Ultima ţigară(schiţă)

Îşi freacă fruntea de parc-ar dori să alunge dihonii. Închide ochii. Simte, sub călcâie, perna răcoroasă aşezată, de fiecare dată, în acelaşi loc.

Zâmbetul, inconfundabilul ei zâmbet…

Rareori, a dormit mai mult de două nopţi, lângă o femeie. Cu ea a fost altceva: simplitatea fiecărui gest şi aparenta ei nepăsare faţă de desele lui toane l-au incitat deşi, cu timpul a  învăţat să o priceapă, constatând că îi convine lipsa ei de reacţie. Când a cunoscut-o, era aşa speriat de femei, încât se ferea să se complice cu  vreuna. Numai gândul că ar putea fi martorul  cine ştie cărei efuziuni romantice, îl oripila cât să-şi ia suficiente măsuri de precauţie, ca nu cumva una mai slabă de înger să se îndrăgostească de el. Nu-i vorbă, nu prea îi era greu să fie distant și închis, fie în misterul tăcerii, fie în disperarea unui surâs îngheţat. De câte ori făceau… dragoste- naiba ştie de ce femeile preferă cuvântul ăsta- realiza că nu are ce pierde dacă îi spune și el la fel, ca o dovadă de inocentă concesie. De fiecare dată însă,  revenea primul cu picioarele pe pământ, iar imboldul era să se depărteze rapid, amintindu-şi, mereu, de vorbele unui prieten magician, care părăsise lumea, la fel cum apărea în spectacole: încălţat cu pantofi negri de lac,  îmbrăcat cu pantaloni şi vestă din stofă neagră lucioasă, cămaşă imaculată, papion roşu, pelerină neagră, căptuşită cu mătase roşie. Ultima imagine, un chip surâzător, lângă un joben negru satinat și stingher. Cum  să uite că, la fiecare pahar cu vin, prietenul  magician rostea cu amărăciune: “Fratele meu, nu  zăbovi  lângă nicio  femeie, oricât de grozavă…  Altfel, te mănâncă de viu!”

Privirea… De unde vine privirea ei ?

Când s-au întâlnit prima oară, părea pierdută în caruselul ameţitor de lumini multicolore din uriaşa capitală. Lui, ţăranului, încântat de imagini vii cu vaci picotind  pe  câmpii verzi şi cuminţi, nu i-a plăcut niciodată capitala şi, ori de câte ori, trebuia să vină la Paris, îl apucau durerile de cap. De fiecare dată, privirea i se rănea de ziduri fracturate și cenuşii sau înegrite de praf şi timp. Iar, când culorile deveneau roşii și albastre exprimau aceleași vise bolnave din imaginile graffiti, executate cu un soi de voluptate perversă, exclusiv, în locuri private sau ilegale.  Aceleași oribile staţii de metrou sau de autobuz care produc disconfortul vandalismului. O ţigară! Dacă nu adoarme, măcar să facă ce i s-a interzis. Aprinde veioza, caută pachetul de ţigări, uitat ca din întâmplare, pe noptiera de lângă pat, un binecuvântat baldachin, comandat la Maracheck, copia oarecum reuşită a celui în care s-au iubit, într-o posibilă și reală stare. Zâmbeşte. Îi vin în minte Medina şi vila Riad Al Mamoune. Așa cum e, gol, se îndreaptă spre uşa dinspre terasa întunecată. O deschide, să respire aerul rece de octombrie înverzit încă. Trage fumul, adânc, în piept. Vorbele ei, de fiecare dată, fie îl mângâiau cu moliciuni de catifea, fie îl înţepau ironic şi incisiv. Mai cu seamă, când  furia clocotea sub aparența ei delicată şi calmă. Simțea cum, sub gingaşa ei epidermă, clocoteau energii deloc confortabile pentru un bărbat care are nevoie de scurte evadări, menite să-i facă şi mai plăcute desele retrageri solitare, când nici o femeie nu e potrivită sau folositoare, cu excepţia mamei de nouăzeci de ani, aproape oarbă cu care trebuie să ia masa de prânz, în fiecare sâmbătă,  când se întâmplă să nu zboare cu deltaplanul sau să pornească în căutare de himere cu una din cele patru motociclete la care veghează ca la ochii din cap. De cele mai multe ori, privirea ei mângâia. O dată însă, a surprins ceva ce nu i-a plăcut şi a fost cât pe ce să plece, căci nu suporta să o mai ştie lângă el. Ea l-a simţit şi s-a retras în carapace. El  însă  i-a  surprins durerea  și s-a simțit jignit. Apoi s-a înfuriat. Cum naiba să nu-şi dea seama că e aleasa, singura cu care dorește să petreacă câteva zile de vacanţă? Nu, chiar el i-a spus de un milion de ori că mai mult nu se poate?!  De fiecare dată, părea să înţeleagă. Sau l-a minţit? Când i-a mărturisit că îl iubeşte, s-a grăbit însă să  adauge că e problema ei. O durere surdă îl face să-şi simtă pielea de găină. O ultimă ţigară sau o ultimă femeie…! Viaţa rămâne la fel. Mâine dimineaţă, dacă buletinul meteo anunţă pentru următoarele zile vreme bună, zboarăăăă…! Printre cei mai pufoşi nori cumulus, aliniaţi în grup sau solitari. Cu Micul Prinţ în buzunar, sufletul nu mai  vrea decât să zboare. Dacă, de fiecare dată, oricare joc devine pierzător…

