevică, plus amintiri parțiale păstrate în sufletul fiicei marcată de suferința tatălui ei, lectura unor cărți despre ororile regimului popular, studii și articole referitoare la fenomenul bolșevic și comu- nist autohton, vizionarea unor filme inspirate din perioada amintită, alcătuiesc fundamentul  romanului. Mai mult, adăug paranteza de suflet : inginerul Cristinel Dumitrescu. Într-o zi toridă de august, din 2016, împreună cu Cristina, am fost în vizită la un prieten de-al tatălui ei, unul din puținii supraviețuitori ai holocaustului roșu, inginerul Cristinel Dumitrescu. Prezență agreabilă, Cristinel Dumitrescu ne-a întâmpinat în poarta unei case boierești, aproape de Hala Traian. Cu chipul luminat de un zâmbet cuceritor, la cei apoape nouăzeci de ani, surâzătoarea  gazdă mi s-a părut a lua bătrânețea ca pe un dar al lui Dumnezeu, nicidecum ca o povară . Sub influența stării de grație, dialogul a curs de la sine, cu mărturii despre Colonia Periprava, Lagărul Grind, acolo unde locotenentul, Cristinel Dumitrescu l-a cunoscut și apoi s-a împrietenit cu Mihai Marin. Derulate ca la o șezătoare ținută la cumpăna dintre trecut și prezent, subiecte tragice și grave din perioada de teroare comunistă mi-au fost relatate în maniera specifică omului care, cu cât e mai încercat, cu atât mai demn se comportă. Dintr-o familie de militari de carieră, Cristinel Dumitrescu, implicat în 1956 într-un complot anticomunist organizat de un grup de ofiţeri din armată, a cunoscut pe propria piele detenția comunistă. Eliberat în 1962, s-a angajat la Electronica, a urmat Facultatea de Aviație iar, după 1989  a  dorit, natural și firesc, alături de alți foști deținuți politici să intre o dată măcar în fostul Comitet Central, însă nu li s-a  permis, căci varianta kaghebistă a securității le-a interzis. În timpul primei mineriade, în ianuarie 1990, Cristinel Dumitrescu  a reușit să ia la fugă câțiva mineri chemați la București. Trecuseră două ore și tot nu-mi venea să mă desprind de fotoliu. Ascultam, uimită că așa oameni mai viețuiesc printre noi. Aflam de grozăviile din temnițele comuniste, cu personaje fabuloase, inclusiv, un doctor evreu, priceput și cumsecade care făcea minuni de omenie la infirmeria de la Malmaison sau despre istoria casei în care mă aflam. Cât un palat, din casa familiei Dumitrescu, naționalizată de comuniști, în anii ’90 i s-a restituit proprietarului un singur apartament, restul i-a revenit avocatului uns cu alifiile retrocedărilor reparatorii. La plecare, amabila gazdă m-a îndemnat să mă grăbesc cu scrierea romanului, ca să aibă răgazul să-l citească. Sper, grație lui Dumnezeu, să ne putem revedea și să-i ofer inginerului Cristiniel Dumitrescu un exemplar cu un prim autograf.

Cu un asemenea îndemn în gând, am purces la un drum anevoios spre inima cărții, însuflețită de o replică a Cristinei: “Mama, înainte de a mă naște, a pierdut câteva sarcini. La nașterea mea, tata a dorit să-mi dea un nume identic cu al copilului unui prieten. Amândoi, condamnați politic de comuniști, și-au jurat frăție și prietenie veșnică. Pe copilul lui “nea” Florică, prietenul tatei,  îl cheamă Cristian. Într-o împrejurare străină de voința noastră, eu și Cristian ne-am întâlnit prima oară după terminarea facultății. E și el psihoterapeut. După un timp, am aflat că tații noștri au trecut, împreună, prin experiența detenției. Atunci, am înțeles că mă găsesc în ipostaza unui copil de substituire : venisem pe lume după o sarcină pierdută și primisem un nume identic cu al copilului celui mai bun prieten al tătălui meu. Eu și Cristian am realizat că tații noștri s-au considerat frați de sânge și ne-au rostuit, pe noi, copiii lor, să fim la fel. Atunci, am simțit că trăiesc două vieți în una. Mai mult, mi-am amintit că în copilărie, mama și tata evitau să mă strige pe nume, iar eu nu pricepeam. Azi, psihologul constată că posibila ipostază a copilului de substituire mă îndeamnă să-ți relatez prin ce a trecut familia mea.”

