Category Archives: Spectacole

Aria spectatorului

O sole mio,  interpretată de mulțimea de spectatori, îndrumați și dirijați de Horațiu Mălăele, Ion Caramitru și violoncelistul Adrian Naidin…

Aseară, am avut șansa să-i revăd pe Ion Caramitru și Horațiu Mălăele în ultimul spectacol al stagiunii 2013, la sala mare a Teatrului Național, cu divertismentul Câte-n lună și-n stele, acompaniați de violoncelul și vocea lui Adrian Naidin.

Dialogul spumos, plin de vervă între Domnul cu Pălărie și Baston– metaforă potrivită pentru  Caramitru– și Boemul Comedian, Mălăele a dezvăluit, timp de aproape două ore, grația divină a doi actori, care mi-au încântat și luminat tinerețea.

Poezii semnate Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Emil Brumaru, George Topârceanu, Nichita Stănescu într-o desăvârșită improvizație, recitate cu bucuria altor chei au oferit străluciri de diamant întregului  spectacol. Amintesc recitarea poeziei De ce nu-mi vii( M.Eminescu), în interpretatea lui Caramitru, asemeni unui zbor deplin printre cuvinte și trăiri, cu reveniri în piruete și mișcări ample. Mi-am adus aminte de Caramitrul tinereții, de la ale cărui spectacole de poezie, nu lipseam și am constatat că pasiunea lui pentru poezia eminesciană rămâne scrisă pe granitul cel mai rezistent la eroziuni.

Plăcerea de a-i asculta, de a-i vedea cum dăruiesc dragoste publicului dar, mai cu seamă, revărsarea de iubire față de teatru a impresionat la fel de mult ca și tristețea că lumea reperelor clasice se prăbușește din cauza politicilor și guvernelor inapte și ticăloase, autoproclamate democrate. Mai mult, Mălele a recitat, genial, poezia vremurilor abjecte pe care suntem obligați să le îndurăm.

Deși s-a râs mult, tristețea, mâhnirea pluteau între scenă și spectatori. Noroc cu muzica și violoncelul lui Adrian Naidin, care improvizează cu har. În final am fost povățuiți de inegalabilul Mălăele  să râdem și să iubim.

Advertisements

Cronică

Duminică la Mojo

Ce-mi place mie la noi, românii -iertată-mi fie generalizarea- alături de alte daruri native, e şi  pohta de caterincă stropită din belşug cu hazul de necaz şi nu numai.[more]

la teatru

aseară, am fost la spectacolul tnb, eduard al treilea, regia alexandru tocilescu şi, deşi aveam handicapul cronicilor făcute în doi peri, mi-am zis:” să mă conving eu însămi” şi am ignorat, ca de obicei,  gura lumii ce-a tocat despre nu ştiu ce buget măreţ sau cine ştie ce scenarite specifice spaţiului dâmboviţean. aseară, m-am felicitat că am răspuns cuminte instinctelor sănătoase, calităţii naturale, spontane de spectator şi nimic mai mult. eduard al treilea  e un ipotetic sau sigur text shakespeare (de-a existat sau nu autorul, e ceva ce  pe  mine, spectator, nu mă interesează crucial). am asistat, timp de aproape trei ore, la un spectacol gândit artistic, interpretat cu har(deşi ion caramitru nu mai e  vocea de care, eleva de liceu, care eram, se-ndrăgostise şi nu rata nici un spectacol bulandra), la o concepţie de anvergură despre  un război permanent, ivit din politici de ieri şi  azi, străine popoarelor. am remarcat interpretarea lui şerban ionescu în rolul regelui ioan al doilea– politicianul impostor dintotdeauna. am gustat un text adus în contemporaneitate  şi datorită  unei traduceri hazoase, realizate de george volceanov, scenografiei semnate dragoş  buhagiar, imaginilor şi montajelor video  daniel gontz. un spectacol al cărui text a fost pus în valoare, fără ostentaţie, pe un fundal muzical nedatat(cu improvizaţii specifice jazzului sau fragmente muzicale gen fascination/nat king col) şi, nu în ultimul rând, am avut satisfacţia revederii doamnei simona bondoc, interpreta reginei philippa, soţia regelui eduard al treilea.

dacă însă e ceva de reproşat, atunci nu pot să trec cu vederea atitudinea spectatorilor fără exerciţiul participării la un spectacol de teatru, care nu mai ştiu sau au uitat pur şi simplu vremea când receptarea unei piese de teatru implica şi urmărirea atentă, cu pioşenie chiar a  tonalităţilor, inflexiunilor vocale ale actorilor şi nu se manifestau exclusiv prin foşgăiala supărătoare de ambalaje dulci sau sărate sau prin chicoteli precum nuca-n perete. mă tot întreb ce simt, acolo, pe scenă, actorii?