 

Advertisements

Și totuși mai există certitudini !

În Bucureştiul, chinuit de mişcări mai mult sau mai puţin lascive, acum, când băşcălia nu mai produce râsul în cascadă, oamenii par mai mult turmentaţi decât treji. Se întâmplă totuşi să întâlnim lucizii, cu umor nealterat, suflet mare şi trist.
Inima mă îndeamnă  să rostesc despre o asemenea întâlnire. Acum cinci ani, cu ocazia apariţiei primei cărţi, am avut şansa să-l cunosc pe scriitorul  Constantin Stan , citit însă cu mult înainte.

Prin vara lui 2007, am păşit prima oară, invitată de poeta Clara Mărgineanu, în curtea de la Cafeneaua la Muzeu (Cristian Tell).  Undeva, în spate, la două mese lipite una de alta, scriitori mai mult sau mai puţin surâzători la apariţia necunoscutei ce eram, mi-au întins mâna oarecum plictisiţi.  Îmi era  teamă să mă aventurez în discuţii, așa că am hotărât să tac și să ascult surâzătoare și curioasă despre ce și cum vorbesc scriitorii. După o vreme, bărbatul, cu chipul palid din fața mea, m-a întebat răstit sau ironic:
–  Doamna… cu ce ocazie ?

L-am privit speriată şi, dacă nu m-ar fi înfuriat, presupusa lui ironie, n-ar fi ieșit răspunsul meu înţepat şi stupid:
– Am scris un roman. Vreau să devin scriitoare!

Nici azi nu pricep cum, în  tot acel zumzet  de pe terasă, vorbele mele au fost auzite de ocupanții celor două mese iar, majoritatea, dacă n-au râs, au zâmbit. Mai puţin, cel  ce-mi adresase întrebarea! Mă privea  atent și oarecum surprins.

