Category Archives: Catia Maxim

încă un fragment

din romanul la care lucrez :))

Emoția cu care răsfoiesc scrisorile mamei nu are corespondent în nicio altă trăire. N-am gândit vreodată că, bărbat în toată firea, am să rămân minute în șir în fața unui teanc de scrisori roase de timp și a unui album cu poze. Cumva felul meu și educația dobândită nu se potrivesc cu starea de grație în care mă aflu. Și nu ține de vârstă sau regrete legate de trecerea mea, nicidecum a timpului cu care am fost mereu prieten. Nici de vreo nostalgie, ce-i face pe atâția să lăcrimeze și să ofteze, închipuindu-și că bătrânețea, întrupată dintr-o neputință a sufletului, ne-ar ademeni pe toți în aceeași fundătura meschină să nu mai simțim și să nu mai putem visa nimic. Respir încă destul de bine și mă simt al naibii de viu. Iubesc viața la fel ca amintirile despre cei dragi, pe care încerc să-i readuc în memoria sufletului în situații și felurite nuanțe. Aleg, iarăși, la întâmplare o scrisoare din perioada cât mama a predat la Gimnaziul român din Berat-Vilardi, adresată aceluiași carismatic Nicolache despre care voi scrie ceva mai târziu.

 

Eugenia și Petre Dan cu Telemac, Tiberiu și Teodor

Foto: FC
( din albumul familiei Dan Telemac)                            

Advertisements

Trilogia Îngerii din Moscopole, premiată cu Lumina Cărții

Sâmbătă, 26 martie, la Centrul de Tineret din Mihail Kogălniceanu

 

D71_5046_resizeD71_5042_resize

Un vis

Fragment din romanul ” Îngerii din Moscopole. Povești îngemănate”
****
Din aceeași perioadă, amintesc și notez un vis pentru viitoare aduceri-aminte. Mă străduiesc să-l redau, cuvânt cu cuvânt, cu aceleași straie, care mi-au marcat o noapte de decembrie. Se făcea că mă aflam într-o vizită la Palatul Versaille. Ciudățenia e că nu am fost o singură dată măcar în Franța. De citit, am tot citit cărți din biblioteca tatălui meu, arhontele Petrea, iar la Veneția, am urmat un curs de arhitectură susținut de profesorul Pereola. În vis, Palatul Versaille era înconjurat de grădini întinse, de carpeni, ulmi, tei, stejari, tise și molizi. Mă plimbam pe aleile unui sătuc cu case acoperite cu stuf și simțeam o  tristețe sumbră care mă apăsa. Ici-colo, zăream  câte un grădinar preocupat de grădinile stropite cu apă din fântânile risipite peste tot. Știam că trebuia să ajung la un castel mai mic. În depărtare, grupuri de bărbați, îmbrăcați în uniforme verzi și de argint, discutau șoptit între ei. Pe unul l-am întrebat care e drumul cel mai scurt spre palat. Mi-a răspuns cu glas răgușit într-o limbă ce mi se părea un grai francez mai vechi. Apropiindu-mă de castel, am zărit o ușă pe care soarele se răsfăța în culorile apusului. Am intrat. Într-un decor cu motive florale pe mobilier, cu țesături și porțelanuri. Într-o atmosferă dominată de flori aranjate în vaze sau desenate pe obiecte. Trandafiri, panseluțe, albăstrele. Obloane în oglindă, trofee albe agățate de panglici pe un fundal albastru pal. Mă plimbam prin Pavillon du Petit Trianon și zăream bărbăți îmbrăcați în costume de revoluționari. Undeva, într-un plan mai îndepărtat, o femeie în jur de 40 de ani, într-o rochie ușoară de muselină, cu un coș plin de flori, m-a zărit și a venit de mine. Chiar și de la distanță, îi deslușeam tristețea care îi brăzda frumosul chip. S-a apropiat și, la câțiva pași de mine, a început să-mi vorbească cu accent german: Mă numesc Maria Antonia Josepha Johana von Habsburg-Lothringen, regină a Franței condamnată la ghilotină, acum câțiva ani. De atunci, revin acasă și rătăcesc prin grădinile mele. Sufletul meu se întoarce la castel, deoarece după locul ăsta tânjeam, când eram prizonieră și-mi așteptam osânda la moarte. Vin acum, în fața ta, să te rog să mă ajuți să-mi aflu liniștea. Poate ai auzit de moartea mea violentă. Barbari cărora le place să li se spună revoluționari, mi-au tăiat capul și mi-au aruncat trupul la groapa comună, iar capul mi l-au vârât între picioare. Revoluția lor?! O barbarie fără margini. De-atunci, sufletul meu nu cunoaște odihna și duce cu el o comoară de preț. Ți-aș dărui-o și sufletul meu n-ar mai rătăci, găsindu-și astfel odihna și liniștea. Dacă mi-ai accepta darul, vei cunoaște izbânda și fericirea. Îți dau cuvântul meu de regină! O ascultam, în timp ce lumină și întuneric se împleteau. Sufletul meu era copleșit de tristețe și nu pricepeam de ce mă aflam în acel loc. Brusc, mă trezesc lac de transpirație, înspăimântată și buimăcită. Mă întreb ce înțeles are visul meu. Spaima mă apasă, dar nu-mi vine să-l las în uitare și hotărăsc să-l notez, cât timp e  proaspăt. Pe moment, decid să nu-mi bat capul să-l descâlcesc. Iar, după ce mi-l notez în caiet, mă gândesc că povestirea lui ar putea fi un semn de prețuire pentru micuța și delicata regină. Așa că îl trimit, în modesta lui haină, în eternitate, cu mulțumiri pentru ospitalitatea Habsburgilor, care ne primesc și pe noi, armânii, în frumoasele lor ținuturi.

(Însemnări din caietul Liei CeaganiViena, august- decembrie 1800)