Category Archives: Să fim copaci!

De ce …

Mângîiem scoarţa înţepătoare sau catifelată a copacilor?
Gestul spontan de mângâiere a trunchiurilor de arbori e, mai degrabă, tendinţa de revenire la senzaţii primare, gest prin care încercăm să regăsim fiinţe apropiate sau pur şi simplu reacţie de apărare la izolari dictate de ritmul vieţii citadine…

Să ne reauzim cu bine şi veşti minunate săptămâna viitoare,

Advertisements

Mărul care s-a prăbuşit lângă mine…

Copacul cu mere, verzi şi rotunde, ascunse în răsfăţul de frunze… ! Cu  o coamă rotundă şi crengi  aplecate la pământ, sub povara fructelor împlinite. Oarecum pitic, într-o imensitate de verde, străjuia  la poarta unei liniştii ireale. Îl priveam nedumerită şi încântată, speriată  de atâta verde, de atâta linişte, mirată şi neîncrezătoare că e posibil să existe un asemenea loc,  în lumea pe care o cunosc totuşi atât de puţin şi de fragmentar. Nu mă înduram să plec din faţa lui, căci ceva îmi răscolea inima din cauza  frumuseţii şi blândeţei. Paradoxal, constatam că în clipele prea frumoase, se răzvrăteşte ceva în mine şi un soi de frustrare mă împiedică să gust deplina armonie, ca şi cum m-aş aştepta ca în clipa următoare să se petreacă ceva inevitabil rău

(cunoaşteţi prea bine legea echilibrului  din minusculul univers în care ne respirăm puţinătatea zilelor). M-am îndepărtat de lângă mărul doldora de mere, gândindu-mă la dăruirea lui  faţă de locul ce-l găzduia, faţă de oamenii care-l îngrijiseră de-a lungul anilor(mi s-a spus că era bătrân). După un timp a început să plouă, în rafale, ploaie răpăită, cu şiroaie nesfârşite. Înstinctiv, am simţit mărul pitic şi am făcut cale întoarsă, prin ploaie, fericită că nu am umbrelă. M-am oprit în dreptul lui: era bântuit de rafale de vânt şi de şiroaiele de ploaie, iar eu m-am adăpostit, vizavi,  pe o terasă, cu dorinţa de a-l  privi minute în şir. Cât timp?  Aproape uitasem cine sunt sau ce caut acolo, practic, adormisem cu ochii deschişi, dar nu visam. Mă obişnuisem cu rafalele, cu stropii ce-mi şficuiau obrajii şi credeam că sunt femeia de ploaie, fără contur, fără gânduri, fără determinări, simplă curgere de sus în jos, sărut între cer şi pământ. Speram că ploaia să fie infinită şi să rămân, în faţa copacului să-l privesc, să mă privească, într-o tăcere în care vorbele nu-şi mai au rost. Doar că peste rafale şi  picături de ploaie, din alt univers, un suspin neştiut, un  şuierat în surdină, m-a trezit din ce nu visam.  Am privit la dreapta, la stânga, în sus şi în jos, de unde vine zgomotul, însă totul părea neschimbat, deşi  simţeam cum se apropie şi vrea să mă  trezească. Nu mai priveam  copacul măr, speriată de ce se întâmpla cu simţurile mele. Ce s-a petrecut a fost fulgerător, iar eu nici nu am apucat să respir sentimentul de nesiguranţă, că jumătatea dreaptă a mărului s-a  şi dus la pământ. O ploaie de mere rotunde, verzi a acoperit totul cu tresăriri de ping-pong. Mă dureau ochii şi continuam să privesc cealaltă jumătate de copac, înţesată cu fructe şi nu  puteam pricepe de ce asistasem, neputincioasă, la moartea unui copac? Trebuia să plec, dar nu mă puteam mişca, îngrozită că am să calc peste merele răspândite pretutindeni(pământul se acoperise de mere, un covor catifelat şi verde). Nu ştiam ce mă doare, dar mi-am spus că, ori de câte ori, cunosc un om, trebuie să-l rog să plantăm, împreună, un copac, şi eu am să mă gândesc, la copacul care a murit, la  câţiva metri de mine. A doua zi, am aflat că şi jumătatea stângă a  copacului măr s-a prăbuşit…

Gând răsfrânt

Miros de toamnă spăimoasă!
Plopul uriaş- cât de bătrân o fi?- şopteşte frunze pe creasta vântului sau îşi adună lângă trup crengi tremurânde, sub avalanşa de galben. Verde e numai un strop în oceanul galben cu irizaţii ciocolatii. Din spatele ferestrei, simt susur suprapus pe scârţâitul trist al braţelor lemnoase, o simfonie îndrăgostită de bagheta vântului.

Iedera, de pe gardul metalic, cocoţată  inconştient pe tulpină, pe crengi: roşie, ruginie, catifelată şi pufoasă! Un colţ  de viaţă în care palpită sângele hrănit cu esenţe de gânduri, de vise, de zile şi nopţi devorate de timp.

Din nou tăcerea vindecă, purifică sau alină.
Plopul, uriaş neclintit printre arţarii liberi, răzleţi, arbuştii piperniciţi ce-şi ridică nevolnic fruntea spre lumină, brazii mai mici sau mai mari, răspândiţi cum le-a fost scris. Din spatele ferestrei, nu-i văd coroana, doar de-aş comite sacrilegiul aplecării, al schimbării de poziţie. Renunţare la armonia iniţială.
Lumina se prelinge sinuos pe fruntea frunzelor verzi, galbene, roşii sau ruginii: frunze timide, fie pe aripa vântului, fie pe geana luminii imprevizibile.
Liniştea răscoleşte, apoi reconfortează şi vindecă.
Plopul uriaş!
De când îl ştiu? Câte dimineţi mi-a fost tovarăş?
De ce să-l tai? Da, de bătrân ce e, într-o bună zi s-ar putea prăbuşi: în cădere, ar putea dărâma casa. Mai are timp? Mai am timp?
Nu mi-e de mine, cât de el! Scrutează zările… atât de sus, atât de departe!