Cert e că am memorat cum vorbea despre scris. În fond, de aceea eram acolo: să visez, cu stacana de ceai în faţă, la vremea când o să fiu scriitoare. La plecare, devenise, limpede, după fotografia serii, că voi mai dialoga cu prozatorul Constantin Stan despre ceea ce, la vremea aceea,  reprezenta pentru mine sfiala scrisului. Cu poticneli, dar mai ales cu spaimă în suflet, l-am mai căutat, fie pe la Uniune, fie  pe la Cafeneaua la Muzeu și au urmat lecțiile despre cum să respir în literatura în care DEJA s-au impus prozatorii autentici. Firesc, natural, cu delicatețe într-o vreme când  lumea e așa de  grăbită şi de neatentă!  Am constatat că prozatorul oferea generos- într-un fel pe care l-aș numi desuet, dacă n-aş simţi păcătoasă lacrimă din suflet- din experienţă şi har  studenţilor sau celor ce poposeau în dreptul lui, să-l întrebe despre scris. Îndruma, certa, observa atent, îi păsa, nu era cu nasul pe sus şi, mai presus de toate, iubea scrisul dincolo de orgolii şi ambiţii. Sigur, atât de deştept, încât îşi gestiona cu bun-simţ şi chibzuinţă talentul! Pe mine, cititor, m-a dus cu gândul la apropierea de greii din literatura rusă. Între timp, omul a dispărut, luându-și o scurtă pauză de viață și, cine ştie, poate că, acum, stă de vorbă cu Tolstoi şi Cehov, la o masă de lemn, sub bolta viţei sale de vie, în curtea casei părinteşti, din Andronache.

Răsfoiesc Confesiuni fără glorie, eseuri, Tracus Arte, 2011, ultima lui apariţie editorială şi-i mulţumesc lui Dumnezeu c-am avut şansa să fiu îndrumată, sfătuită dar, mai ales certată- la prima urecheală, mi-a spus  tranșant: vindecă-te, urgent, de adjectivită, pe urmă, poate mai vorbim – de un așa maestru. Am dialogat, am învăţat iar, într-o bună zi, am îndrăznit să-mi înving sfiala, să-i spun simplu Costi, să-l consider prieten. Amuzat și uimit, mi-a amintit  cum, în copilărie, bănănăisem împreună pe străzile copilăriei din Andronache şi comisesem atâtea nebunii alături de prieteni comuni de joacă. Mică sau mare lume, întâmplătoare sau nu!

Mâine, Clubul de Proză îşi reia activitatea fără amfitrionul Costi care a apucat să rostească Trăieşte şi mergi mai departe.

 

