Tag Archives: Roman istoric

Final

“Lac de transpirație, m-am trezit cu un sentiment nelămurit. Două sau trei clipe, am rămas cu pleoapele strânse, ca nu cumva să-mi plece visul. Când am deschis ochii, fereastra uriașă de vizavi de pat reflecta lumina albă, intensă a zorilor pe care primii fulgi tremurau și se înghesuiau unii în alții. Am privit calendarul de pe noptieră iar, în interiorul chenarului, am zărit data de 5 decembrie. O lacrimă s-a oprit în colțul ochilor: cinci decembrie, ziua ce-i aducea-aminte, an de an, tatălui meu de amestecul năucitor de bucurie și spaimă, resimțite cu intensitate, după eliberarea din ultimul infern torționar: Lagărul Periprava.

Poposeam încă în așternut, gândindu-mă la moștenirea lăsată de tata:  mărturii din ultimii, să spunem, șaptezeci de ani de pervertire a sufletului românesc. Am oftat și am părăsit așternutul, decisă să înfrunt, cu lucidate și calm, prezentul, cu speranța că fie și o parte din determinarea părintelui meu mă va ajuta să nu fac pact cu diavoli oricât de carismatici. Graba și emoția, cu care răsfoisem sute de file smulse din tinerețea lui, rescrise apoi obsedant de brava Securitate , m-au făcut să rostesc în liniștea dimineții: Încotro, dragilor? București, 11 noiembrie 2016 

Fragment din romanul “Altarul din Carcera Oarbă”

lectură publică

Fiind vorba de un text în lucru, precizez că unele inadvertențe sunt inerente. De pildă, adresa Tribunalului Militar care, ulterior lecturii, a fost corectată și modificată.

spre final

Unii dintre foștii deținuți politici, prieteni de-ai tatălui meu, au făcut mai multe sesizări legate de abuzuri și crime comise în timpul regimului bolșevic. Majoritatea au rămas fără răspuns din mai multe considerente, inclusiv, prescripția faptelor comise. Mă tot întrebam însă de ce să fie prescrisă o crimă comisă intenționat? Și mă împiedicam în hățișuri și hachițe juridice, revoltată că nicio voință politică nu dovedise fermitatea de a rupe pisica în două. În atmosfera de mermeleală și fluctuații politice  de gen ba dorim, ba nu dorim un proces corect al regimului bolșevic și comunist, dintr-un rest de inocență preferam să nu mai pricep nimic. Până prin 2011, când profesia de psiholog mi-a adus pe tavă primul caz cu un tânăr care a venit pentru consultații în cabinetul meu, situat într-o clădire veche de pe Bulevardul Carol, lângă Biserica Armenească. Bărbat frumos, sub treizeci de ani, artist plastic, cu o facultate tehnică la bază, tânărul mi-a stârnit de la început un sentiment de duioșie. Terapia, desfășurată pe parcursul a patru-cinci ședințe, a conținut un test asociativ verbal în care am descoperit amândoi cuvintele ce i-au declanșat răspunsuri emoționale. Fără a le dezvălui aici, din motive de strictă deontologie, mi le-am notat totuși pentru o eventuală reamintire. Datorită“psihologiei analitice” am reușit să pătrundem în sferele inconștientului colectiv, în câteva coridoare arhetipale, printre umbre și franjuri de lumină, în sinele lui și al meu. În timpul ședințelor, am remarcat cu satisfacție și smerenie că sufletul i se vindeca, văzând cu sufletul. M-am bucurat, când vindecarea a fost deplină și ca urmare a maturizării sale prin recunoașterea ca lipsită de rost a unor vorbe ca:“las’ că trece” sau a preatocitei expresii: „gândește pozitiv”, rostite de tot felul de binevoitori, fără niciun bun rezultat terapeutic. Consistent. La final, tânărul m-a invitat la vernisajul unei expoziții personale  ̶  cunoșteam locația și văzusem o parte din lucrări  ̶  și, în timpul prezentării, s-a amintit că parte semnificativă din lucrări oglindesc imagini ale unui univers torționar ce freamătă într-un ocean de sânge, luminat de nesfârșite șiruri de oase albite, subțiate de timp și de nedreapta uitare. Îmi simțeam obrajii în flăcări. Când autorul ne-a privit în ochi și a luat cuvântul, mi-am impus să nu leșin, căci tocmai spunea:”Mult timp, am cărat, fără să știu, o povară… Mă apăsa și-mi pricinuia anxietatea. Am început să pictez ca să mă vindec. Nu reușeam până la capăt și căderile reveneau. De curând, am urmat o terapie la un psiholog, prezent, aici, printre noi, și am aflat de unde venea o parte din acest balast anxios… Când m-a întrebat, nu am știut ce să-i răspund. Acum, îi mărturisesc prietenei, psiholog, că bunicul meu matern a fost gardian la o colonie de muncă din Balta Brăilei. În urmă cu câțiva ani, s-a prăpădit de cancer. Eram puștan, dar m-au însoțit povestirile lui cu bătuții și gălbejiții pe care îi păzea. Îi era milă de ei. Silit să trudească, disciplinat și sârguincios, îi pedepsea, fără să crâcnească, de câte ori primea ordin.” Îl ascultam și-mi simțeam ochii în lacrimi. Am respirat oarecum ușurată, că bunicul lui nu trecuse prin niciuna din temnițele în care suferise tatăl meu, asumându-mi evaluarea personală. Un pic egoistă…