Pe negândite…

Azi am avut bucuria să fiu invitată în parcul Unirii, unde zilele acestea se desfăşoară festivalul ONG-urilor. Actriţa Doina Ghiţescu a prezentat Asociaţia culturală UNESCO Iulia Hasdeu şi a dorit să citească o povestire din volumul Clipe salvate.  I-am oferit cartea, a ales povestirea Alchimie, pe care a citit-o într-un anume fel, adunând aplauze, ceea ce  m-a determinat să-i mărturisesc că textul mi s-a părut altul în lectura ei inconfundabilă…

Câteva imagini

Doina Ghiţescu alături de… Tudor( nu-i ştiu celălalt nume)

Lectura  povestirii Alchimie din volumul Clipe salvate, face ca  trecătorii din parc să se  oprească şi să asculte. Pentru mine, un moment interesant, căci  le privesc curioasă chipurile…

♣♥♣

Aparent fără nici o legătură, ziua se încheie însă la fel de special ca şi clipele din parcul Unirii, cu un amurg a cărui lumină mi se pare ireală, aşa cum o surprind de la ferestrele casei.

Indubitabil…

….că  umorul compensează multele neajunsuri ale efemerei existenţe.  Şi dacă un text umoristic de prin secolul XIX este supus rigorilor prezentului nostru dâmboviţean( ahh, biata Dâmboviţă câte suportă ), ba chiar răstălmăcit cu efecte pozitive, cu siguranţă că ceva benefic se întâmplă. Spectacolul Sânziana şi Pepelea, jucat la sala mare a Teatrului Naţional, în regia lui Dan Tudor e interpretat de o echipă de actori tineri, frumoşi şi talentaţi, care îşi fac rolurile fără spaima că îl au alături pe Mircea Albulescu , interpret al personajului Papură- Împărat. Un text-satiră la adresa tuturor acelor rele cu care  ne-am născut. Textul lui Alecsandri e un pretext binevenit pentru regizorul Dan Tudor de a îngroşa cumva caricatura, vorba pontoasă. Şi către ce se poate îndrepta mai lesne şi mai cu efect satira, purtătoare de zâmbet amar uneori, decât spre clasa politică actuală: preşedinţi-împăraţi, oameni politici care falsează jalnic melodii ca aceasta : “Puşca şi cureaua lată/Ce bărbat eram odată.” Un spectacol care adună cuvântul purtător de mesaj, muzica, dansul ( steep-ul mai ales), pantomima , cam toate modalităţile de comunicare. Aseară, la sala mare a Teatrului Naţional , am asistat  timp de o oră şi treizeci şi cinci de minute la un spectacol realizat ingenios şi cu efecte benefice asupra spectatorilor. Regizorul Dan Tudor  a adaptat textul lui Alecsandri prezentului care ne oferă zi de zi mostre de umor, scenografa , Anca Răduţă a  plasat spectacolul într-un decor sărac, bântuit de secetă şi căldură mare, reuşind  să redea însă picăturile de ploaie prin proiectarea unor steluţe pe fundalul din spatele scenei, iar coregraful Florin Fieroiu a măiestrit mişcarea, dansul actorilor. Am asistat la o sărbătoare a dansului, a umorului , a folclorului românesc, o sărbătoare a zâmbetului de care avem atâta nevoie. Păcală, Tândală, Sânziana, Pepelea, Papură- Împărat, Baba Rada ne poartă în acest spectacol prin labirintul basmelor româneşti cu rafinamentul cârtitorului anului 2009 şi nu mică  ne e surpriza plăcută să  o auzim  pe Magada Catone( Baba Rada) cum interpretează pe acordurile de jazz ale melodiei Summertime, melodia Indubitabil. Un spectacol în care se râde, se cântă, se dansează. Iar dacă am înteles bine , aseară am avut privilegiul să-i urăm maestrului Mircea Albulescu: ” La mulţi ani! ” ?

