Monthly Archives: February 2009

Comoara dimineţii

Pleoapele  flutură delicat  asemeni unor aripi abia născute. Trupul se modelează după conturul aşternutului mătăsăs. Fiecare fibră se relaxează şi desenează un zâmbet auriu ce va lumina întreaga zi. Gândurile încearcă să se îmbulzească la uşa conştiinţei. Nu deschid ochii. O mică stratagemă, menită să prelungească clipa hotărâtoare dintre somn şi trezie. Nu vreau să-mi simt încă trupul. Îl las în mătasea aşternutului. Să strâng toate gândurile în mănunchi şi să le duc mai departe de mine. Sunt hotărâtă să ţin doar pentru mine Clipa asta! Să fie doar a mea! Să n-o împart cu nimeni: nici măcar cu propriile gânduri. Cu siguranţă că ar devora-o! Aşa că mă concentrez asupra acelui zâmbet auriu. E singurul care contează Acum! El e cel care va desena întreaga mea zi. Las pleoapele să se răsfeţe în zbaterea lor lină… Las trupul să se risipească în căldura viselor coapte , las aşternutul mătăsos să -mi mângâie epiderma cu degete de catifea… Privesc apoi sufletul meu. Atent, minuţios . Chiar riguruos! Ce straniu mi se pare totul! E ca şi cum nu l-aş cunoaşte! Se uită la mine şi zâmbeşte: curat, deschis! E ca un un prunc abia născut! E fără amintiri, e mic, e delicat! Şi tot zâmbeşte.  Mă înfioară o asemenea imagine. Dar  îmi aduc aminte că e opţiunea mea. Exercţiul meu de ani de zile. Îl privesc  şi mă înduioşează aşteptarea, dar mai ales ochii  lui. Îmi spun că mă aşteaptă să îl iau cu mine, acum la începutul unei noi zile. Acum când mă trezesc din noaptea care abia a trecut. Mă aplec şi îl culeg ca pe o floare. Doamne, cât e de fragil! Voi avea mare grijă de el! Îl voi purta cu mine şi îl voi privi mereu… Ştiu de ce anume are nevoie. Respir adânc şi pleoapele se deschid . Lumina soarelui invadează dormitorul şi liniştea din casă e leagănul în care mă mai răsfăţ. Preţ de câteva minute! Apoi mă trezesc. Sunt fericită! O nouă zi! Un zâmbet auriu! Un suflet prunc! Un exerciţiu efectuat de multă vreme! Ceva menit să îmi reamintească de bucuria fiecărei zile, de şansele pe care le am, dar mai ales de acel prunc ce are bucuria să se nască în fiecare dimineaţă.

Să fiţi, iubiţi!


Advertisements

Facerea unei cărţi[II]

Primăvara, care stă să înflorească, îmi provoacă pe lângă acea stare specifică de agitaţie şi emoţia că în curând va apare noul meu roman.  Perioada care abia a trecut a fost pigmentată de întâmplări neaşteptate, dar una peste alta visul va fi dus la bun sfârşit, iar eu voi mai finaliza un proiect. Nu aş fi continuat dacă nu aş fi avut semnale din partea voastră . Semnale de suflet! Drept pentru care mă gândesc să vă fac părtaşi la opţiunea mea. Vă prezint trei variante de coperte şi voi îmi  scrieţi care vi se pare cea mai potrivită. În fond e vorba de ceva ce o să vă aparţină , celor care o veţi dori, nu? Azi trebuie să mă decid asupra unei  variante…

picture-1

picture-2picture-3 Anumite elemente se vor mai schimba, dar ideea cam asta ar fi.