***( fragment dintr-un roman în curs de apariție)

cu cititorii la sfat

A fost vineri, 10 iunie, la librăria Open Art

Trilogia Aromânilor

Cronică despre trilogia D71_1154_resizeÎngerii din Moscopole, semnată de criticul Aureliu Goci. Publicată pe Agenția de Carte.

O epistolă

Durutâ a mea soatsâ /Draga mea prietenă,

DSC00491_resize
Cum am ajuns la Yani, în Fanar, am și găsit scrisoarea de la tine. Ce bucurie, mai ales că îmi închipui cât te-a costat să o trimiți cu puțin înainte de sosirea mea. Am tot citit-o, că o știu pe de rost. Îmi promit și îți promit că, imediat ce dau de un capăt al istoriei puse la cale de Papazoglu, vin negreșit în cuibul din Grinzing. Îmi e greu departe de voi. Uneori, în nopți frământate de griji,mângâi cu ochii minții fiecare loc în care mi te închipui. Însă cel mai adesea, îți desenez ovalul delicat al obrazului și închipuirea mă fură cu totul, aducându-mi aproape trupul tău de zână. Mă chinuie gândul că am pierdut prefacerile și schimbările prin care a trecut copila noastră, acum domnișara frumoasă, despre care mi-ai scris cu mândrie. Când revin, mă gândesc să-l rog pe Karl Stieler să-i facă portretul. Oricât m-ar costa! Atâta bucurie să-i ofer și eu Dianei, sperând să mă ierte pentru îndelungata mea absență. Am aflat că pictorul este la Viena, ca să-i picteze portretul lui Beethoven. În fine, sper să-l rog și pe meșterul Hrisiclu să meșterească pentru voi două, fetele mele prețioase, cele mai frumoase paftale. Încontinuu, mă gândesc la voi două…
La Constantinopol, am rămas câteva zile și, din nou, am avut întâlnire de taină, de astă dată, cu un turc, care mi-a înmânat o hârtie pentru un Prinț din Valahia, proprietar al mai multor anticării din București.
Din nou, la puntea unei corăbii, am străbătut Bosforul, am pătruns în Marea Neagră spre Țara Valahiei, până la Constanța sau Pontus Euxinus (Marea Fericită), așezare peninsulară, deschisă vânturilor din sud. Dincolo de locuințe, se desfășoară stânele, morile, pășunile și viile. Închipuie-ți blândețea toamnei prelungite, dăruind vizitatorilor băi de soare în locuri amenajate, separat, pentru femei și bărbați. Fiecare se bucură de raze și de marea care plăsmuiește broderii neobișnuite. În drum spre hotelul Orient, am străbătut străzile însuflețite de pescari greci, lipoveni și turci, negustori și meșteșugari greci, români, turci, armeni, evrei, maltezi, ciobani români și tătari, grădinari români, bulgari și găgăuzi. Un amestec de culori și de vorbe rostite în limbi diferite. Pe terasele unor taverne mai răsărite, orchestrele salută vizitatorii. Casele, cu două etaje, au ornamente, frize din stucatură și pilaștrii. Ici-colo, pe strada principală, se mai văd coloane de marmură şi piatră. Iar, lângă oraş, se zăresc urmele Valului lui Traian.
De acolo, am pornit spre București. Orașul Bucuriei.Ce drumuri rele și obositoare. Noroc cu pădurile și pășunile. Valahia, o câmpie înclinată spre Dunăre, este traversată de râuri ale căror nisipuri sunt răscolite de căutători de praf de aur. Și în Valahia, oamenii se umilesc în fața grecilor.Turcii îi consideră pe români ghiauri, iar rușii supuși sau vasali. Limba lor, în mare parte, cum a descris-o Budai Deleanu. Spre București, mă simțeam străin și totuși un pic mai acasă. Mai multe impresii le-am notat în caietul de călătorie. Îți amintesc numai că un așa amestec de culori și impresii ca în Valahia niciunde n-am întâlnit. Când sus, când jos. Într-un carusel. Amețitor. Peisaje sublime și noroaie cât cuprinde. Drumuri desfundate. La București, birja numerotată, condusă de un vizitiu cu manta roșie de stofă groasă cu glugă a săltat cu mine în toate părțile. Bucureștiul îmi pare clădit fără simetrie. Străzile, cu trotuare foarte înguste, nu te îmbie să mergi pe jos, din cauza noroaielor. Numite poduri ̶ amenajate pe bucăți de lemne ̶ cele mai cunoscute străzi sunt Podul Mogoșoaia, Podul Calicilor, Târgu de Afară. Am tras la hanul unui armean, Manuc, care mi-a povestit că a fost paharnicul lui Ipsilanti. Hanul ăsta se află în buricul orașului și este vestit pentru întâlnirile de taină. Aici, am cunoscut un prinț și un călugăr slujitor la Biserica Mitropolită, unde se găsesc moaștele Sfântului Dumitru. La porunca prințului, călugărul m-a însoțit la biblioteca bisericii, unde există mai multe manuscrise. Pe unele, le-am cercetat, despre altele mi s-a spus că sunt în dezordine și că e imposibil să găsesc ceva important. Acolo, mi s-a înmânat o casetă metalică lăsată de Papazoglu în grija unui călugăr. Zilele treceau, iar eu nu știam ce să fac, până când Prințul Valah m-a vizitat, din nou, la Hanul lui Manuc și mi-a înmânat un hrisov prin care sunt împuternicit să deschid seiful unei Case de Bani, ce conține documente strict secrete. Proprietarul Casei de Bani, Prințul Valah, care i-a pus la dispoziție lui Papazoglu un seif, după ce acesta i-a oferit o sumă mare de bani. Casa de bani este în Regatul Poloniei, la Varșovia. Iar cheița de aur ce mi-a fost încredințată la Atena de albanez e cheița de la acel seif.
Draga mea, să-mi ajute Dumnezeu să ajung cu bine în Regatul Poloniei și să scap de umbra care mă supraveghează, încă de la Sãrunã. Am băgat de seamă și m-am străduit să-i amorțesc vigilența. Fără spor. De bună seamă, este un priponar, unul din acei băieți cu ochi iscoditori, mulți nefolositori omenirii, plătiți gras de sforarii care fac înțelegeri peste capetele popoarelor. Al cui slujbaș este și ce urzește, habar nu am. Dacă nu mă va slăbi, mi-e teamă că am să-l întreb eu însumi ce vrea.
Multi bashi, vruta mea/Te sărut, iubita mea
                                                                     Costa
PS. Iertare că-ți trimit abia pe 20 decembrie epistola. Plecarea din București s-a precipitat. Cum-necum, am reușit să ajung în Regatul Poloniei, mai abitir spionat și urmărit. Azi, închei scrisoarea și o încredințez – urmează un popas la un han de poștă – unui surugiu. Apoi după ce se schimbă caii, pornesc spre Varșovia. Acolo, o să-l caut și pe moscopoleanul nostru, Ucuta. Urmează să-ți scriu mai pe-ndelete când o să prind momente mai senine. Până atunci, încă o porție de îmbrățișări, durutâ a mea soațâ!

