Monthly Archives: March 2015

Îngerii din Moscopole. Povești îngemănate

fragment
****
În gondolă, meșterul devine martor la o rumoare puternică. Laguna se înfioară atât de tare, încât gondolierii nu mai înaintează și rămân cu urechile ciulite la frânturi de vorbe, străduindu-se să le lege în înțelesuri. Brusc, lumina amurgului este străpunsă de vestea că dogele a murit. Tristețea apăsă oameni și ape, în timp ce fiecare vâslă suspină pe luciul devenit o uriașă toacă metalică. Așa plânge laguna la despărțirea ei de sângele albastru. Cosma îl roagă pe gondolier să mai zăbovească în nemișcare și să se roage, împreună, pentru dogele care va fi preschimbat într-un pumn de cenușă sub lespedea din Capela Manin. În urmă cu ani, fusese chemat și el la Villa Manin alături de alți meșteri, ca să completeze desenele pentru monede înfățișând un doge în genunchi, cu mâna stângă sprijinită de o cruce, față în față cu un leu înaripat cu laba stângă întinsă spre o carte deschisă într-un cerc de mărgele. Atât cercul luminos din jurul leului, cât și chipul palid al lui Ludovico făgăduiau ceva ce avea să nu mai se împlinească. Oricum, niciun artificiu de pe niște monede comandate de un doge nu-și avea rostul. Din acea zi, până la înmormântarea amintirilor cu dogi înveșmântați în catifea, cu beretă de fir, țuguiată pe spate drumul s-a consumat în linie dreaptă. Pe la mijlocului lui mai, Ludovico Manin a fost silit de francezi să abdice și să-și părăsească vila. Apoi, cât a contat că venețienii și-au dat coate sau au făcut haz pe seama lui Napoleon? Instalat în Villa Manin, francezul a ales dormitorul cel mai spațios și a dat poruncă să i se facă un pat pe măsura înălțimii lui. Iar, dacă seara asta vestește moartea ultimului doge, Cosma crede că este un motiv în plus ca vizita la Sina să i se pară de două ori nepotrivită.

Un vis

Fragment din romanul ” Îngerii din Moscopole. Povești îngemănate”
****
Din aceeași perioadă, amintesc și notez un vis pentru viitoare aduceri-aminte. Mă străduiesc să-l redau, cuvânt cu cuvânt, cu aceleași straie, care mi-au marcat o noapte de decembrie. Se făcea că mă aflam într-o vizită la Palatul Versaille. Ciudățenia e că nu am fost o singură dată măcar în Franța. De citit, am tot citit cărți din biblioteca tatălui meu, arhontele Petrea, iar la Veneția, am urmat un curs de arhitectură susținut de profesorul Pereola. În vis, Palatul Versaille era înconjurat de grădini întinse, de carpeni, ulmi, tei, stejari, tise și molizi. Mă plimbam pe aleile unui sătuc cu case acoperite cu stuf și simțeam o  tristețe sumbră care mă apăsa. Ici-colo, zăream  câte un grădinar preocupat de grădinile stropite cu apă din fântânile risipite peste tot. Știam că trebuia să ajung la un castel mai mic. În depărtare, grupuri de bărbați, îmbrăcați în uniforme verzi și de argint, discutau șoptit între ei. Pe unul l-am întrebat care e drumul cel mai scurt spre palat. Mi-a răspuns cu glas răgușit într-o limbă ce mi se părea un grai francez mai vechi. Apropiindu-mă de castel, am zărit o ușă pe care soarele se răsfăța în culorile apusului. Am intrat. Într-un decor cu motive florale pe mobilier, cu țesături și porțelanuri. Într-o atmosferă dominată de flori aranjate în vaze sau desenate pe obiecte. Trandafiri, panseluțe, albăstrele. Obloane în oglindă, trofee albe agățate de panglici pe un fundal albastru pal. Mă plimbam prin Pavillon du Petit Trianon și zăream bărbăți îmbrăcați în costume de revoluționari. Undeva, într-un plan mai îndepărtat, o femeie în jur de 40 de ani, într-o rochie ușoară de muselină, cu un coș plin de flori, m-a zărit și a venit de mine. Chiar și de la distanță, îi deslușeam tristețea care îi brăzda frumosul chip. S-a apropiat și, la câțiva pași de mine, a început să-mi vorbească cu accent german: Mă numesc Maria Antonia Josepha Johana von Habsburg-Lothringen, regină a Franței condamnată la ghilotină, acum câțiva ani. De atunci, revin acasă și rătăcesc prin grădinile mele. Sufletul meu se întoarce la castel, deoarece după locul ăsta tânjeam, când eram prizonieră și-mi așteptam osânda la moarte. Vin acum, în fața ta, să te rog să mă ajuți să-mi aflu liniștea. Poate ai auzit de moartea mea violentă. Barbari cărora le place să li se spună revoluționari, mi-au tăiat capul și mi-au aruncat trupul la groapa comună, iar capul mi l-au vârât între picioare. Revoluția lor?! O barbarie fără margini. De-atunci, sufletul meu nu cunoaște odihna și duce cu el o comoară de preț. Ți-aș dărui-o și sufletul meu n-ar mai rătăci, găsindu-și astfel odihna și liniștea. Dacă mi-ai accepta darul, vei cunoaște izbânda și fericirea. Îți dau cuvântul meu de regină! O ascultam, în timp ce lumină și întuneric se împleteau. Sufletul meu era copleșit de tristețe și nu pricepeam de ce mă aflam în acel loc. Brusc, mă trezesc lac de transpirație, înspăimântată și buimăcită. Mă întreb ce înțeles are visul meu. Spaima mă apasă, dar nu-mi vine să-l las în uitare și hotărăsc să-l notez, cât timp e  proaspăt. Pe moment, decid să nu-mi bat capul să-l descâlcesc. Iar, după ce mi-l notez în caiet, mă gândesc că povestirea lui ar putea fi un semn de prețuire pentru micuța și delicata regină. Așa că îl trimit, în modesta lui haină, în eternitate, cu mulțumiri pentru ospitalitatea Habsburgilor, care ne primesc și pe noi, armânii, în frumoasele lor ținuturi.

(Însemnări din caietul Liei CeaganiViena, august- decembrie 1800)