Chirurgie

Întotdeauna m-am gândit la perfecţiunea naturii. Legile naturale sunt aplicate riguros , fără ca vreun judecător inamovibil să dea o soluţie mai mult sau mai puţin arbitrară.  Sigur că se poate invoca argumentul că nici în natură legile nu sunt  întotdeauna  respectate.  E adevărat, dar se ştie că singurul duşman redutabil al naturii e omul.  Şi fără să am vreun obstacol în cale ajung la natura umană: fascinantă, cu peisaje contradictorii, dar singura menită să năucească. Nu neapărat în sensul bun! Te poţi pierde cu uşurinţă în labirintul, uneori fără ieşire al acesteia. O anume experienţă de viaţă ajută  să te poţi orienta şi până la urmă lumina de afară se întrevede. Dar ce se întâmplă atunci când dorinţa imensă de a ajuta pune stăpânire pe voinţa şi mai ales pe spiritul de conservare?  Şi mă întreb din ce material ar trebui să fie ţesută ideea că până la urmă, atunci când se produce o greşeală , cineva ar  trebui să înveţe ceva?  Cât de multe şanse trebuie să oferim celor pe care vrem să-i ajutăm? Şi până unde trebuie să persistăm cu ideea că natura umană e atât de desăvârşită, chiar şi în starea ei de disfuncţie,  încât e imposibil să nu strălucească printr-un cotlon vreun diamant mai mult sau mai puţin şlefuit. De-a lungul timpului m-am ameţit cu ideea că e imposibil ca atunci când cineva greşeşte într-un fel sau altul (şi greşeala e inevitabilă) să nu înveţe ceva.  Şi mai m-am ameţit ani buni cu ideea că dând toate şansele posibile , – chiar şi atunci când se produce un prejudiciu (material sau afectiv)- celor pe care-i considerăm prieteni, se poate realiza minunea ca cineva să înţeleagă şi astfel perfecţiunea unei legi să strălucească.  Aşa ca în natură!  Trebuie să constat că în anume împrejurări o astfel de idee  devine utopie.  Şi ca atare situaţia poate scăpa de sub control.  Acea natură umană distorsionată din varii motive, nu numai că nu revine la armonia iniţială, la acea stare de echilibru şi înţelegere , ci dimpotrivă se revoltă atât de tare încât produce haos.  E o situaţie extremă, urgentă.  Şi ca atare  se impune o operaţie.  Singurul instrument care mai poate ajuta e bisturiul. Trebuie curăţat locul cu rapiditate. Altminteri se produce contaminarea. Concluzia?  Nu întotdeauna tratamentul blândeţii, al pilulelor de şanse acordate  duc la vindecarea unei naturi bolnave. Şi astfel se constată că şansele acordate una după alta sunt apă de ploaie şi persoana pe care ai vrut să o ajuţi din toată inima e mai bolnavă ca oricând.  Prin urmare ,  deşi operaţiile mă oripilează,  nu pot să nu accept ideea că intervenţiile chirurgicale  sunt utile atunci când alte soluţii nu mai sunt. Vreau doar să pledez pentru sănătatea personală  menită  iată ,  să ne salveze de la contaminarea cu un suflet , cu o natură bolnavă.  Să fim atenţi!

O duminică frumoasă !

.

Parfum de răşină, zăpadă şi cai

Zăpadă!
Zăpadă nesfârșită. Peste întinsele păduri. Undeva, în estul extrem al Norvegiei. O cabană pierdută printre copaci, la câteva sute de metri de o şosea îngustă.  Trond Sander, un bărbat de  67 de ani, hotărât să trăiască singur. Aici. El și  câinele care răspunde, dând din coadă, la apelativul Lyra . Un loc, unde zgomotul nu pătrunde. Fără telefon, fără televizor. Ascultă totuși un post de radio BBC World Service pe care-l preţuieşte, pentru că nu spune nimic despre Norvegia. Prin urmare, ştirile nu au cum să-i afecteze viziunea asupra lumii. L-a luat cu el și pe Dickens. În fiecare dimineaţă, își bea ceaiul cu David Copperfield.