893_small

Papură- Vodă


Deschiderea stagiunii cu Ultima zi

Luni, 15 septembrie, ora 21, Iron City Club, trupa de teatru InDArt

Multă lume, pe străzi o vânzoleală de zile mari ,parcările ocupate… În Blănari, numărul 21, la Iron City Club , abia dacă aveai unde să arunci un ac.  Trupa de teatru InDArt se pregătea de zor: urma să susţină un spectacol, o traducere după un text Victor Hugo, Ultima zi , spectacol făcut de Bogdan Gagu, Dan Simion. Cu  Bogdan Gagu, Silvia Simion, Alexandra Popa. Un text greu, o dramă cu tentă mai degrabă de tragedie( la un moment dat am sesizat acorduri smulse parcă din tragediile greceşti). Ce simte un om condamnat la moarte cu puţin înainte de execuţie? Un monolog , o melodie halucinantă , o introspecţie care surprinde. Fac o paranteză şi spun cu oarecare tristeţe că unii dintre noi plâng de obicei şi  râd când nu trebuie . Să revin la spectacol însă. M-au impresionat dăruirea actorilor, jocul lor adevărat, lacrimile lor  netrucate…Mă uitam şi la colegii lor de trupă care-i susţineau moral dincolo de scenă şi mi-am dat seama încă o dată cât e de sudată această echipă.  Cele aproximativ 60 de minute cât a durat spectacolul , am fost atentă la text, la dicţia actorilor, la mişcările lor, la regie, la decor, la costume . Îmbrăcaţi în alb: fetele în rochiţe de îngeraşi, Bogdan îmbrăcat şi el în alb… Păreau cu toţii nişte îngeri fără aripi, condamnaţi la decapitare. În finalul spectacolului , am asistat la o decapitare prin ghilotină. Ar trebui deschisă o paranteză mai largă  pentru a vorbi despre o astfel de pedeapsă, practicată cu mare succes într-un moment al istoriei Franţei luminate. Poate altă dată! Ultima  zi a unui condamnat la moarte e un strigăt dureros al vieţii smulse barbar: Acum sunt arestat. Trupul îmi e înlănţuit într-o carceră, spiritul îmi este încătuşat de o idee. O idee cumplită, sângeroasă, fără iertare! Nu mai am decât un singur gând, o singură convingere, o singură certitudine: sunt condamnat la moarte!Orice aş face, gândul acesta drăcesc nu se mişcă din loc, stă lângă mine ca un spectru de plumb, singur şi gelos, alungându-mi orice distracţie, faţă în faţă cu nenorocitul de mine, zgâlţâindu-mă cu mâini îngheţate atunci când vreau să-mi întorc privirea ori să închid pleoapele. Se strecoară sub toate chipurile în care spiritul meu fuge de el, se doseşte ca un refren îngrozitor în spatele tuturor cuvintelor ce-mi sunt adresate, se lipeşte împreună cu mine de zăbrelele hidoase ale carcerei, mă obsedează când sunt treaz, îmi pândeşte somnul convulsionat şi reapare în visele mele cu înfăţişare de cuţit.” Nu mai adaug decât că  aseară am asistat la un spectacol de teatru, într-un subsol , unde de obicei se cântă muzică folk, dar m-am simţit ca într-o sală de teatru. Şi asta pentru că  pasiunea cu care se face teatru la InDArt e cât cuprinde. Felicitări şi succes în stagiunea care abia a început!

DSC00926 DSC00927

O zi frumoasă , în care să nu condamnăm pe nimeni!

edit later:

Victor Hugo, Le dernier jour d’un condamne à mort , traducere  Mihai Rădulescu, mai , 2007, colecţia Nemira Clasic

0

De câte ori mă ucideţi?

O fascinantă călătorie a unui Cavaler. Un cavaler pierdut într-o lume fără repere. O lume amestecată, o lume de păpuşi cu păpuşari mai mici sau mai mari. Dar care se respectă: au costum şi cravată şi, la sfârşitul oricărei negocieri cinice , îşi dau mâna. Acel gest de politician sinistru.Un cavaler cu inimă … Şi ce inimă! O inimă uriaşă proiectată pe un voal diafan. O inimă care e operată şi împărţită în patru bucăţi. Apoi mărunţită şi aruncată în Univers. Aşa ca o pulbere fină asemănătoare Căii Lactee…Un cavaler cu valori fundamentale: iubirea menită să deschidă până şi lacăte ruginite, onoarea apărată cu toate fibrele fiinţei lui, dragostea imensă de libertate… Acea libertate care-l face să caute cu frenezie poteci necunoscute, neumblate. Un cavaler fără cusur: cu un cal, cu o armură, cu un slujitor devotat şi o iubită diafană. Un cavaler care se mişcă demenţial în ritm de step,dansuri populare româneşti şi execută un număr de wushu(arta a războiului) cu sabia. Un cavaler  pentru care visul e însăşi viaţa lui. Credinţa lui! Un vis de care toţi ceilalţi râd. În toate timpurile şi de când lumea! O lume care a pornit de la căruţă şi a ajuns să călătorească pe Lună. O lume care a…evoluat? Mă întreb cu inima puţin strânsă. El se uită la noi şi zâmbeşte, iar în spatele lui e crucea. Prin urmare un cavaler creştin. Dan Puric, trupa Passe Partout DP, sala mare a Teatrului Naţional şi spectacolul Don Quijote. Aseară am trăit din nou sperând, zâmbind, crezând că morile de vânt

11_44_59-green-s-windmill-a-science-centre-in-the-suburb-of-sneinton-nottingham-_web nu sunt doar vise caraghioase, iar cei ce îndrăznesc nu sfârşesc neapărat în cămaşa de forţă . Şi chiar dacă finalul spectacolului e oarecum trist , forţa visului depăşeşte acea lume a lui Cervantes şi se revarsă ca un torent peste noi toţi. Încă mai avem o şansă! Asta am văzut eu aseară pe chipul luminat al lui Dan Puric. Şi ca să nu rămânem în zona unde limitele se sfarmă ca nişte biete valuri de ţărmuri depărtate, mă gândesc că dacă ar fi trăit Caragiale şi l-ar fi cunoscut pe Dan Puric , ar fi rostit la finele acestui spectacol:” Straşnic , mon cher!”   Dar cum bine spunea pe undeva Dan Puric: lui Caragiale nu i-a trecut prin cap că persojanele lui vor deveni cu timpul umbre aproape inocente faţă de păpuşarii de acum.