Category Archives: Culorile şi starea de bine

Oaza de iubire…

Astăzi, când  toamna a muşcat cu poftă din sufletul meu, vă ofer  imagini surprinse la Palatul Mogoşoaia, cuibul năucitoarei femei pe care România a avut şansa să o plămădească, Martha Bibescu ale cărei cărţi, nu cred să mă satur, vreodată, a le citi.  Spunea frumoasa domniţă, prea încercată de viaţă că suferinţa este un loc geografic în care ne regăsim cu toţii.
Ieri, nu m-am simţit prea bine şi, m-am gândit la un leac, de fapt la locul ce, găsindu-se aşa de aproape de casa mea, îl vizitez, ori de câte ori sufletul cere: Palatul Mogoşoaia, situat la 11 km de Bucureşti, în comuna ce poartă numele nevestei  boierului Mogoş căruia i-au aparţinut şi domeniile cumpărate la sfârşit de  secolul XVII de Constantin Brâncoveanu. Un loc, în care mă regăsesc şi de unde revin cu sufletul zâmbitor. La un moment dat, o să scriu despre firele nevăzute ce mă trag spre  Oaza de iubire ce i-a pricinuit totuşi Marthei Bibescu atâta suferinţă.  Să las imaginile să povestească despre culori ce mi-au redat speranţa sau locuri ce m-au chemat să le străbat cu privirea întoarsă spre mine.

Verdele crud al parcului din faţa palatului

Lacul Mogoşoaia, afluent al râului Colentina

Perpetua nevoie de alb

Doream să mângâi leul din piatră, iar Toto, un căţel necunoscut, venit la Mogoşoaia cu stăpâna lui, a ţinut morţiş să facă  şi el o poză :)))

Uf, uff! Roşul ăsta…

Nevoia de copaci şi avioane

Şi podul…

Sub cupola bisericii de la Palatul Mogoşoaia, mi-au venit în minte cuvintele  Marthei Bibescu: În România, nimic nu are importanţă şi mi-am zis totuşi că ceva-ceva tot mai are importanţă.

O luminiţă virtuală la  cavoul familiei Bibescu

Frunze, lumini şi umbre…

O săptămână, dospind de gânduri bune şi frumoase!

Advertisements

***Matinală***

Pe canapeaua de culoarea spicului bine copt, nu ars, cotropită de perne de  diferite mărimi, se întâmplă să mai visez. În zorii necopţi, după un somn, nu ştiu cât de odihnitor, insuficient totuși pentru sărmanul trup supus masochismului din ultimile zile, îmi testez rezistenţa și respir liniştea, lipsită de vorbe ce obosesc. Apărată de perne pufoase, mătăsoase, privesc un cerul tăcut ce pare să se curme sub sclipirile farurilor de aterizare de pe aeroportul din apropiere. Fibră cu fibră, gust moliciunea pernelor, nici vorbă să readorm, căci aerul proaspăt din zori se dovedește cel mai tonifiant energizant, iar vaga răcoare  a dimineţii îmi limpezește privirea. Inventariez. Nuanţă cu nuanţă. Linii, detalii nu există. Încă nu s-au născut. Nu ştiu ce analogii diavoleşti se pot stabili între locul în care mă aflu şi farurile sclipitoare, cert e că am senzaţia că citesc pagini scrise pe culorile cerului. Lângă buza ferestrei, fâşii de negru zdrenţuit fâlfâie în foşnete surde ce emit caraghioase onomatopei, nici vesele, nici triste. Semnalează doar desuete repere. Dincolo de falduri sărăcăcioase, pare să nu mai existe obstacole sau bariere, iar privirea alunecă, nestingherită, pe un luciu de roşu, mov ce tresar pe aripi de păsări noctambule ce-şi caută insomniacul cuib. Pe falii de roşu sau mov, poposesc fără grijă sau spaimă, dar nu doresc să lungesc răsfăţul de culoare, căci cerul mai are de străbătut până la hotarul de faruri al căror flashuri tremură mereu la fel de straniu. Alunec, bucuroasă de singurătate și linişte. Vreau să fotografiez ce văd, să arunc balast de vorbe, presupuse simţiri, stări ce, oricum, se schimbă de la o clipă la alta. Fără a avea putința de a picta pe o pânză, mă folosesc de memoria retinei, pentru a reda un minuscul univers căruia să nu-i mai dau titlu,  aşa cum, adesea, o prietenă pictoriţă procedează în tablourile ei, reproşându-i bietului scriitor lacom de titlu că seamănă cu un orb care își caută calea, folosindu-se de baston.
Vedem ce iese ? :))

