Monthly Archives: February 2009

Comoara dimineţii!

Pleoapele  flutură delicat  asemeni unor aripi abia născute. Trupul se modelează după conturul aşternutului mătăsăs. Fiecare fibră se relaxează şi desenează un zâmbet auriu ce va lumina întreaga zi. Gândurile încearcă să se îmbulzească la uşa conştiinţei. Nu deschid ochii. O mică stratagemă, menită să prelungească clipa hotărâtoare dintre somn şi trezie. Nu vreau să-mi simt încă trupul. Îl las în mătasea aşternutului. Să strâng toate gândurile în mănunchi şi să le duc mai departe de mine. Sunt hotărâtă să ţin doar pentru mine Clipa asta! Să fie doar a mea! Să n-o împart cu nimeni: nici măcar cu propriile gânduri. Cu siguranţă că ar devora-o! Aşa că mă concentrez asupra acelui zâmbet auriu. E singurul care contează Acum! El e cel care va desena întreaga mea zi. Las pleoapele să se răsfeţe în zbaterea lor lină… Las trupul să se risipească în căldura viselor coapte , las aşternutul mătăsos să -mi mângâie epiderma cu degete de catifea… Privesc apoi sufletul meu. Atent, minuţios . Chiar riguruos! Ce straniu mi se pare totul! E ca şi cum nu l-aş cunoaşte! Se uită la mine şi zâmbeşte: curat, deschis! E ca un un prunc abia născut! E fără amintiri, e mic, e delicat! Şi tot zâmbeşte.  Mă înfioară o asemenea imagine. Dar  îmi aduc aminte că e opţiunea mea. Exercţiul meu de ani de zile. Îl privesc  şi mă înduioşează aşteptarea, dar mai ales ochii  lui. Îmi spun că mă aşteaptă să îl iau cu mine, acum la începutul unei noi zile. Acum când mă trezesc din noaptea care abia a trecut. Mă aplec şi îl culeg ca pe o floare. Doamne, cât e de fragil! Voi avea mare grijă de el! Îl voi purta cu mine şi îl voi privi mereu… Ştiu de ce anume are nevoie. Respir adânc şi pleoapele se deschid . Lumina soarelui invadează dormitorul şi liniştea din casă e leagănul în care mă mai răsfăţ. Preţ de câteva minute! Apoi mă trezesc. Sunt fericită! O nouă zi! Un zâmbet auriu! Un suflet prunc! Un exerciţiu efectuat de multă vreme! Ceva menit să îmi reamintească de bucuria fiecărei zile, de şansele pe care le am, dar mai ales de acel prunc ce are bucuria să se nască în fiecare dimineaţă.

Să fiţi, iubiţi!


Facerea unei cărţi[II]

Primăvara, care stă să înflorească, îmi provoacă pe lângă acea stare specifică de agitaţie şi emoţia că în curând va apare noul meu roman.  Perioada care abia a trecut a fost pigmentată de întâmplări neaşteptate, dar una peste alta visul va fi dus la bun sfârşit, iar eu voi mai finaliza un proiect. Nu aş fi continuat dacă nu aş fi avut semnale din partea voastră . Semnale de suflet! Drept pentru care mă gândesc să vă fac părtaşi la opţiunea mea. Vă prezint trei variante de coperte şi voi îmi  scrieţi care vi se pare cea mai potrivită. În fond e vorba de ceva ce o să vă aparţină , celor care o veţi dori, nu? Azi trebuie să mă decid asupra unei  variante…

picture-1

picture-2picture-3 Anumite elemente se vor mai schimba, dar ideea cam asta ar fi.

