***Am reluat textul romanului Încă un pas , în vederea unei a doua ediţii.
Vreţi să vedem ce mai fac primele mele personaje, Smara şi JP?***
” Privirile li se întâlnesc, rămân câteva clipe suspendate deasupra celor două pahare, cercetându-se aşa cum vânătorii îşi adulmecă prada, necunoscută, misterioasă şi dorită. O clipă unică! Aflaţi la numai câţiva paşi de ce îşi doresc, rămân ca şi paralizaţi, nimic nu mai tresare şi totul e aşteptare. Creierul veghează, dar nu mai dă nici o comandă. E viu şi apt, însă trupul nu îl mai ascultă. Cele două pahare se împletesc, apoi rămân îmbrăţişate, în dreptul buzelor ce palpită, dornice să bea licoarea şi să străbată necunoscutul dintre ele, dar îşi revin amândoi în aceeaşi secundă- stranie şi uluitoare simultaneitate- se retrag, aşezându-se mai bine pe scaun, fixându-şi picioarele pe pardoseala lucioasă, pentru a restabili legătura cu realitatea. În fond, sunt doi oameni care abia s-au cunoscut. Au şansa de a finaliza ce au început la monitor. Aici, faţă în faţă, e mai greu, par mai vulnerabili ca acasă, când erau protejaţi de micul ecran. Impactul cu realitatea seamănă un vulcan iar, când ţâşneşte lava, nu mai e loc unde să se ascundă, nu mai e timp sau ungher în care lichidul fierbinte să nu pătrundă şi să nu-i ajungă din urmă.Vulcan sau avalanşă de zăpadă, efectul e acelaşi: nimeni nu scapă. Realitatea omoară visul sau naşte un altul! Sorb cu aviditate din pahar, în timp ce privirile lor rămân împletite. Ea se simte prinsă în verdele adânc, ce trece dincolo de fiinţa ei şi se proiectează undeva, mai departe.
– Te gândeşti la deşert?
– Vroiam te întreb de unde ştii?
Zâmbetul lui o înalţă.
Mă gândesc la deşert şi la tine. Deşertul e o prelungire a existenţei: îl caut de cel puţin două ori pe an. Îl cunosc, mă cunoaşte, îl respect şi îl înţeleg. Ştie şi mă lasă, nu mă consideră un intrus. Cum să îţi spun, să pricepi? Dacă reuşeşti să rezişti căldurii din timpul zilei şi frigului nopţii, se deschide o poartă. Prima! pTe lasă să treci, mai sunt totuşi şi altele. De fiecare dată, descopăr alte zone ce par un evantai ce se deschide, rămân însă porţiuni veşnic ascunse. Pe ele vreau să le descopăr. Fiecare plecare în deşert cu deltaplanul e o încercare reuşită sau nu de a descoperi altă culoare. Ştii câte culori are deşertul? Când eşti acolo, în nisipul fierbinte şi privirea străbate întinderi uriaşe, mii şi mii de nuanţe te ameţesc.Te-am obosit?
– Nu, continuă! Sunt ochi şi urechi! Totul e atât de nou pentru mine!
– Nu am mai vorbit cu nimeni despre deşert. Într-un fel, eşti singurul om cu care discut atât de mult, nici cu familia nu prea vorbesc…
– Singurul om…?
– Da…Lasă, e mai bine că spun asta..
Zâmbetul lui se lărgeşte.
Dacă aş fi spus singura femeie, nu ar mai fi avut nici un haz! Atâtea femei pe lumea asta…
Glasul devine trist.
– Bine,omule!
Când însă realizează conotaţia din română, Smara râde râs şi-i explică sensul sub forma unei istorioare hazoase şi duioase: el şi ea, căsătoriţi. el vine de la muncile câmpului, seara, ostenit. ea îl aşteaptă, în pragul casei şi-l întâmpină cu vorbele” bine-ai venit, omule, masa e gata!”
JP prinde repede sensul şi o întreabă zâmbind:
– Omul, ce răspunde ?
– În modul cel mai firesc, femeie.
– Desigur, altfel nici nu se poate! Îmi place limba română.
– Continuă…
– În deşert, am făcut multe, m-am descoperit şi am reuşit să mă supun la tot felul experienţe. În deşert, l-am citit pe Coelho. Alchimistul! Îl ştii?
– Nu, o să îl citesc. O fi tradus în română?
– Poate! Cărţile lui sunt traduse în multe limbi. O să îţi placă! Nu e literatură pură, mai degrabă amestec de filozofie, gânduri ce ne vin tuturor, în momentele de iluminare. Unii zic că seamănă cu telenovelele…
– Mai poveşteste-mi despre … despre ce vrei tu.
Smara zâmbeşte dulce. Ştie deja povestea: deşertul, deltaplanul, cursele Dakar, poezia, lectura şi, nu în ultimul rând femeia cu misterele ei. Pentru J P, femeia, demnă de laudă e doar aceea al cărei mister, ale cărei zone puţin accesibile şi pentru ea însăşi, nu se lasă descoperite. După ridicarea cortinei, nimic nu mai are farmec, iar frumuseţea fizică trece aproape neobservată şi inteligenţa nu mai are sclipiri speciale. Nimic nou sub soare! Atitudinea lui e uneori misogină. Odată, i-a spus toate astea, iar el a făcut-o petite idiote. Ea a simţit că înlemneşte, apoi a umflat-o râsul şi el a continuat: dacă eşti prietena mea, sper să înţelegi, măcar în mică măsură, dacă nu total. Ea a încetat să mai râdă şi, cu voce extrem de rece, i-a răspuns: de vreme ce încă răspund cu un râs amical la mojicia ta, atunci, fii sigur că înţeleg măcar într-o mică măsură. Atât, însă suficient pentru a mai face o breşă în misterul bine întreţinut de prietenul ei atât de contrastant. La un moment dat, el i-a spus: poate că vei înţelege de ce sunt atât de contrastant! În vacarmul de muzică şi râsete, Smara îşi aude ciudat de limpede glasul:
– Cine eşti?”
Încă un pas, editura Echinox, Cluj, 2007