Unui bagaj atât de prețios i s-au adăugat spaime și temeri personale, desprinse dintr-un prezent duplicitar, lipsit de ideologii coerente, presărat cu năravuri și reflexe moștenite din aranjamente politice postbelice care au permis instalarea în estul Europei a unui regim totalitar la fel de periculos ca nazismul. Plus alte neajunsuri, nu le mai enumăr, pe care le sper depășite datorită determinării de a prezenta onest și fără idei preconcepute, făptuiri ale celor cincizeci de ani de comunism.

Bolșevismul și comunismul, țâșnite din iadul politic instalat după al doilea război mondial în Europa, instalate cu acordul marilor puteri, brodite, exclusiv, pe zonele lor de interese, au constituit alternativa imorală și criminală, specifică unui regim totalitar, oricum s-ar numi el. Din nefericire, năravuri politice se moștenesc și proliferează , chiar dacă protagoniștii se schimbă, iar ideologiile se cosmetizează prin metode de manipulare sofisticate, nu mai puțin periculoase.

Pe de altă parte însă, state mici ca România au uriașe responsabilități comparativ cu marile state și, de aceea, cunoașterea trecutului reprezintă condiția esențială pentru făurirea unui viitor. Tributari clasei politice autohtone de ieri, de azi și de mâine, românii vor dăinui dacă își vor cunoaște trecutul.

Cazul real și atipic al unui muncitor bucureștean, necontaminat de molima roșie, dar și o încadrare mai amplă, cu o succintă prezentare a evenimentelor anterioare regimului comunist, urmat de regimul democratic, bântuit încă de chipuri înșelătoare de struțocămile au constituit o provocare personală, generată de nevoia de a cunoaște trecutul nostru colectiv, de a ni-l asuma cu bune și rele. Inspirate de cumpene și neșanse ale românilor, următoarele pagini invită la neuitare, prin asumare, dar și la iertare creștină. Altfel spus, la recunoașterea adevărului prin reparații, acolo unde legea moralei umane impune.

Periplul unui muncitor bucureștean prin temnițele comuniste, relatat la persoana a treia a prezentului istoric, constituie modalitatea de a-l aduce mai aproape pe cititor de ororile trecutului, înfăptuite de bolșevici, de comuniști sau de cei responsabili încă de ascunderea gunoiului după ușa prezentului. Persona- jului din romanul “Ferestre oarbe” i-am spus, simplu, pe nume, Mihai. În semn de aleasă prietenie pentru cei care au întreținut flacăra în inima acestui pământ presărat cu martiri, iubitori de țară și apărători de valori responsabile de saltul României interbelice, evocat cu nostalgie de însuși prezentul incapabil să stăvilească o năruire gândită sau doar generată de prostie, inamicul fatal al omului.
Goluri albe din glasul timpului s-au însuflețit cu vocea fiicei și vocea tatălui, două voices over care s-au împletit, fără a se amesteca, la trecutul imperfect .

La final, se cuvine să-i mulțumesc Cristinei Marin pentru încrederea de a mă fi făcut părtașă la istoria familiei sale. Povestea tatălui ei constituie șansa de a da la o parte o perdea de metal, din spatele căreia am rescris, fără încrâncenare, parcursul unui român care a spus, în felul lui, vreme de cincizeci de ani, Nu comunismului.

Catia Maxim

Advertisements

Fragment

În sală, ambii părinți, împuținați de durere. În afară de ei, mai zărește niște necunoscuți: trei bărbați de statură înaltă, îmbrăcați în costume boțite și negre. Pantalonii cu manșeta terminată deasupra ciorapilor și hainele cu mâneci scurte. Stau, nemișcați, în picioare. Gata să răscolească fiece ungher, pregătiți să intervină dacă Republica Populară le-o cere. Aproape de ușă, doi jurnaliști cască, plictisiți și nerăbdători să se termine ședința, ca să predea la gazete minunăție de articole elogiind felul în care sunt înfierați și pedepsiți bandiții, uneltitori împotriva ordinei sociale. Oftează. O lovitură în rinichi îl încovoaie. Are noroc că nu cade în nas peste marginea boxei. Înalță privirea și se străduie să-l urmărească pe maior. Statură potrivită, mai degrabă îndesat decât slab, cap uriaș sub o claie neagră, rebelă, potolită de uleiul, turnat, din belșug, peste bucle. Își simte stomacul la gură. Mai mult, se chinuie să urmărească textul turuit, presărat cu vorbe alandala, rostogolite într-o grabă suspectă. Privirea i se fixează de coala de hârtie și observă că maiorului îi lipsesc toate degetele de la mâna dreaptă, acoperită cu o mănușă neagră, ce flutură deasupra dosarelor ca o aripă a morții. Străină sau poate rătăcită.
***
[dintr-un roman în lucru]