-Biserică din Moscopole-
Cu cât mă depărtez de Moscopole, locul copilăriei și al primei tinereți, ținutul, cu livezi și grădini împrejmuite cu garduri de piatră cioplită, își dezvăluie de sub munții de piatră spulberată palatele de marmură înconjurate de curți pavate cu plăci pătrate de piatră și cișmelele cu apă cristalină. În primele clipe ale dimineților, în spatele pleoapelor lăsate ca o perdea, în dosul căreia rescriu visele, prind viață imagini cu stradele înguste și pietruite, împodobite cu fântâni și șipote cu apă rece. Demn de poveste, la întâia mișcarea de baghetă, sufletul magician animă stradelele numite sukaki și proiectează pe marginea timpului femei care ies din casele lor palate, gătite cu straie de verlur și brocart. Strălucind de nestemate, moscopolenele pășesc, cu stil și eleganță, mândre de pantofii lor cu flurii și mahmudele. Când însă perdeaua se ridică și mă trezesc din visare, viața nu se mai așterne după măsura învățată de la muma sau maia: bunica din partea tatei sau bunica mea din partea mamei. Pe amândouă le țin minte la fel: cu priviri agere și senine, de statură potrivită, slabe, înveșmântate în negru, cu rochii până la genunchi, legate cu o poală curată peste ele, cu batic negru pe cap. Deosebiri mai mici erau totuși între ele. De exemplu, muma era mai aprigă, maia mai blândă. Amândouă însă mă iubeau și-mi spuneau: vrută shi mushată nipoată. Simt că trebuie să fac o pauză. Privesc spre fereastră. Zâmbesc. Indiferent de odiseea îndurată, n-am să mă agăț de trecut ca de o corabie eșuată. De fapt, nu contează cum au dezertat anii, de vreme ce azi număr cu seninătate treizeci. Deunăzi, citeam că, deși chipul și trupul frumos se trec, femeia învață să-și păstreze grația. Să mă întorc însă la cele două bunici…
[Însemnări din caietul Liei Ceagani, Viena, ianuarie – aprilie 1800]