Flori şi o pădure de leurdă

Am continuat plimbarea prin ţinutul Târgoviştei şi aparatul foto a sărutat chipuri cu petale de flori răspândite prin mai multe locuri şi frunze de copaci plesnind de sănătatea verde a unei păduri magice, aproape de mănăstirea Nucet, unde am poposit mai mult.

Linişte nefiresc de firească, răcoare, lumină aurie cernută cu grijă prin fiecare frunză de copac,un izvor cu apă rece, gustoasă fac depline bucuria şi armonia,resimţite  în cele câteva ore de miracol al simplităţii şi al normalităţii.

După-amiaza unui copac

…înconjurat de zăpadă…

Alături de alţi copaci, sub un soare care  mai mult se ghicea, din spatele norilor groşi şi pufoşi,  mi-a dat bineţe un copac!

V-am spus că privesc  plină de curiozitate copacii?  Mă fascinează limbajul lor… Copacii din bătrânul Cişmigiu îmi par copaci aristocraţi:  au clasă. Tulpina , coroana , statura  impun. Seamănă cu rarii aristocraţi supravieţuitori din Bucureştiul,  impostor de azi . Când am răgăz, mă opresc să-i privesc.

♦ Văzut de aproape, părea un bătrânel ce-avea îndesată pe frunte, căciula de zăpadă.

♦ Pe aleea scriitorilor, Caragiale cu două rânduri de căciuli: una modelată în piatră, cealaltă de zăpadă presărată cu steluţe colorate de lumina blândă a unui amurg ce se apropia, privea întrebător spre coroana vecinilor copaci.

♦ Eminescu…! Avea şi el tichie de zăpadă, dar…cine o fi fost fiinţa inconştientă care i-a pictat obrajii  ca unui biet clovn? Are cineva grijă de  busturile sculptate în piatră?

♦ O frunză-lacrimă neştearsă  a toamnei stătea stingheră pe-o alee…

Aproape de rădăcină

Îmi plac copacii ! De câte ori am ocazia, mă apropii de ei, le mângâi scoarţa, le şoptesc despre nedumeririle mele. Copacii, ca şi oamenii, îşi au istoriile lor: în ultima vreme din ce în ce mai dramatice… Să nu dăm însă vreo şansă tristeţilor neproductive, să le lăsăm să ne invadeze în vreun fel şi să privim la frumuseţea naturii ale cărei detalii ne scapă prea uşor şi să ne gândim cât de asemănători suntem noi cu copacii. Câţi dintre noi pot ocroti necondiţionat tot ceea ce e delicat şi într-un anume fel fragil? Am surprins nu demult această imagine şi nu ştiu de ce acum, când am revăzut-o , mi-au venit în minte aceste rânduri…

IMG_6926

Să fiţi iubiţi!

Cine aude tăcerea…:))

Când am decis să poposesc Pe canapeaua Catiei, intenţia și gândul au fost precise: să-mi ascult gânduri, dorinţe, fără un plan stabilit: spontaneitatea sau toana de moment  vor aduce cuvintele.
Azi, despre o întâmplare din copilărie. Să fi avut  12-13 ani, îmi plăceau spectacolele de circ din  sala Circului de Stat, vecin cu vechiul cartier Teiul Doamnei. Din numerele, pe care în mintea mea de copil speram să le pot face şi eu, cel mai la atrăgător îmi părea acela în care un acrobat stătea în picioare, preţ de câteva secunde sau minute ??!! pe o minge. Așa  că, într-o nu știu cât de bună zi de primăvară, bucuroasă că-mi terminasem lecţiile şi aveam timp și de zbenguială, m-a pus necuratul la încercare, asta și pentru că  aveam interdicţia să ies pe stradă-făcusem deja câteva nefăcute-  să-mi fac numărul.  Bunica era pe undeva pe la bucătărie, părinţii la lucru. Mi-am luat  mingea de volei și am zbughit-o  în spatele casei: zîmbeam  mulţumită de curtea asfaltată, fără denivelări. Priveam soarele: strălucea blând și-i şopteam corcoduşului cu ochi verzi: ” Să vezi că pot!”  Mingea aştepta. Nerăbdarea mă împingea de la spate. M-am apropiat, m-am urcat: întâi un picior, apoi celălalt. Soarele şi-a pus mâna la ochi și corcoduşul a oftat, iar eu n-am mai văzut nimic. Țipătul însă a zburat din mine, pasăre rănită de arsura lipită de umăr. Câteva minute n-am mai știut de mine, apoi m-am trezit în casă, culcată pe canapeaua din sufragerie. Bunica avea ochii în lacrimi: mi-a pus  o pungă  cu gheaţă pe umăr, m-a mângâiat pe frunte şi mi-a zis: ” Bine că nu ţi-ai spart capul, dar umărul precis nu mai e la locul lui.” Mă durea tare și nu pricepeam cum de nu mi-a ieşit. Procedasem, exact, ca acrobatul de la circ. O lună și jumătate, am stat cu umărul în ghips. După ce a trecut durerea, am avut totuși un sentiment de mulțumire, c-am încercat. 

De-atunci, mi s-a mai întâmplat să tot cad, m-am ridicat şi-am dialogat cu sufletul,  am spus NU tendinţelor zgomotoase și rumorii de-afară. Am  adus, aici, Canapeaua: auziți tăcerea? Cine o aude are noroc ca un copac pictat, Toamnă. :))

dsc00526

O duminică frumoasă !