Am redat din atmosfera romanului La furat de cai de Per Petterson, editura Univers, colecţiile Cotidianul. O carte care îmi dăruie sentimentul că mă aflu în mijlocul pădurii atemporale, că mângâi scoarţa mestecenilor sau mă încânt de parfumul de răşină al copacilor tăiaţi pentru lemne. Romancierul îmi permite generos  “să locuiesc” câteva zile, într-o cabana simplă, lipsită de confort, dar caldă alături de personajul său, Trond Sander. Mirajul aprinderii  focului în sobă, flăcările strălucitoare care mângâie ascunsele unghere, micul dejun stropit, din belşug, cu parfum de cafea şi pâine prăjită, mă poartă  în lumea, după care tânjesc și îmi conferă certitudinea că lectura reprezintă magia libertăţii și a singurătăţii. Numai singur poţi fi liber…

Scriitorul norvegian Per Petterson are vorba simplă, cu învelişul rece şi miezul cald. Pictează onest sufletul nordic ale bărbatului care nu se rătăceşte printre culori rozalii și ale cărui trăiri nu au fundiţe sau zâmbete mediteraneene specifice ținuturilor cu soare din belşug.
Romanul La furat de cai mi-a adus aminte de tinereţe, la vremea când tânjeam
după reprezentări masculine ceva mai nordice, sătulă de tipologii dâmboviţene, garnisite cu refulări freudiene.

Trond Sander împleteşte prezent şi trecut cu migala pescarului pasionat care își confecţionează singur plasa de pescuit. Nu-i vorbă, chiar Trond pescuieşte păstrăvi de toată frumnuseţea din lacul aflat în apropierea cabanei. Și cu cât har!
Un roman pe care l-am lecturat cu ochii sufletului, ba chiar “am auzit” vorbele lui Trond, rostite  grav şi plăcut, încât aproape că “m-am îndrăgostit”, așa cum  făceam în tinereţe, la vremea când îmi croiam eroii după filme sau cărţi. 

De ce  La furat de cai?  Un titlu cu atributele unei chei magice, care deschide porţi  bine ferecate. O amintire: Trond şi prietenul lui din copilărie vor să alerge cocoţaţi pe cai, iar singura posibilitate e să îi ia(fure) de la un bogătaş,  atât cât să-şi vadă visul cu ochii. Se dovedeşte însă o acţiune complicată, materializată pentru Trond cu nişte căzături dureroase, iar pentru prietenul lui cu o dramă în familie. Amintirea îl urmăreşte şi nu poate să scape nici în izolarea pe care şi-a ales-o. Poate?! Tocmai pentru că nu vrea.

La furat de cai  sună ca o incantaţie menită să aducă dorinţele, din vis în realitate. O lectură care mi-a reamintit gustul tinereţii, nostalgia după modele la care tânjeam într-un peisaj eclectic şi băşcălios. De aceea, o astfel de abordare a lecturii. Cine însă este interesat să se informeze, cu metodă, de un best-seller, poate apela la numeroase cronici de pe internet. Personal,  am punctat starea provocată de  lectura unui text radiografie a tinereţii  sufletului, un imperceptibil suspin al inocenţei, oglinda unui bărbat care îşi măsoară pulsiunile cu un barometru credincios sufletului, risipit pe fiecare milimetru de epidermă. La sfârşit, mi-am zis: ce şansă să “întâlnesc” un scriitor prieten căruia sper să i se mai  traducă şi alte romane:

180px-per-petterson-author

Cenuşă în gură şi nisip în pantofi– Povestiri

Ekkoland -roman

Spre Siberia-roman





Amintiţi-vă de Valentin!

♣ De cele mai multe ori, visele mele sunt colorate. Cel din noaptea care a trecut a fost verde. Peisaje verzi, vorbe verzi. L-am visat pe Valentin. Nu era singur. Îl însoţea un tânăr căruia el îi spunea Dragobete.  Erau tare veseli amândoi şi povesteau câte şi mai câte! S-au oprit câteva secunde şi fiecare a spus câteva vorbe. Le-am auzit limpede! Dragobete a spus:  “ Eu o să mai trec pe aici, pe 24 februarie! Numele meu s-a născut din cuvântul dragoste. Sunt fiul Babei Dochia.”  Apoi s-a uitat la prietenul lui, Valentin, care a zâmbit şi a spus  simplu:” Amintiţi-vă de Valentin! Vă iubesc!