Încă un pas

Sau, dacă vreţi o nouă provocare!
Constat că fiecare zi reprezintă piatră de încercare pentru comunicare, dincolo de aparenţe, obiceiuri, modele sau mecanisme[reflexe] de gândire deja dobândite. Asemenea realitate nu e întotdeauna confortabilă, mai ales când apar natural şi fără cezariană, posibile erori spontane pe care, e onest să ţi le asumi şi  să nu le repeţi. Sunt însă greşeli şi greşeli! Unele provoacă descoperirea unor nuanţe ce pot clătina un sistem de educaţie, dobândit chiar şi într-o şcoală de care poţi fi mândru că ai urmat-o.
Aseară, mi s-a revelat, “graţie” unei erori pe care am făcut-o- din simpatie şi admiraţie-  întreaga dimensiune a suferinţei unei comunităţi ce-şi doreşte să i se recunoască statutul de minoritate.
Să fiu mai explicită!
Am fost invitată La Boema 33, la deschiderea stagiunii de toamnă a serbărilor Vama literară la Club Art Boema 33.  Acolo, s-a vorbit despre civilizaţia şi cultura armână şi a trebuit să spun şi eu câteva vorbe despre armânii pe care-i preţuiesc aşa de mult, încât “îi consider” români. Sigur, pentru mine ca român majoritar, a fost mereu  simplu şi comod să gândesc aşa, din acel reflex despre care aminteam, la început, însă abia aseară am realizat dimensiunea  pericolului unei asemenea mentalităţi, fie ea şi însuşită în urma unei instrucţii de care, cum spuneam, sunt mândră şi, amintesc printre altele, cursul de dialectologie, semnat de Matilda Caragiu Marioţeanu.
Reacţia la declaraţia mea de … preţuire?  Prietenul meu, sculptorul Mihai Tugearu a fost extrem de înţelept şi cu bun-simţ- cum de nu mi-a trecut prin minte, suferinţa şi prigoana familiilor de armâni despre care eu însămi am scris atâtea pagini în noul roman? – iar asta mă face să fiu onorată că am un astfel de prieten ce a priceput substratul vorbelor mele, chiar dacă au sunat într-un anume fel.
Întoarsă, acasă, după ce m-am urecheat suficient pentru nesăbuinţa-mi binevoitoare, am înţeles că eroarea mea a declanşat scânteia celei de-a doua părţi a romanului Îngerii din Moscopole, în care o să încerc onest, dintr-o perspectivă INDEPENDENTĂ, fără  implicare politică, de  grup sau cine ştie ce alt interes, să răspund[ beletristic] la întrebarea  e sau nu e armâna dialect al limbii române ?
Aveam în minte, ce-i drept, pe când mă documentam despre armâni- numiţi de Petre Ţuţea superromâni- să continui povestea din  Îngerii din Moscopole, acum însă sunt şi mai determinată să intru şi în hăţişul lingvistic, suficient de  controversat, de vreme ce  Academia Română şi alte instituţii ale statului român tac, şi să încerc eu însămi ca româncă o  abordare obiectivă, lipsită de emoţie a unui subiect ce mă frământă, semn că trebuie să încep să scriu viitorul roman, pentru care, deocamdată, am numai un titlu Costa Cegani, nimeni altul decât tânărul intelectual care a studiat la Academia din Moscopole cu profesorul Cavallioti, apoi la Universitatea din Halle cu profesorul Thunmann şi  care e  bine conturat, ca şi personaj,  în Îngerii din Moscopole, roman ce stă să apară.

Oaza de iubire…

Astăzi, când  toamna a muşcat cu poftă din sufletul meu, vă ofer  imagini surprinse la Palatul Mogoşoaia, cuibul năucitoarei femei pe care România a avut şansa să o plămădească, Martha Bibescu ale cărei cărţi, nu cred să mă satur, vreodată, a le citi.  Spunea frumoasa domniţă, prea încercată de viaţă că suferinţa este un loc geografic în care ne regăsim cu toţii.
Ieri, nu m-am simţit prea bine şi, m-am gândit la un leac, de fapt la locul ce, găsindu-se aşa de aproape de casa mea, îl vizitez, ori de câte ori sufletul cere: Palatul Mogoşoaia, situat la 11 km de Bucureşti, în comuna ce poartă numele nevestei  boierului Mogoş căruia i-au aparţinut şi domeniile cumpărate la sfârşit de  secolul XVII de Constantin Brâncoveanu. Un loc, în care mă regăsesc şi de unde revin cu sufletul zâmbitor. La un moment dat, o să scriu despre firele nevăzute ce mă trag spre  Oaza de iubire ce i-a pricinuit totuşi Marthei Bibescu atâta suferinţă.  Să las imaginile să povestească despre culori ce mi-au redat speranţa sau locuri ce m-au chemat să le străbat cu privirea întoarsă spre mine.

Verdele crud al parcului din faţa palatului

Lacul Mogoşoaia, afluent al râului Colentina

Perpetua nevoie de alb

Doream să mângâi leul din piatră, iar Toto, un căţel necunoscut, venit la Mogoşoaia cu stăpâna lui, a ţinut morţiş să facă  şi el o poză :)))

Uf, uff! Roşul ăsta…

Nevoia de copaci şi avioane

Şi podul…

Sub cupola bisericii de la Palatul Mogoşoaia, mi-au venit în minte cuvintele  Marthei Bibescu: În România, nimic nu are importanţă şi mi-am zis totuşi că ceva-ceva tot mai are importanţă.

