Monthly Archives: March 2010

Flori de Florii

Le aud cum şoptesc între ele, le văd cum îşi clatină tulpinile, cum îşi înalţă obraznic fruntea spre lumină. Zi de zi le mângîi cu privirea; sunt atât de diferite şi fiecare îşi are povestea personală. Trandafirul chinezesc tronează însă peste ele cu înţelepciune şi impune prin zâmbetul verde stropit cu petale galbene, portocalii sau roşii, în funcţie de cheful pe care i-l dă lumina şi  imaginaţia lui…

Fiecare floare şi-a construit o împărăţie: violetele de Parma cu delicate frunţi albe şi mov, bambusul “uriaş”,- mai ieri, puiuţ primit în dar de ziua mea- palmierul  încrezut, sosit acum trei ani de la Biarritz, crăciuniţele cuminţi şi modeste, cactuşii ce tac şi fac din când în când  în acelaşi timp mai multe flori…

Astăzi au respirat profund, şi-au clătit şi primenit petalele şi frunzele, iar acum, seara, când mă relaxez comod pe canapea, le aud cum îşi brodează gândurile- flori pentru Floriile de mâine.

edit later

De Florii,

♣ La mulţi ani tuturor Flori_lor!♣

Şi o melodie  care a născut o poveste: eram foarte tânără şi l-am rugat pe Florin la o petrecere( un ceai nevinovat) să-mi înregistreze pe o casetă, printre alte melodii,  şi melodia frumoasei  Dalida, ignorând  conotaţiile triste ale textului  şi  lăsând  doar gustul de miere, aşa cum spune de fapt în final Dalida însăşi.

C’était le temps des fleurs/ Când florile  ţâşneau în voie
On ignorait la peur/Noi nu ştiam de spaime
Les lendemains avaient un goût de miel/Şi clipele care urmau aveau gustul de miere
Ton bras prenait mon bras/Mă luai de mână
Ta voix suivait ma voix/Şi glasul tău era chiar vocea mea
On était jeunes et l’on croyait au ciel./Eram doi tineri care credeau în stele…

E o variantă de traducere ….Mai pot fi şi altele…


Din nou despre culori

Cum aş putea să nu mă simt binecuvântată, dacă, în fiecare dimineaţă, am parte de asemenea culori văzute în clipa în care deschid ochii? De vreme ce patul  şi  fereastra sunt  cu faţa către pace şi armonie, chiar dacă se văd cablurile electrice, semn al unui cotidian inevitabil.

Să fiţi iubiţi!

Privitul înapoi…

… spre timpurile pe care generozitatea divină le-a îmbogăţit de-a lungul istoriei cu oameni de excepţie  e  poate o altă modalitate de a ne regăsi un echilibru pe care din ce în ce mai mulţi riscă să-l piardă...

Am recitit cu emoţie un testament, dar nu unul obişnuit, ci unul de excepţie: testamentul reginei Maria a României.

“…e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea ? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.”

“Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trait în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

O regină artistă…



Reset

Un bob zăbavă…
Zâmbetul are gust de pâine dospită şi e tivit cu vorbe ştiute de la o bunică, rostite adesea în gând: Se luminează, mamă, cărarea ta. Pleci de lângă fereastră şi paşii tăi desenează  pe covor chipul tatonării. Iei pachetul de cărţi şi tragi la nimereală una. Printre degetele, uşor depărtate, îţi aruncă  ocheade Samuel, îngerul iubirii universale: îţi oferă inima lui ce pare o stea, proiectată pe un cer incert colorat, un amestec de mov şi roz. Surâzi indulgent, mângâios la gândul că dimineţa mai ai inocenţa casnică de a scoate din pachetul cu patruzeci de cărţi una singură despre semnificaţia căreia citeşti în broşurica cu titlu solemn Dialog cu îngerii. Întinzi  mâna spre ceaşca de cafea, dar nu  apuci să sorbi, că mobilul clipeşte un sms. Te uiţi la ceas: prea devreme, nu ai chef să-l citeşti. Împingi periculos telefonul spre marginea mesei. Durerea  mocneşte pe oase, iţind o lacrimă de ciudă, că primăvara se  tot chinuie să iasă. Moşmondeşti cu gesturi rare pe lângă trup şi gând. Din nou mobilul tremură, într-un echilibru precar pe marginea mesei.
Un bob zăbavă…

Două mesaje scurte: You are woman. Hope u come back. Nu poţi decela limpede mesajul. Îl citeşti pe-al doilea: S’agapo.


– În vacanţă am voie să fac ce vreau, nu-i aşa?