“Valoare naţională indestructibilă”

Sala Ateneului Român e un spaţiu binecuvântat. Frumuseţea acestuia  se adaugă tuturor evenimentelor care se desfăşoară sub cupola plină de culoare caldă şi armonioasă a clădirii. Un loc unde oamenii îşi expun chipul  strălucind de lumina ce vine din adâncul lor. Deseori mă duc la Ateneu şi nu de puţine ori urmăresc şi chipurile spectatorilor. Aseară mai mult ca oricând! Am observat că mai era un tânăr, nu departe de mine care urmărea şi el din când în când chipurile celor din sală. Eram o mulţime şi locul devenise  neâncăpător. omulfrumos-doarortodoxdanpuric1 Aseară m-am întâlnit cu Dan Puric. Ne-a vorbit din nou despre omul frumos. Despre România! Nu despre Românica. Despre valori!  Despre elite! Dar nu  despre cei care s-au ascuns în turnul lor de fildeş şi strigă vehement la noi toţi să-i recunoaştem ca elite. Dan Puric ne-a spus că elitele sunt de la ţăran până la cel mai rafinat intelectual. Am aflat totodată că valoarea presupune ierarhie. Iar ierarhia naşte cel mai special paradox: profunda generozitate. Tonul a fost pontos, glumeţ , dar tristeţea şi mai ales  responsabilitatea erau evidente. România nu este numai locul unde dezastrele se propagă fulgerător. Sunt şi oameni frumoşi care simt nevoia organică să respire un aer curat.  Sigur că nu a lipsit o referire importantă la Caragiale care spunea că un mârlan nu poate vedea luna. În schimb el o vede , căci luna e vioara, iar el e arcuşul. Ni s-a mai spus că e inacceptabil ca Eminescu să devină din poet naţional, unul judeţean şi chiar comunal. Avem puterea să depăşim starea de lehamite şi de băşcălie care ne sunt inoculate zi de zi de acele autorităţi în disoluţie. Putem să trecem peste spaimele că noi, ca cetăţeni, suntem expuşi celor mai inconştiente experimente (afirmaţiile îmi aparţin) şi să încercăm să rezistăm valului de venin care pătrunde peste tot. Spunea Dan Puric la un moment dat că în 1989 s-a tăiat capul năpârcei comuniste şi veninul ne-a împroşcat pe toţi. Cât adevăr! Eram aseară o mulţime de oameni înghesuiţi unii în alţii şi conştientizam poate, fiecare dintre noi, că cea mai cumplită criză e cea umană. Că între noi cei din sală şi omul de pe scenă era un dialog, o comunicare , că lumina acelei comunicări se suprapunea în mod aproape angelic cu lumina reflectoarelor, a fost încă o dovadă că oamenii pot fi frumoşi. Nici nu ştiu despre ce anume să vă mai povestesc… Vorbele au curs lin, aşa ca un izvor limpede. Am văzut pietrele lucioase, şlefuite admirabil de ape. Am avut certitudinea că doar aşa trebuie să simt şi să gândesc. Numai aşa pot continua , pot salva acea părticică din mine , numită suflet. Şi că doar sufletul contează! El e cel care mă motivează şi îmi dă bucuria imensă a fiecărei zile. Cât despre titlul acestui material, ni s-a relatat că în urmă cu câteva zile a venit la Teatrul Naţional o trupă de teatru vechi japonez şi pe cd-ul de prezentare, lângă numele unui artist scria:valoare naţională indestructibilă.  Mă grăbesc să citesc recenta apariţie a lui Dan Puric, Despre omul frumos , pe care am cumpărat-o aseară. Oricum ziua mea e mult mai frumoasă acum , iar amintirea acelor oameni care zâmbeau cald unii la alţii , mă face să rostesc şi să scriu acele vorbe ce aparţin unui Poet despre care o să scriu în curând: Păi nu mor caii, când vor câinii…

Petite fleur

Micuţa floare  şi o poveste pe care o citim toată viaţa…