Monthly Archives: November 2011

Blues/ bluz în minor, un exerciţiu de condei

Cu urechea lipită, de inima nopţii, îi ascult murmurul împletit, răsucit, cum se înalţă, lin, mai departe de vis. Mi-e cald sau mi-e frig, mi-e întuneric sau mi-e lumină, tot una. Zâmbesc sau execut piruete, deşi mă rotesc, cam leneş, cu Ene adunat pe la gene. Un roi de licurici străvezii mi se agaţă de fusta răvăşită, iar piruetele mele strâmte, dese, din ce în ce mai ritmate, mă  fac să gâfâi vocale înmiresmate de amintiri. Înalţ capul de pe inima nopţii- orchestră cu instrumente acordate ce-şi strănută însă, în grabă, armonii de peste zi. Mi-e a somn, mi-e a vise. Iar mâine, știu că o să-mi fie, iarăși, a dragoste.

 

Advertisements

Cronică la romanul Între timpuri

Tocmai ce spuneam despre noroc! Încă o surpriză plăcută: cronica semnată de George Motroc, la romanul Între timpuri, începe aşa:
De fiecare data cand am citit o carte semnata de Catia Maxim [ more]

Dar, mai bine o citiţi voi, aici

Plină de noroc ca și câinele de purici

Vremea când bunica mă prepara pentru viaţă aduce şi astăzi miresme proaspete de levănţică şi tămâie, parfumul ei. Bucuroasă că Dumnezeu i-a dăruit o nepoată, că de băieţi era sătulă, draga de ea îşi sufleca mânecile şi lucra la modelarea mea. Când termina de robotit şi, după ce răsfăţaţii ei, bunicul şi tata, plecau la ale lor, îmi venea rândul: erau clipele ei de odihnă şi aveam voie să mă aştern cu capul în poala ei, purtată de adierile palmelor muncite ce-mi rătăceau pe cosiţe sau îmi istorisea întâmplări din care să pricep ceva. Vorbea cu mine sau cu ea- nu ştiam întotdeauna, cui se adresează- de cât adunase din viaţa ce făcuse din ea femeia de toată isprava: frumoasă, vrednică şi iubăreaţă. Îi cunoşteam, pe de rost, iubirile din tinereţe, cum nu o furase bunicul, cum însă reuşise ea să-l fure şi să plece cu el în lumea largă. Era săracă, bunicul bogat şi, evident, părinţii lui nu o vroiau. În pofida oricăror împotriviri, părinţii bunicului au acceptat-o până la urmă, altminteri riscau să-şi piardă, definitiv, feciorul cel mare care fugise şi de la şcoala de ofiţeri, numai să nu stea departe de femeia iubită. Poveşti…! La sfârşitul oricărei istorii, bunica însă adăuga cu vocea ei, plăcut   timbrată şi dicţia impecabilă, de femeie împlinită: dintre toate surorile şi prietenele, numai eu am fost plină de noroc ca şi câinele de purici.
Ochi şi urechi, îi vedeam vorbele şi-mi imaginam câinele plin de purici, tăceam însă şi mă chinuiam să pricep singură, că de oarece orgolii nu duceam lipsă nici atunci, în schimb, bunica râdea în hohote, că mă vedea aşa brodită pe vorbe dar, până la urmă, i se făcea milă de mine şi-mi şoptea, deşi nu era nimeni să o audă: de pe la ruşi a ajuns vorba asta la noi şi se referă la omul  plin de noroc, numai că norocul are multe trepte şi numai când veghezi şi trudeşti la el, aduci cu un câine plin de purici. Apoi râdea, de nu mai putea iar, eu, curioasă întrebam:

– Buni, o să fiu plină de noroc ca şi câinele de purici?
Cred că mă privea, însă nu zăbovea cu răspunsul:
–  Da’ tu ce crezi, că eu degeaba stric orzul pe gâşte?