Chirurgie

Întotdeauna m-am gândit la perfecţiunea naturii. Legile naturale sunt aplicate riguros , fără ca vreun judecător inamovibil să dea o soluţie mai mult sau mai puţin arbitrară.  Sigur că se poate invoca argumentul că nici în natură legile nu sunt  întotdeauna  respectate.  E adevărat, dar se ştie că singurul duşman redutabil al naturii e omul.  Şi fără să am vreun obstacol în cale ajung la natura umană: fascinantă, cu peisaje contradictorii, dar singura menită să năucească. Nu neapărat în sensul bun! Te poţi pierde cu uşurinţă în labirintul, uneori fără ieşire al acesteia. O anume experienţă de viaţă ajută  să te poţi orienta şi până la urmă lumina de afară se întrevede. Dar ce se întâmplă atunci când dorinţa imensă de a ajuta pune stăpânire pe voinţa şi mai ales pe spiritul de conservare?  Şi mă întreb din ce material ar trebui să fie ţesută ideea că până la urmă, atunci când se produce o greşeală , cineva ar  trebui să înveţe ceva?  Cât de multe şanse trebuie să oferim celor pe care vrem să-i ajutăm? Şi până unde trebuie să persistăm cu ideea că natura umană e atât de desăvârşită, chiar şi în starea ei de disfuncţie,  încât e imposibil să nu strălucească printr-un cotlon vreun diamant mai mult sau mai puţin şlefuit. De-a lungul timpului m-am ameţit cu ideea că e imposibil ca atunci când cineva greşeşte într-un fel sau altul (şi greşeala e inevitabilă) să nu înveţe ceva.  Şi mai m-am ameţit ani buni cu ideea că dând toate şansele posibile , – chiar şi atunci când se produce un prejudiciu (material sau afectiv)- celor pe care-i considerăm prieteni, se poate realiza minunea ca cineva să înţeleagă şi astfel perfecţiunea unei legi să strălucească.  Aşa ca în natură!  Trebuie să constat că în anume împrejurări o astfel de idee  devine utopie.  Şi ca atare situaţia poate scăpa de sub control.  Acea natură umană distorsionată din varii motive, nu numai că nu revine la armonia iniţială, la acea stare de echilibru şi înţelegere , ci dimpotrivă se revoltă atât de tare încât produce haos.  E o situaţie extremă, urgentă.  Şi ca atare  se impune o operaţie.  Singurul instrument care mai poate ajuta e bisturiul. Trebuie curăţat locul cu rapiditate. Altminteri se produce contaminarea. Concluzia?  Nu întotdeauna tratamentul blândeţii, al pilulelor de şanse acordate  duc la vindecarea unei naturi bolnave. Şi astfel se constată că şansele acordate una după alta sunt apă de ploaie şi persoana pe care ai vrut să o ajuţi din toată inima e mai bolnavă ca oricând.  Prin urmare ,  deşi operaţiile mă oripilează,  nu pot să nu accept ideea că intervenţiile chirurgicale  sunt utile atunci când alte soluţii nu mai sunt. Vreau doar să pledez pentru sănătatea personală  menită  iată ,  să ne salveze de la contaminarea cu un suflet , cu o natură bolnavă.  Să fim atenţi!

O duminică frumoasă !

.