De fiecare dată, înainte de plecarea în tabără, puneai aceeaşi întrebare bunicii, chiar dacă răspunsurile erau , întotdeauna, date cu fereală.

– Mamă, tu mai bine erai băiat! De ce păcatele mele, ţi-oi mai călca eu rochiţele cu volănaşe, de ce oi apreta eu gulere albe de dantelă, dacă tot le smulgi, le mototoleşti sau le ascunzi în buzunar? Nu te mai căţăra ca nebuna pe garduri, că te trimit în pielea goală pe stradă. Ai omorât bunătate de rochiţe! Şi dacă nu te porţi ca o fată, nu mai pleci în nici o tabără…


S’agapo…

Plecasei pentru câteva zile la Corfu. Dimineţile, soare blând de început de mai, turişti puţini, nisip curat şi fin. Plaja, la cîteva minute de hotel o luai la pas în zorii cruzi, când culorile se amestecau suav pe luciul intuit al mării Ionice. Te obişnuisei cu detaliile şi fotografiasei casele dimprejur. Moraitika fusese un sat de pescari şi o parte din aşezare mai păstra ceva din vechea imagine; de altfel, chiar lîngă hotel era o casă cu grădină de legume şi pomi fructiferi. De acolo, în fiecare dimineaţă auzeai un cucurigu grec ce înţepa cu ciocul faldurile ferfeniţite ale nopţii. După plimbarea matinală pe malul mării şi după ce scormoneai depărtările, încercând zadarnic să desparţi culorile, păşind precaut pe marginea misterului, te aşezai vlăguită de exerciţiul matinal pe prosopul întins pe plajă şi închideai ochii. Sub tălpi simţeai sărutul mării ce lenevea în răcoarea dimineţii. Te legăna promiţător.

– Ya_soo! Calimera!

Ţineai ochii închişi, chiar şi atunci când l-ai simţit aproape. Tăceai şi părea oarecum bizar, că nu-ţi era teamă, deşi eraţi singuri pe plaja pustie. Nici măcar nu erai curiosă să-i vezi chipul.

L-ai simţit cum se foia pe nisip, poate intrigat de tăcerea ta stranie.

– Am un vapor.Vrei să te duc la Laguna albastră?

Tăceai. Numărai, cuminte, secundele dimineţii şi tot nu te-ndurai să deschizi ochii.

– Te-am văzut din prima zi. Îți place marea…

Ai deschis ochii. L-ai rugat din priviri să se bucure de pustietatea din jur și ai simţit pe trupul stropit cu nisip pivirea lui verde. Te cerceta atent. Te-ai ridicat, ţi-ai adus genunchii la bărbie și priveai intrigată conturul bizar al tălpilor ce dormitaseră în nisip. Continuai să taci.

– Mă cheamă Michalis, dar toţi mă ştiu de Mike. Locuiesc, sus, pe munte, în inima pădurii.

Ţi-ai scuturat nisipul de pe tălpi şi l-ai întrebat:

– Ce cauţi aici, Mike?

El ţi-a zâmbit, iar tu l-ai privit curioasă: avea poate cincizeci de ani, un trup atletic, statură potrivită, brunet, sprâncene stufoase şi negre, sub care îi străluceau ochii de un verde intens.

Privirea ta îl cam incomoda. Părea că nu mai ştia de ce se afla acolo. Şi-a revenit totuși destul de repede, apoi te-a întrebat scurt şi apăsat:

– Te duc la Laguna albastră? Sunt liber până la prînz şi am vaporul ancorat în apropiere.

Verdele din privirea lui îţi aducea aminte de un prieten din copilărie, pasionat de jocul Hoţii şi vardiştii. Te-ai ridicat de pe  prosop, ai  tras şortul pe tine şi i-ai spus, fără să-ţi tremure genele, aşa cum  nu te învăţase bunica:

– Du-mă, la Laguna albastră!

Ultimul strop de cafea. Eşti gata să pleci la şedinţa de terapie pe care o urmezi de câteva luni.  Ce bine că te- ai împrietenit cu doctorul! Ultima oară, când v-aţi văzut, ţi-a spus: ai grijă să porţi ceva verde, timp de o săptămână. Ţi-ai umplut buzunarele cu pietricele verzi, luate din colecţia adunată de peste tot şi, mai ales, nu ai uitat superbul malahit cu luciri magice.

– De ce trebuie să port verde?

– Ai pertubată chakra Manipura.

– Mă laşi!

– Ca prieten, e de datoria mea să te avertizez. Ascultă şi tu măcar o dată! Ce te costă să porţi verde o săptămână, apoi vii la mine la cabinet şi facem o curăţire.