Am mai făcut un pas

O aripă, două aripi, un înger, doi îngeri şi două aripi. Două inimi pereche? O singură inimă şi doi îngeri.
Îngerii din Moscopole îşi aşteaptă cititorii, de azi până duminică, la Romexpo, la standul(235) editurii TracusArte.

Cornelia Maria Savu, eu, Ioan Cristescu

Povestesc :))

Cornelia Maria Savu a vorbit atât de… încurajator :)) încât o să purced, în curând, la continuarea episodului de la Moscopole.
Mulţumesc celor care au fost lângă mine, ieri, la zborul îngerilor mei!


Îngerii din Moscopole la Târgul de carte Gaudeamus

Joi, 24 noiembrie

Ora 14.00:
Catia Maxim, Îngerii din Moscopole
Prezintă: Cornelia Maria Savu
La standul editurii Tracus Arte

 

să termini ce-ai început!

Întâlnirea cu un om special are o aură de nefiresc iar, uneori, provoacă furtuni ce redesenează cele mai stabile raportări  personale, chiar şi după un timp îndelungat.
Mi s-a întâmplat și mie să întâlnesc oameni  deosebiţi care mi-au arătat lumea în culori de neimaginat ca posibile sau m-au convins să îndrăznesc mai mult. Prima astfel de întâlnire s-a petrecut, când eram elevă la şcoala 39 din cartierul copilăriei, Andronache, din apropierea pădurii cu acelaşi nume. Eram în clasa a şasea sau a şaptea. De un an,  aveam la fizică un profesor fabulos, care reuşea să integreze, armonios, materia lui în viaţa de zi cu zi. Cu câtă plăcere învățam definiţiile, altminteri exacte şi reci, pe care profesorul, asemeni unui vrăjitor, le transforma în poveşti cu tâlcuri practice sau casnice! Îmi plăcea, când ne vorbea de culori şi atunci am priceput că Alb e când o suprafaţă reflectă difuz lungimile de undă în mod egal, iar Negru, când absoarbe lungimile de undă, fără a reflecta niciuna. Tot atunci, am înţeles de ce purtăm vara, alb şi iarna, negru, de ce rufele albe devin mai albe, dacă în apa de clătit  se adaugă  un cubuleţ de albăstreală. Era vremea, când înţelegeam- la şcoală- de ce bunica spală cu apă de ploaie, strânsă, direct, de la precipitaţii sau de ce e bine ca rufele să se usuce afară, la aer şi iarna, la ger(ce bucuroasă ceram că puteau fi nimiciţi microbii). Cea mai rotundă magie se petrecea însă la ora de dirigenţie, căci Leibovici Mauriciu ne vorbea fie prietenos, fie ne certa- n-am spus ce sever era?!- se interesa de nevoile noastre infantile şi ne acorda importanţa reclamată de adolescență.  Să fi fost pe la începutul iernii, aşa ca acum, când am răcit şi câteva zile nu mai m-am dus la şcoală. Beam ceaiuri, mă răsfăţa bunica… și,  deşi un pic necăjită, găseam ce să fac: stăteam, ore în şir, la masă şi-mi transcriam gândurile într-un caiet. Într-o dimineaţă, bunica intră precipitat la mine şi-mi spune dintr-o suflare :Să faci, imediat, ordine pe masă, c-a venit dirigintele  să te vadă.” Am înlemnit. Fusesem şi altă dată răcită, dar nu venise să mă viziteze niciun diriginte.  De emoţie, în loc să pun în ordine cărţi şi caiete, mai rău le-am răvăşit. Când a intrat, avea chipul luminat de zâmbet. Bunica l-a invitat să ia loc şi i-a adus o cafea. Nu puteam să leg două vorbe. Cât şi-a băut cafeaua, m-a întrebat de una-alta şi, ca din întâmplare, arunca din când în când, o privire spre caietul pe care nu apucasem să-l închid. Nu doream să ştie  însă ce mâzgăleam eu în el. Convins că e în regulă și nu e vorba decât de o banală răceală, înainte să plece, mai mult într-o doară, m-a întrebat:” Ce scrii în caiet…?” Nu ştiu ce mi-a venit, de i-am răspuns înţepat:” Nişte prostii de-ale mele!” Leibovici Mauriciu s-a ridicat de pe scaun- bunica intrase, auzise răspunsul meu şi mă privea crunt- și mi-a zis râzând: “La prima oră de dirigenţie, ne citeşti ceva din prostiile tale.” Apoi
a ieşit, nu înainte de a-mi ura sănătate.