Exerciţiu de comunicare

Soarele luminează şi încălzeşte pământul. Luna şi stelele ţes şi ele  raze ce mângâie delicat . Picăturile de ploaie fac să mustească sevele din adânc. Căldura ne risipeşte fiinţa! Frigul ne strânge epiderma. Florile ne zâmbesc o secundă! Frunzele se alintă câteva minute  -anotimp!  Noi , oamenii, ne lovim zi de zi, unii de alţii: mai în glumă , mai în serios! Uneori uităm să zâmbim! Mai ales atunci când ne macină ideea că vorba noastră nu reuşeşte  să provoace răspunsul aprobat de măria-sa, EUL nostru! Nu putem admite că poate cuvântul nostru nu ajunge acolo unde ne imaginăm noi. Sau că în calea lui se loveşte de tot felul de obstacole şi până la urmă devine şchiop şi orb şi e ca oiştea-n gard. E clipa când suferim şi ne revoltăm şi spunem acele vorbe infantile: “De ce?  Nu pricep! Eu am vrut să spun altceva.” Puţini sunt cei care scapă de apăsarea unor astfel de clipe. Într-un anume sens e firesc să se întâmple aşa. Numai julindu-ne la genunchi, aşa cum se întâmpla în copilărie, putem preţui dragele noastre picioare. Când eram de-o şchioapă mă loveam deseori . Nu aveam cum să scap: mă urcam pe garduri, în copaci sau alergam pe străduţele întortocheate ale copilăriei . Aveam mai tot timpul răni la genunchi şi de cele mai multe ori nu aveam răbdare să se vindece , că le şi luam coaja. Mă ardea dorul de pielea mea netedă. Chiar dacă uneori curgea puţin sânge, nu-mi păsa! De cele mai multe ori, rămânea o pată mai maronie , care apoi , în timp, dispărea. Învăţam astfel să-mi monitorizez durerea. Şi porneam aproape inconştient de la mine însămi. Eu vorbeam -comunicam cu mine despre durerea personală. Apoi continuam să mă joc: să râd din toată inima şi să vorbesc cu cei din jurul meu. Vorbeam mult, vorbeam puţin! Apoi am învăţat să vorbesc cât trebuie. Apoi am urât cuvântul ” trebuie“! L-am îndrăgit pe  “Vreau“! A venit acel timp când m-am răsfăţat la căldura lui.  M-am jucat deseori cu exprimări de felul: “Trebuie să fac ce vreau!” sau “Vreau să fac ce trebuie! ” Dar indiferent de ce anume am trăit, am realizat că nimic din ceea ce fac nu are sens dacă nu COMUNIC, dacă nu DIALOGHEZ.  Chiar şi atunci când am avut un monolog, m-am adresat unui interlocutor ce se afla dincolo de mine. Trăim într-un univers în care suntem conectaţi la mii şi mii de surse. Să închidem ochii preţ de câteva secunde şi să ascultăm în linişte tăcerea. Vom auzi şi vom vedea mii şi mii de lumi. Mii şi mii de vorbe! Câte din ele însă le vom înţelege? Iar dacă Soarele, Luna, florile, frunzele înţeleg toate astea, noi,  oamenii, de ce ne împotrivim şuvoiului de vorbe care ne ard pe dinăuntru ? De ce ne e frică de cuvinte să le rostim , atunci când le simţim? Să nu-mi spuneţi : “de teama de a nu fi răniţi! ” Dacă în copilărie nu ne era teamă de rănile jocului, chiar dacă ne durea poate puţin, cum e posibil , ca adulţi fiind , să ne mai temem? De vorbele noastre, de gândurile noastre , dar mai presus de toate de sentimentele noastre?  Dacă nu e comunicare , nu e nimic!   Mai ales atunci când ne alegem cu mare grijă vorbele, ca nu cumva să fim prea transparenţi.  Nu pledez pentru ceva anume, ci doar încerc să spun că cel mai subtil test de comunicare ni-l oferă însăşi natura. Soarele, luna , stelele, florile, frunzele…

Să fiţi iubiţi şi mai ales să nu uitaţi să spuneţi celor dragi acele vorbe care provoacă temerea că aţi  putea fi consideraţi slabi! Sentimentele exprimate prin vorbe simple şi clare nu sunt  o dovadă de slăbiciune… Dimpotrivă! Fapte gesturi sunt o planta a cărei sevă vine din rădăcina comunicării.

img_57791

Parfum de răşină, zăpadă şi cai

Zăpadă!
Zăpadă nesfârșită. Peste întinsele păduri. Undeva, în estul extrem al Norvegiei. O cabană pierdută printre copaci, la câteva sute de metri de o şosea îngustă.  Trond Sander, un bărbat de  67 de ani, hotărât să trăiască singur. Aici. El și  câinele care răspunde, dând din coadă, la apelativul Lyra . Un loc, unde zgomotul nu pătrunde. Fără telefon, fără televizor. Ascultă totuși un post de radio BBC World Service pe care-l preţuieşte, pentru că nu spune nimic despre Norvegia. Prin urmare, ştirile nu au cum să-i afecteze viziunea asupra lumii. L-a luat cu el și pe Dickens. În fiecare dimineaţă, își bea ceaiul cu David Copperfield.