O luminiţă virtuală la  cavoul familiei Bibescu

Frunze, lumini şi umbre…

O săptămână, dospind de gânduri bune şi frumoase!

Nu am să vă uit niciodată!

Într-o lume, măcinată de probleme, nu-mi pierd speranţa că omul învinge sălbăticia şi violenţa… Bucureşti, te iubesc! O să vin şi la anul. Nu am să vă uit niciodată!

Vorbe pe care le-a rostit, aseară, Yanni la concertul susţinut pe Zone Arena. Peste zece mii de perechi de ochi au urmărit pianistul grec care, alături de orchestra sa, au oferit lumină şi pace, ba chiar au mângâiat cu vorbe precum că, de vreme ce ne-am adunat acolo, atât de aproape de muzica lui, se cheamă că, împreună, făptuim Ceva.

Timp de aproape două ore, instrumentele au  avut clipele lor de glorie şi strălucire, căci fiecare instrumentist  a arătat ce Poate. Samvel Yervinyan [Armenia] cu vioara au ridicat auditoriul în picioare. Contrabasul mi-a provocat frisoane, Victor Espinola a făptuit magie cu harpa, două privighetori- nu le-am reţinut numele- frumoase au scose sunete divine pe scenă, iar Charlie toboşarul, a fost îngerul pe ale cărui sunete a tresărit argintiul reflectoarelor.
Sub lumina blândă a lunii rotunde ce rămăsese, pe loc, privind uimită spre scenă, am străbătut cu pasul inimii un sat de pescari, undeva, în sudul Greciei, locul în care s-a născut pianistul Yanni, am cunoscut-o pe mama lui, Lariza, am trăit clipe de nostalgie pe notele piesei cu acelaşi nume sau nu am contenit să mă tot mir cum de e posibil ca omenirea, capabilă să înfăptuiască atâtea minuni, să fie tot ea cea care distruge sau creează bruiaje de violenţă şi lipsă de cumpăt?

La final de concert, după două bisuri, vorbele lui Yanni mi-au redat speranţa că mai e timp să reparăm  ceva…

Par delà le bien et le mal, Jenseits von Gut und Bose

Frédéric Nietzsche, Editions Montagne, 1951, Aubier, traduction et présentation de Geneviève Bianquis