Ştiam că nu mă puteam sustrage, aşa că la prima oră de dirigenţie, ţinută în laboratorul de fizică, am fost invitată în faţa clasei să citesc  din prostiile mele. Privirile colegilor mă omorau: fetele ca fetele, însă băieţii pufneau sau sâsâiau de nerăbdare. Am citit câteva pagini. Cred că erau începutul unei nuvele- nu ştiu exact ce gărgăuni îmi treceau prin cap- cert e că la final de lectură, am zbughit-o la locul meu ;i profesorul Leibovici a spus:” Fata asta are talent…” M-a căutat cu privirea şi a adăugat:Să termini ce ai început!”

Câţi ani au trecut de atunci? De profesorul Leibovici mi-am tot amintit, de-a lungul timpului, însă vorbele lui aproape că le uitasem, dar mi le-am reamintit acum câţiva ani când, într-o doară am început să scriu. Straniu, poate chiar nefiresc, vorbele lui Leibovici Mauriciu mi-au reconfigurat existenţa.

Deşertul

***Am reluat textul romanului Încă un pas , în vederea unei a doua ediţii.
Vreţi să  vedem ce mai fac primele mele personaje, Smara şi JP?***

” Privirile li se întâlnesc, rămân câteva clipe suspendate deasupra celor două pahare, cercetându-se aşa cum vânătorii îşi adulmecă prada, necunoscută, misterioasă şi dorită. O clipă unică! Aflaţi la numai câţiva paşi de ce îşi doresc, rămân ca şi paralizaţi, nimic nu mai tresare şi totul e aşteptare. Creierul veghează, dar nu mai dă nici o comandă. E viu şi apt, însă trupul nu îl mai ascultă. Cele două pahare se împletesc, apoi rămân îmbrăţişate, în dreptul buzelor ce  palpită, dornice să bea licoarea şi să străbată necunoscutul dintre ele, dar îşi revin amândoi în aceeaşi secundă- stranie şi uluitoare simultaneitate- se retrag, aşezându-se mai bine pe scaun, fixându-şi picioarele pe pardoseala lucioasă, pentru a restabili legătura cu realitatea. În fond, sunt doi oameni care abia s-au cunoscut. Au şansa de a finaliza ce au început la monitor. Aici, faţă în faţă, e mai greu, par mai vulnerabili ca acasă, când erau protejaţi de micul ecran. Impactul cu realitatea seamănă un vulcan iar, când  ţâşneşte lava, nu mai e loc unde să se ascundă, nu mai e timp sau  ungher în care lichidul fierbinte să nu pătrundă şi să nu-i ajungă din urmă.Vulcan sau avalanşă de zăpadă, efectul e acelaşi: nimeni nu scapă. Realitatea omoară visul sau naşte un altul! Sorb cu aviditate din pahar, în timp ce privirile lor rămân împletite. Ea se simte prinsă în verdele adânc, ce trece dincolo de fiinţa ei şi se proiectează undeva, mai departe.

– Te gândeşti la deşert?

– Vroiam te întreb de unde ştii?

Zâmbetul lui o înalţă.