***
Fragment din romanul în curs de apariție “Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate”

Întâmplări venețiene

La slujba de cununie din Biserica San Giorgio dei Greci, le-au fost alături câțiva prieteni numai: Lia și Costa Cegani, Simon Sina și feciorul lui, George-Simon Sina, contesa Lisa Petrinelli și huzmichiarul Mitran. Silueta delicată a miresei înfiora rochia de dantelă de Burano. De culoarea lămâiei, rochia avea o trenă vaporoasă de mătase albă adusă din China pe vechiul Drum al Mătăsii. În biserică, sub cupola cu scene din Judecata de Apoi, pictate de un artist cretan, Cosma și-a amintit de cununia Domnicăi, nepoata lui cu Alecu, fratele Liei Cegani, în biserica Sta-Maria din Moscopole, în ajunul ultimei bătălii cu ienicerii lui Ali Pașa. După cununie, a doua zi, Domnica și Alecu au fost secerați, în toiul luptei, de două gloanțe. Aproape în același timp. Și-a amintit și a oftat.  Mireasa l-a privit nedumerită. El însă i-a strâns, delicat, brațul. Cu vreare și recunoștință pentru curajul  de a se uni cu un bărbat atât de diferit de foștii pretendenți. Apoi, anii s-au croșetat precum dantela îngemănată cu pânza de păianjen. Când se dovedea că nu era deloc lesne ca ea să-i priceapă tăceri și amintiri nevindecate, Lucia avea tăria să-i spună că îi e bine cu el, câtă vreme se simte suavă precum dantela, ce îi alintă silueta într-o transparență diafană și rafinată. De fapt, bucăți sau gulere de dantelă,  înfrumusețându-i rochiile, deveniseră un soi de pecete. Un simbol. Uneori, ea însăși mărturisea că nicio femeie n-ar trebui să se lipsească de dantelă din prima până în ultima ei zi…

Fragment din romanul în curs de apariție “Îngerii din Moscopole. Povești îngemănate”