Monthly Archives: June 2012

” Despre ce nu vorbim, atunci când vorbim de roman …”

…  A reprezentat tema, de aseară, a Clubului de Proză, eveniment organizat de Asociația Scriitorilor din București și  Muzeul  Național al Literaturii Române. 
Nelipsită de la un eveniment ce se desfășoară, o dată pe lună, mă grăbesc să adaug că am sesizat accente și nuanțe interesante, legate de parcursul unui scriitor cu vizibilitate. După ce gazda evenimentului, scriitorul Aurel Maria Baros, a prezentat fișa de autor Radu Aldulescu, am beneficiat de lectura unui fragment de viitor roman, la sfârșitul căreia s-a declanșat un dialog despre cât de susținut mediatic e un autor consacrat?

Ce ar trebui să mai facă un autor după ce a scris cartea? Tot felul de întrebări izvorâte din experiențe personale, arareori plăcute! Răspunsurile n-au ocolit noțiunea de haos specific unui spațiu mioritic, în care lumea literară nu duce o viață literară.  Eficiența unor criterii solide, menite să împiedice cârcoteli și dubii cotidiene, ar ajuta cititorii și scriitorii, scutindu-i de  bâjbâieli. Sublinierea de aici îmi aparține. Ar trebui sau nu ca anumite instituții culturale să se implice în promovarea de autori? Se poate trăi din “meseria de scriitor” ? Cât de cunoscută e literatura română în spațiul universal?  Cât de eficient e marketingul de carte?  Câți scriitori are literatura română contemporană? [În opinia unora, doi sau trei]  Dialogul s-a prelungit și pe terasa de la Cafeneaua  La Muzeu.
Concluzia  sau adevărul meu…? Indiferent de câte se spun despre cluburi și clanuri, interese și vanități, meschinării și mizerii,  autorii și administratorii culturali își aleg singuri calea. Personal, optez pentru varianta, aparent  puerilă și păguboasă, reiterând credința că există loc sub soare, fie el și capricios. Pe de altă parte, nu e sănătos ca artistul să fie ros de vanități și răutăți, oricât de mult l-ar consola gândul” că e și el un om…!”  Revin la esența dialogului: nu știu dacă e bine sau nu ca instituții culturale să se implice  în promovarea de autori, cert e că deși există un COD CAEN de agent literar, instituția, nu. Sigur, ar fi nevoie de bani, iar dacă bani nu sunt…iar cei ce mai sunt reprezintă deliciul  unor lupi cu surâs cinic, pricepuți al naibii de bine să lipească etichete peste etichete.
Prin urmare, încântată că l-am cunoscut pe scriitorul Radu Aldulescu la a cărui scriitură voi poposi o vreme, nu mă încarc de nefăcute de care nu sunt răspunzătoare și revin la scris, singurul ce nu trădează și nu dezamăgește. În schimb, curăță și vindecă.

Să fiți,  iubiți ! :))

Din nou, bună dimineața! :))

Astăzi, mai mult ca oricând, se prefigurează  rezistența lină- exprimare, oarecum pleonastică, deși respectiva alăturare traduce corect o anume atitudine, față în față cu evenimentul dramatic, ce se produce indiferent de cât de bine poziționați suntem față de noi sau ceilalți- și  dorința de a nu rata  reacția onestă față de  trup și suflet. Am făcut o pauză de cuvinte, aici, Pe canapea … ca după o intervenție cu bisturiul, cu sau fără anestezie, când  se impune  o convalescență … Între timp, vorbele s-au curățat de balastul impresiilor de moment și s-au limpezit, atât cât să nu fie spuse/scrise la cald. Mă îndemna tatăl meu- printre puținele sfaturi pe care a riscat să mi le dea- să-mi strunesc  firea năvalnică, să nu reacționez, să  aștept răbdătoare să mi se reveleze  realitatea  și nu voi avea nimic de pierdut. Dimpotrivă! Simplu nu e, însă câștigul, imens! Deși aud mai tot timpul : “nu se poate! cum să nu te revolți și să nu lovești, când  încrederea se năruie; o credeai beton armat, iar ea se dovedește amestec de nisip și var?”  Dacă știi să aștepți, apuci  ziua , când nici un om nu te mai poate lovi sau minți, iar ura și neputința celor pe care i-ai ajutat, îți provoacă un soi de compasiune, văzând cum își irosesc viața demolând. Niciodată răutatea și neputința nu au înălțat construcții rezistente. Și, pentru că aparențele pot înșela, accentuez că, aici, nimic nu e trist… :))