Mă gândesc la deşert şi la tine. Deşertul e o prelungire a existenţei: îl caut de cel puţin două ori pe an. Îl cunosc, mă cunoaşte, îl respect şi îl înţeleg. Ştie şi mă lasă, nu mă consideră un intrus. Cum să îţi spun, să pricepi? Dacă reuşeşti să rezişti căldurii din timpul zilei şi frigului nopţii, se deschide o poartă. Prima! pTe lasă să treci, mai sunt totuşi  şi altele. De fiecare dată, descopăr alte zone ce par un evantai ce se deschide, rămân însă porţiuni veşnic ascunse. Pe ele vreau să le descopăr. Fiecare plecare  în deşert cu deltaplanul e o încercare reuşită sau nu de a descoperi altă culoare. Ştii câte culori are deşertul? Când eşti acolo, în nisipul fierbinte şi privirea străbate întinderi uriaşe, mii şi mii de nuanţe te ameţesc.Te-am obosit?

– Nu, continuă! Sunt ochi şi urechi! Totul e atât de nou pentru mine!

– Nu am mai vorbit cu nimeni despre deşert. Într-un fel, eşti singurul om cu care discut atât de mult, nici cu familia nu prea vorbesc…

– Singurul om…?

– Da…Lasă, e mai bine că spun asta..

Zâmbetul lui se lărgeşte.

Dacă aş fi spus singura femeie, nu ar mai fi avut nici un haz! Atâtea femei pe lumea asta…

Glasul devine  trist.

– Bine,omule!

Când însă realizează conotaţia din română, Smara râde râs şi-i explică sensul sub forma unei istorioare hazoase şi duioase: el şi ea, căsătoriţi. el vine de la muncile câmpului, seara, ostenit. ea îl aşteaptă, în pragul casei şi-l întâmpină  cu vorbele” bine-ai venit, omule, masa e gata!”

JP prinde repede sensul şi o întreabă zâmbind:

– Omul, ce răspunde ?

– În modul cel mai firesc, femeie.

– Desigur, altfel nici nu se poate! Îmi place limba română.

– Continuă…

– În deşert, am făcut multe, m-am descoperit şi am reuşit să mă supun la tot felul experienţe. În deşert, l-am citit pe Coelho. Alchimistul! Îl ştii?

– Nu, o să îl citesc. O fi tradus în română?

– Poate! Cărţile lui sunt traduse în multe limbi. O să îţi placă! Nu e literatură pură, mai degrabă amestec de filozofie, gânduri ce ne vin tuturor, în momentele de iluminare. Unii zic că seamănă cu telenovelele…

– Mai poveşteste-mi despre … despre ce vrei tu.

Smara zâmbeşte dulce. Ştie deja povestea: deşertul, deltaplanul, cursele Dakar, poezia, lectura şi, nu în ultimul rând femeia cu misterele ei. Pentru J P, femeia, demnă de laudă e doar aceea al cărei mister, ale cărei zone puţin accesibile şi pentru ea însăşi, nu se lasă descoperite. După ridicarea cortinei, nimic nu mai are farmec, iar frumuseţea fizică trece aproape neobservată şi inteligenţa  nu mai are sclipiri speciale. Nimic nou sub soare! Atitudinea lui e uneori misogină. Odată, i-a spus toate astea, iar el a făcut-o  petite  idiote. Ea a simţit că înlemneşte, apoi a umflat-o râsul şi el a continuat: dacă eşti prietena mea, sper să înţelegi, măcar în mică măsură, dacă nu  total. Ea a încetat să mai râdă şi, cu voce extrem de rece, i-a răspuns: de vreme ce încă răspund cu un râs amical la mojicia ta, atunci, fii sigur că înţeleg măcar într-o mică măsură. Atât, însă suficient pentru a mai face o breşă în misterul bine întreţinut de prietenul ei atât de contrastant. La un moment dat, el i-a spus: poate că vei înţelege de ce sunt atât de contrastant! În vacarmul  de muzică şi râsete, Smara îşi aude ciudat de limpede glasul:

– Cine eşti?”

Încă un pas, editura Echinox, Cluj, 2007