***
Ciocolatiul mătăsos al canapelei se risipește până în dreptul minusculei ferestre, dincolo de care cerul străbate, cuminte, drumul până la farurile pistei de aterizare de pe aeroportul din apropiere. Noaptea se consumă, fără regrete. Îşi adună blazată falduri sfâşiate, fără să-i pese că poate fi luată, fie ingenua cochetă, fie banala târfă pe care nu se cade s-o mai privești, în zori. Succesiune de negru, roşu şi violet se derulează, dureros de firesc, peste pânza tăcerii până la flashurile tremurânde ce indică un hotar, dincolo de care vise sau simplă imaginaţie desenează alte şi alte culori.

***

31 decembrie

 

 

Parfum de toamnă

Soare catifelat, frunză dospită, paşi desenaţi de copaci răbdători în iureşul unor întrebări fără răspuns! M-am odihnit cu mine, de mine. Când vorbe nu se mai aud, ochiul vrea să vadă, să simtă culoare, linie, contur. Respiraţia, ce zbatere molcomă peste aromele pământului dulci-acrişoare sau uşor înţepătoare! Sau clipa când paşii încremenesc de-atâta parfum iţit sub pământ, pe tremur de  frunze foşnitoare sau copaci cu ochi înroşiţi de frunze lacrimi! Am zăbovit, ducând involuntar o mână la piept,  să-mi potrivesc  respiraţia în parfum de toamnă…

edit later:

O melodie despre frunze…


Verde, albastru, alb

Câteva din culorile care m-au însoţit ieri, pe valea Dâmboviţei, între satele Cetăţeni şi Cotenesti, spre Schitul Cetăţuia Negru- Vodă.

Un drum croit printre stânci

Verde crud

Lumini şi umbre

Cine ştie povestea acestui copac?

Verde şi albastru

De sus

Tavanul peşterei -schit

Munţii palpită verde

Un călăreţ pe care îl ating cu bucurie

Căci drumul până la el e mirific

Stânci mângâiate de soare

Un cocoş indiferent

O casă din satul de romi de la poalele muntelui…

-Va urma-

O zi frumoasă!

Din nou despre culori

Cum aş putea să nu mă simt binecuvântată, dacă, în fiecare dimineaţă, am parte de asemenea culori văzute în clipa în care deschid ochii? De vreme ce patul  şi  fereastra sunt  cu faţa către pace şi armonie, chiar dacă se văd cablurile electrice, semn al unui cotidian inevitabil.

Să fiţi iubiţi!

Culori

Soare îmbujorat de lumina zăpezii, pe alocuri neatinsă, linişte şi, de jur-împrejur, munţi acoperiţi parţial cu zăpadă.

O zi petrecută la munte, cu râsete şi căzături. Am evitat momentele de adrenalină haotică, amintindu-mi totuşi cum trebuie tratat muntele. Atenţia mea s-a îndreptat fără limită însă spre munte, spre pădure, spre zăpada stropită de milioane de diamante: o strălucire ireală ce-mi  ameţea privirea.

Un drum prin Bucegi

Un izvor care- şi împletea şoaptele în culcuşul zăpezii

O pădure suspină  sub cioturi de inimă smulsă

O fâşie de copac

Culori

Petec de cer

Albastru şi alb

Mai mult albastru

Pisicuţe

Buşteni

Un drum

Şi un popas, Mănăstirea Caraiman

Să fiţi, iubiţi!