– Iar tu te plimbi cu mâinile pe trupul meu şi gata, se rezolvă, nu?

– Da,  nu eşti vindecată.

Vaporul strivea straturile de apă ce foşneau sacadat. Visasei odată că te aflai la bordul unui vas cu zbaturi iar, când te-ai trezit mai aveai în urechi ritmul cadenţat al palei metalice ce lovise apa şi, chiar dacă  un astfel de vapor nu se mai întâlnea pe nici o mare, amintirea zbaturilor metalice ce propulsau ambarcaţiunea rămăsese atât de vie, încât îţi stârnise zâmbetul de acceptare, uşor resemnată, a realităţii.

– De ce zâmbeşti? Am spus ceva ce nu trebuia…?

Tăceai. Î l priveai pe necunoscutul ce-ţi oferea Laguna albastră, deşi te străduiai să rămâi pe insula realităţii. Scormoneai nuanţele de albastru ale Mării Ionice, munţii ce desenau la orizont forme stranii  ca nişte chipuri uriaşe cu ochi goliţi de întrebări, asemănători hăurilor ce se ghiceau sub straturile  mişcătoare, se apropiau, se risipeau care-ncotro sub privirile tale răsfrânte. Simţeai verdele intens al privirii lui şi cum creştea şi te învăluia dorinţa lui. Prizonieră în arşiţa soarelui ce începuse să ardă, erai cuprinsă de o stare similară cu beţia.

– Vrei vin grecesc? Bem un pahar şi, când ajungem la Lagună, pregătesc frigărui.

Ai  întins mâna spre paharul cu vin şi degetele voastre s-au atins o fracţiune de secundă.

– Ef_hari_sto!

El a râs şi a repetat pronunţia corectă şi glasul lui a modelat ferm:

– Para_kalo!

– Cum se spune la voi ” noroc”?

Era atât de aproape, încât verdele copt din privirea lui ţi-a produs ameţeală. Ai auzit totuşi limpede cum, uşor amuzat, a rostit pe-ndelete.

– Stin_iyia-sou!

-urmează-

Who is 67?

Un roman : Shutter Island(2003), Dennis Lehanne

Un regizor: Martin Scorsese

Un protagonisit: Leonardo DiCaprio

Un partener de dialog: Sir Ben Kingsley

Un loc al acţiunii: Ashecliffe Hospital construit pe Shutter Island

Şi un film în a cărui atmosferă, odată pătrunşi, ne simţim ca într-o catedrală gotică…

Culori

Soare îmbujorat de lumina zăpezii, pe alocuri neatinsă, linişte şi, de jur-împrejur, munţi acoperiţi parţial cu zăpadă.

O zi petrecută la munte, cu râsete şi căzături. Am evitat momentele de adrenalină haotică, amintindu-mi totuşi cum trebuie tratat muntele. Atenţia mea s-a îndreptat fără limită însă spre munte, spre pădure, spre zăpada stropită de milioane de diamante: o strălucire ireală ce-mi  ameţea privirea.

Un drum prin Bucegi

Un izvor care- şi împletea şoaptele în culcuşul zăpezii

O pădure suspină  sub cioturi de inimă smulsă

O fâşie de copac

Culori

Petec de cer

Albastru şi alb

Mai mult albastru

Pisicuţe

Buşteni

Un drum

Şi un popas, Mănăstirea Caraiman

Să fiţi, iubiţi!

Două evenimente recente

De la Salonul de carte Amplus

Mesaj din trecut pentru prezent si viitor

-eveniment relatat pe site-ul Asociaţiei culturale UNESCO Iulia Hasdeu –

Între Crina Bocşan şi Doina Ghiţescu…

Duminică la Mojo Club

Cronică aici

Şi cum nimic nu e întâmplător, la evenimentul care s-a desfăşurat, duminică 7 martie, la Mojo Club, a fost alături de mine autorul unei cărţi, proaspăt editate la editura SemnE: Brâncuşi-Izvoare şi înfăptuiri româneşti, Lucian Radu Stanciu. Domnia-sa mi-a dăruit cartea, însoţită de o dedicaţie cutremurătoare despre Brâncuşi şi despre… România.

Eu însămi, admiratoare a omului şi sculptorului Brâncuşi, ale cărui vorbe despre natura umană, le-am inserat aici, acum câteva luni, am tratat acest gest cu sfiala şi emoţia inerente şi aştept cu nerăbdare să citesc cartea dăruită de autorul Cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române.

Imagini de la eveniment, realizate de Emilia Dănescu aici

Edit later: Şi aici şi în continuare aici