O carte  cumpărată de la un bouquiniste în vârstă al cărui chip mi s-a părut frumos, acolo, pe malul stâng al unei Sene liniştite, într-o sâmbătă de început de august, când mă tot frământam  să-mi potolesc furtuni.
Cine nu l-a citit, în tinereţe, pe Nietzsche? Am încercat şi eu, deşi  nu  îl pricepeam, căci aşa cum mărturiseşte filozoful, ca să poată fi înţeles, cititorul trebuie să posede numeroase calităţi, printre care şi  natura unei rumegătoare:
et non point, en tous les cas, celle  d’un homme moderne; j’entends la faculté de ruminer… Mărturisesc că lectura în limba franceză m-a fascinat, m-a luminat şi m-a întristat. Dincolo de tristeţe. Scrisă la Nice, în 1886, manuscrisul a fost primit cu mari rezerve și a fost tipărit pe cheltuiala autorului.
Vreau să insist  pe stilul scriiturii, care relevă un autor atras de limpezire, de transparenţa cristalină, după cum remarcă însăşi traducătoarea, profesor la Facultatea de litere din Dijon. Îndrăgostit iremediabil de perioada amplă, utilizată în discursurile, elegant declamate de oratorii antici, critic al creştinismului, Frédéric Nietzsche  şi-a  găzduit, fără reţineri, ideile în matca amplelor perioade. Traducătoarea  îşi recunoaşte un soi de neputinţă vizavi de acest aspect, avertizând cititorul că a fost nevoie să fragmenteze asemenea fineţuri antice pentru a-i permite să poată citi şi înţelege ceva, dar jură că nu a atentat- deşi  traduttore tradittore– la fragmentele de bravură, la virulenţă,  insolenţă, expresiile urii şi dispreţului, şi rareori, la muzicaliatatea care aminteşte de Zarathoustra. Ca să vă faceţi o idee despre asemenea bijuterie, voi recurge, cu voluptate, la câteva citate.  Astfel, în prefaţă, autorul  mărturiseşte:
“Presupunând că adevărul e o femeie, nu ar fi cazul  să admitem ca filozofii, în măsura în care au fost constructori ai propriilor sisteme, n-au priceput nimic din femeie?”  Prejudecăţile filozofilor, Spiritul liber, Fenomenul religios, Maxime şi aforisme, Contribuţie la o istorie naturală a moralei, Noi, savanţii, Virtuţile noastre, Popoarele şi patriile, Ce este aristocraţia? reprezintă subiecte asupra cărora  se opreşte, cu o sinceritate dureros de debordantă, filozoful  controversat care, poate pe nedrept, a fost asociat cu o anume parte a istoriei omenirii şi, mai cu seamă, cu personaje malefice din războaiele mondiale. Există, pe parcursul cărţii, câteva pagini extrem de interesante şi elogioase la adresa evreilor, consideraţi o rasă superioară şi puternică. Ce-a gândit, ce-a scris filozoful şi ce-a înţeles personajul paranoic, Hitler? Concluziile le trageţi singuri, dacă veţi citi cartea. Pagini memorabile, sensibile şi profunde, cele referitoare la femeie, specie total diferită de bărbat şi, cum și aici,  facem casă de piatră cu iubirea, iată o zicere a filozofului despre iubire: “Înţelegem că femeia clarvăzătoare, în materie de suferinţă şi, în mod nefericit, lacomă de a salva şi de a se salva dincolo de ceea ce forţele îi permit, e pasionată să-şi consume cascadele de nesfârşită milă, de devotament absolut, pe care mulţimea, şi mai cu seamă  mulţimea pioasă, nu o pricepe şi-i conferă bizare interpretări pline de suferinţă.  Asemenea milă, de fiecare dată, îşi proiectează iluzii de ceea ce ar putea: femeia vrea să creadă că nimic nu e imposibil în iubire şi îşi duce propria supersitiţie. Vai! Cel ce sondează însă atent inimile ghiceşte că cea mai puternică iubire e săracă, neputincioasă, pretenţioasă, neîndemânatică şi, mai degrabă capabilă să distrugă decât să salveze. E posibil ca sub legenda sfântă a lui Isus să se ascundă unul din cazurile cele mai dramatice ale martiriului pe care-l îndură cel ce cunoaşte iubirea, martiriul inimii inocente şi profund avide de iubirea omenească, acea fiinţă care cerea să iubească şi să fie iubită, nimic mai mult, dar o cerea nebuneşte, cu teribile strigăte de mânie împotriva celor ce-i refuzau şi-şi refuzau iubirea; de fapt , istoria nefericitului însetat de iubire, care a trebuit să inventeze Infernul pentru a-i trimite acolo pe cei ce nu vroiau să-l iubească, şi care pricepând ce e iubirea omenească, a trebui să-l inventeze pe Dumnezeu care să fie numai iubire şi căruia să-i fie milă de omul atât de nefericit şi ignorant! ”
Iar eu nu sper decât ca un asemenea citat să convingă cititorul să caute versiunea românească de la noi. :))

De ce …

Mângîiem scoarţa înţepătoare sau catifelată a copacilor?
Gestul spontan de mângâiere a trunchiurilor de arbori e, mai degrabă, tendinţa de revenire la senzaţii primare, gest prin care încercăm să regăsim fiinţe apropiate sau pur şi simplu reacţie de apărare la izolari dictate de ritmul vieţii citadine…

Să ne reauzim cu bine şi veşti minunate săptămâna viitoare,