Am redat din atmosfera romanului La furat de cai de Per Petterson, editura Univers, colecţiile Cotidianul. O carte care îmi dăruie sentimentul că mă aflu în mijlocul pădurii atemporale, că mângâi scoarţa mestecenilor sau mă încânt de parfumul de răşină al copacilor tăiaţi pentru lemne. Romancierul îmi permite generos  “să locuiesc” câteva zile, într-o cabana simplă, lipsită de confort, dar caldă alături de personajul său, Trond Sander. Mirajul aprinderii  focului în sobă, flăcările strălucitoare care mângâie ascunsele unghere, micul dejun stropit, din belşug, cu parfum de cafea şi pâine prăjită, mă poartă  în lumea, după care tânjesc și îmi conferă certitudinea că lectura reprezintă magia libertăţii și a singurătăţii. Numai singur poţi fi liber…

Scriitorul norvegian Per Petterson are vorba simplă, cu învelişul rece şi miezul cald. Pictează onest sufletul nordic ale bărbatului care nu se rătăceşte printre culori rozalii și ale cărui trăiri nu au fundiţe sau zâmbete mediteraneene specifice ținuturilor cu soare din belşug.
Romanul La furat de cai mi-a adus aminte de tinereţe, la vremea când tânjeam
după reprezentări masculine ceva mai nordice, sătulă de tipologii dâmboviţene, garnisite cu refulări freudiene.

Trond Sander împleteşte prezent şi trecut cu migala pescarului pasionat care își confecţionează singur plasa de pescuit. Nu-i vorbă, chiar Trond pescuieşte păstrăvi de toată frumnuseţea din lacul aflat în apropierea cabanei. Și cu cât har!
Un roman pe care l-am lecturat cu ochii sufletului, ba chiar “am auzit” vorbele lui Trond, rostite  grav şi plăcut, încât aproape că “m-am îndrăgostit”, așa cum  făceam în tinereţe, la vremea când îmi croiam eroii după filme sau cărţi. 

De ce  La furat de cai?  Un titlu cu atributele unei chei magice, care deschide porţi  bine ferecate. O amintire: Trond şi prietenul lui din copilărie vor să alerge cocoţaţi pe cai, iar singura posibilitate e să îi ia(fure) de la un bogătaş,  atât cât să-şi vadă visul cu ochii. Se dovedeşte însă o acţiune complicată, materializată pentru Trond cu nişte căzături dureroase, iar pentru prietenul lui cu o dramă în familie. Amintirea îl urmăreşte şi nu poate să scape nici în izolarea pe care şi-a ales-o. Poate?! Tocmai pentru că nu vrea.

La furat de cai  sună ca o incantaţie menită să aducă dorinţele, din vis în realitate. O lectură care mi-a reamintit gustul tinereţii, nostalgia după modele la care tânjeam într-un peisaj eclectic şi băşcălios. De aceea, o astfel de abordare a lecturii. Cine însă este interesat să se informeze, cu metodă, de un best-seller, poate apela la numeroase cronici de pe internet. Personal,  am punctat starea provocată de  lectura unui text radiografie a tinereţii  sufletului, un imperceptibil suspin al inocenţei, oglinda unui bărbat care îşi măsoară pulsiunile cu un barometru credincios sufletului, risipit pe fiecare milimetru de epidermă. La sfârşit, mi-am zis: ce şansă să “întâlnesc” un scriitor prieten căruia sper să i se mai  traducă şi alte romane:

180px-per-petterson-author

Cenuşă în gură şi nisip în pantofi– Povestiri

Ekkoland -roman

Spre Siberia-roman





Sentimental mood

La sfârşitul unei zile în care mai toată lumea s-a gândit la …sentimente, puţin jazz!

Noapte bună!

Amintiţi-vă de Valentin!

♣ De cele mai multe ori, visele mele sunt colorate. Cel din noaptea care a trecut a fost verde. Peisaje verzi, vorbe verzi. L-am visat pe Valentin. Nu era singur. Îl însoţea un tânăr căruia el îi spunea Dragobete.  Erau tare veseli amândoi şi povesteau câte şi mai câte! S-au oprit câteva secunde şi fiecare a spus câteva vorbe. Le-am auzit limpede! Dragobete a spus:  “ Eu o să mai trec pe aici, pe 24 februarie! Numele meu s-a născut din cuvântul dragoste. Sunt fiul Babei Dochia.”  Apoi s-a uitat la prietenul lui, Valentin, care a zâmbit şi a spus  simplu:” Amintiţi-vă de Valentin! Vă iubesc!